Cum este omul

Ceea ce urmează ar putea să fie „chestii neînsemnate” pentru secularii de azi. Cuvintele mele sunt doar pentru cei care-L iubesc pe Dumnezeu. Ceilalţi daţi o fugă pe la celelalte posturi, că sunt şi alte lucruri interesante.

 

Nu ştiu dacă am spus pe aici că citesc Biblia. De fapt, este greşit spus că o citesc. O mărunţesc aşa ca pe pulberea de plantă necesară organismului; cum pulberea se pune peste o salată proaspătă pe care-o mănânci imediat, aşa pun şi eu înţelepciunea din Cuvântul lui Dumnezeu ca leac, peste propriile-mi spaime, peste necazurile celor dragi, peste nevoile celor din jur, care-mi spun sau peste aşteptările celor necunoscuţi, care se bucură atunci când primesc această încurajare pe care doar Creatorul nostru o poate da.

Zilele acestea am citit primele capitole din cartea Ezechiel (Vechiul Testament, departe de a fi perimat, are nişte principii de viaţă şi nişte făgăduinţe care-ţi deschid inima şi ochii spre Cer!) şi-am fost zguduită la propriu de cuvântul frecvent, cu toate formele lui, de plural, singular, declinări şi alte lucruri ce ţin de gramatica lui…

Poate că noi ne vedem de multe ori în rolul lui Ezechiel, dar dacă am fi în rolul poporului, al unui om din popor, al celui îndărătnic până la „catârizare”? 🙂

Mi-ar plăcea mie să fiu Ezechiel, adică, mă rog, reprezentanta Lui, nu să am parte de toate nenorocirile lui! (evident, cine-şi doreşte necazuri?), dar cert este că deocamdată sunt unul dintre cei mulţi care au nevoie de mustrările lui! Am vrut să recunosc lucrul acesta prin câteva gânduri pe care le-am scris atunci când am realizat până unde-şi poate întinde răutatea fiinţa umană, răutate prin care distruge şi se autodistruge.

Sigur că există şi remediu. Deocamdată, doar starea pură de fiinţă impură. 🙂

 

Am fost născută sub o zodie rea,

Semănând mai mult cu durerea

Decât cu zâmbetul,

Mai mult cu patima

Decât cu liniştea,

Mai mult cu gândul

Decât cu fapta.

 

Am fost născută sub un blestem crunt,

Preluat de anii mizeriei umane

Şi de clipele dezacordului dintre a vrea şi a putea.

 

Am fost născută sub o privire neîndurătoare,

Pretenţioasă, dispreţuitoare, morocănoasă,

Pe care n-am evitat-o,

Ci am oglindit-o mai departe.

Am fost născută sub un con de umbră

Pe care l-am reflectat spre ceilalţi,

Împrăştiind umbră chiar şi prin raze

În aşa fel încât întunericu-mi corbesc

Să învăluie lumea la fel de perfidă:

Tristeţe pe tristeţe,

Nelinişte pe nelinişte

Necuprins de haos.

 

Am fost născută fără să vreau

Şi nu mi s-a luat viaţa,

Nici când am vrut,

Nici când s-a putut

Mi-a rămas un trup, ca o respiraţie

Ca o tresărire,

Ca o neputinţă de-a face ce cred că-i mai bine,

Când cred că-i mai bine.

 

Am fost proiectată peste neant…

Am fost proiectată în destine supuse pieirii,

Am fost una cu ceilalţi sau una dintre ceilalţi.

Am fost doar pentru că s-a întâmplat,

Nu pentru că m-am străduit.

Şi nu m-am străduit nici mai apoi,

Nu mi-am luat jucăriile,

Nici să plec,

Nici să le pun în cui,

Am rămas cu ele,

Atârnând între genele de sus şi cele de jos

Ele se învârteau şi-mi răvăşeau sprâncenele

Ca nişte furtuni conjugate la „mai mult ca perfectul”…

 

Am fost o culme a ciudatului univers robotizat,

Culmea uimirii,

Culmea straniului,

Culmea răfuirii cu sine,

Culmea răsuflării tăiate,

O culme abruptă, devenită stâncă,

Pe care nu putea să încapă mai mult de-o persoană.

 

Am fost mai mult o insulă decât albină

Mai mult o insultă decât alin.

 

Şi am mai fost, pe la ceas de încruntare, propriu-mi apus.

Am apus şi-am tot apus

Până când răsăritul, jignit de indiferenţa mea,

Plictisit de atâta aşteptare pentru a-şi arăta şi el faţa,

Şi-a închis ochii,

Ochii lui strălucitori,

Din temelia cerului.

Am fost atunci ameninţată cu întuneric deplin, din plin.

 

Am fost propriu-mi izvor de nemulţumire

Şi i-am făcut culcuş nemulţumirii, ca un păianjen pânza…

Oricine-o poate rupe, oricine va avea ce rupe

Căci hărnicia lui e mai rapidă decât vântul ce l-ar putea purta spre alte ţărmuri,

Poate mai bune…

 

Am fost şi-am tot căutat să fiu

Tot ce începe cu „ne”:

Nerecunoştinţă

Nemulţumire,

Neputinţă,

Şi, desigur,

Nesimţire.

 

Am fost prea puţin curaj şi prea multă forfotă fără rost.

 

Am fost în răstimp mai puţin decât lumină

Şi mai mult decât zvon.

Aiuram a pustiu,

Aiuram pustiită

Ca o iluzie a vederii

Şi un bocet desprins dintr-un cântec hapsân de război,

Război ciudat cu propria-mi fiinţă.

 

Am fost şi-am tot ajuns,

Din lacrimă în lacrimă,

Pământ sec…

Pentru că lacrima de mine

N-are pic de apă –

Are doar sare,

Iar sarea mea usucă speranţa,

Mă transformă în mlaştină,

Mlaştină ce tronează peste univers… şi în cel interior!

 

Am fost o sare ce-şi pierduse gustul

Şi-am încercat zadarnic să schimb ceva

În mine şi-n ceilalţi.

 

Am fost…