Cum pot trăi în minciună? August 28 mi l-a dat pe micul-mare mincinos

Probabil că cei care au blog sunt dintre cei mai de soi români, care n-au trecut prin întâmplări triste sau ciudate, iar eu sunt singurul specimen care a trăit mizeria vieţii. Dar pe lume (pe lângă cei care-au blog şi n-au întâlnit răutăţi, ci au trăit sub bol de cristal) se află o sumedenie de oameni care googlesc şi caută fel de fel de lucruri, care-i aduc la mine. Când cineva a căutat „cum pot trăi în minciună?” a fost aruncat în ograda mea – de ce, nu ştiu, dar n-am avut cum să-i fiu prea tare de folos, pentru că, deşi am început vorbind despre cum se poate trece peste nenorocirea trăită în copilărie, acum nu prea am mai atins subiectul. Lasă că mă întorc la el, la subiect!, în eventualitatea că persoana va reveni sau măcar altele nu vor avea de suferit.

Pentru ochii delicaţi şi pentru gusturile fine: acest post e trist şi se referă la lucruri penibile. Mutaţi pe alt canal.

 La noi, pe scara unde-am locuit, erau doar 4 apartamente în care soţul nu-şi bătea soţia (din 20): primul, de la parter  – pentru că acolo locuia o celibatară convinsă, al doilea peste drum de el – pentru că soţul, din lene sau din adoraţie faţă de soţie, nu ieşea din cuvântul ei, al treilea, la etajul trei – un domn obez, care ştia că dacă ridică mâna la soţie şi ea îi face un vânt acolo unde cade nu mai poate fi ridicat decât cu macaraua şi patru, la acelaşi etaj: un domn despre care se spunea că are „boala lui Calache” – cine-o fi fost ăst Calache şi ce boală avea el, nu ştiu, dar medical boala domnului era Parkinson – şi avea nevoie de soţie în crize pentru a-l ajuta să nu moară: cum să-ţi loveşti asistenta?

În rest, nevestele urlau după ce veneau de la serviciu, ca din gură de şarpe – şi ştiai după tonalitate cam ce fel de bătaie – cu pumnii, palmele, cu picioarele, cu obiecte… Unele, mai demne, nu strigau, dar le vedeai a doua zi, ca pe mama (care totuşi şi striga, altfel ne omora!) cu ochelari de soare, pe ploaie. Şi nu era ca acum: ochelari de soare la ieşire din supermarket. Ca să-ţi iei o pereche de ochelari trebuia să înconjori pământul de 33333333 de ori, dar cum să înconjori pământul dacă nu aveai voie să ai paşaport, aşa că trebuia să te mulţumeşti să iei de la bişniţari, care cereau mai mult decât pentru o pereche de cercei de aur, ştiind că pentru renume femeile fac orice – pardon, pentru aparenţe, căci renume oricum nu obţineau.

 Aceasta a fost o paranteză pentru a explica în ce mediu am trăit – iar acum am din nou invitaţia de-a părăsi scena aceasta pentru că acum începe povestea propriu-zisă.

 Cum poţi trăi în minciună? Ei bine, nu poţi. Ea te afectează, deşi se spune că minciuna este cea mai inofensivă dintre armele omului, că este cel mai neînsemnat păcat…

Tocmai pentru că minciuna nu este nici pe departe minoră şi pentru că minciuna poate epuiza psihic oamenii, aş vrea să abordez cel mai banal caz. Dintre bloggeri, nu, niciunul n-ar face asta sau n-a trăit aşa ceva!

Şi-acum, răspunsul la întrebarea de ce nu sufăr minciuna. Pe toţi îi uimeşte faptul că eu nu pot ascunde nimic şi prefer să mă confrunt în momentul în care e o problemă; nu suport să las pe mâine o situaţie, insist să se găsească o cale de rezolvare pentru asta!

Pentru că e singurul mod în care poate continua normal o relaţie! De aceea nu folosesc minciuna şi nici nu o accept.

Când se îmbăta, tata era imposibil de controlat în două privinţe: una în relaţia cu noi – ne lovea că i se părea că toată nenorocirea lui, neîmplinirea lui vin de la noi, de la mine şi mama; iar al doilea caz care constituie subiectul acestei discuţii era că făcea pe el, oriunde apuca, fără să mai ştie a doua zi sau ştiind, dar aruncând vina pe … cine? Pe mine, evident. Când se întâmpla să fie peste tot prin casă sau prin casele rudelor aşa ceva (după vreun chef, după vreo vizită sau pur şi simplu după o oarecare beţie cu tovarăşii de „arme” – ţoiuri! –  ori cu amantele) , striga „iar a făcut nenorocita pe ea” – evident nenorocita fiind eu. Şi se repezea, mă bătea, mă punea jos şi mă călca în picioare, pentru ca eu să nu mă dezvinovăţesc. După astfel de tratamente, după astfel de reacţii, eu, care ştiam că nu este aşa, am ajuns să cred că este aşa, dar că eu sunt bolnavă psihic sau că sunt somnambulă şi nu am cum să recunosc. Ţin minte un moment memorabil: eram la ţară, el recidivase, eu ştiam sigur că dormisem şi nu m-am dat jos din pat (adormeam ţinându-mă de marginea patului şi tot aşa mă trezeam, doar-doar n-o să mai fac aşa ceva … sau n-o să mă mai auto-acuz, măcar!) şi el a venit în camera unde dormeam eu, m-a luat pe sus şi m-a dus în camera unde dormea el şi de faţă cu toate rudele a început să râdă de mine, pentru că în timpul nopţii m-am dus în camera lui şi-am făcut…

Eu, naivă, bucuroasă totuşi că aş putea avea o explicaţie, m-am întrebat cu voce tare dacă nu cumva ar fi putut fi un şoarece, pentru că eu adorm cu mâna pe bara patului şi tot aşa mă trezesc, doar-doar nu mai plec. Am încasat bătaie, după ce am fost umilită că pot să am aşa idei năstruşnice, că n-o să ajung nicăieri în viaţă cu aşa o atitudine, să-mi fie ruşine că nu recunosc, putoare ce sunt!, iar rudele au fost încântate cum pune „bozgorul” copilul la punct.

Şi asta se întâmpla mai mereu – punctul s-a pus doar pe la vreo 17 ani ai mei, când eram în vizită la o mătuşă, în altă parte decât în casa noastră. Dormeam în pat eu, sora mea şi tata şi deodată mă trezesc în zgomotul specific acţiunii şi din cauza picăturilor care cădeau peste noi – el confundase patul cu wc-ul şi se apucase să se uşureze. Am sărit din pat şi l-am împins spre baie, apoi am trezit-o pe mătuşa mea şi i-am arătat cine era la baie şi ce se întâmplase. Culmea este că ei oricum ştiau că nu eu sunt vinovată (sau au jucat teatru?), dar cică îi cântau în strună ca să nu-l enerveze. A, dar durerea mea, de copil care se îngrozea că e anormal? Nu, nu conta. Ce mare brânză o minciunică acolo? Ce mare brânză, un „rahat de copil” – cum obişnuia el să mă numească.

Şi-acum mă mir… ce lume, în ce lume am trăit.

Şi-acum vin şi zic: poate 20% dintre copii ar trăi în medii sănătoase. Poate. Hai să punem 50%, dar nu e normal să ridicăm atât de mult procentul; hai că îndrăzneasc să-l duc până la 70%, aşa sunt eu optimistă. Dar ce faci cu cele 30 de procente de durere? Ce faci cu acei copii care au şi tatăl şi mama cum am avut eu tatăl? – pentru că şansa mea s-a numit Mama, care m-a învăţat să trec peste toate ca tractorul fără să-mi pese cât de greu este, de aceea am şi putut să stau după operaţii fără însoţitor – că ziceam: voi rezista şi acestui lucru.

 Aş avea o propunere pentru părinţii care sunt uniţi şi n-au avut parte de aşa ceva, în copilăria lor: încercaţi să identificaţi un copil care are nevoie de un astfel de ajutor – nu e vorba despre aurolaci acum, da, este vorba despre copil cu părinţi lângă el (care stă pe o stradă normală, care merge la o şcoală normală, dar e apatic din cauza a ceea ce se întâmplă în casă, din cauza a ceea ce îi e dat să trăiască) şi fiţi suportul lui, din umbră. Un copil nu va recunoaşte niciodată că are părinţi răi; o prietenă din copilărie (a, să vorbesc şi despre cum a încercat tata să-mi violeze colegele? Ar fi prea mult pentru unii ochi fini care n-ar accepta că se întâmplă aşa ceva!) mi-a spus că ea nu a crezut niciodată că eu aş fi dus-o rău în casă, pentru că nu m-am plâns niciodată de tata, iar vânătăile credea că le am de la… prietenul meu, că poate era el mai violent şi cum eu vorbeam cam mult… pac, mă articula (păi, dacă aş fi avut un prieten atât de nebun şi o familie atât de bună, nu sărea cineva în ajutorul meu? – „la acest raţionament n-am ajuns. Am rămas la al meu, de debut şi apoi m-am liniştit; continuarea logică n-am mai abordat-o”.)

Dar, chiar dacă un copil n-ar spune asta, scopul nostru n-ar trebui să fie să-l determinăm să-i urască (dacă autorităţile nu intervin, pentru că nimeni nu face nicio plângere şi dacă ajunge poliţia la uşă mama zice suavă, cu echimozele pe tot corpul: „nu e domle nimic adevărat!”) pe cei din jur, ci să-i ajutăm să supravieţuiască, să-i ajutăm să se dezvolte. Stau câteodată şi mă întreb cum de-a fost posibil să merg înainte… în ciuda nebuniei în care am trăit.

Era şi mama de treabă (dar mă scotea din minţi că nu voia să pună capăt calvarului în care trăiam), dar şi arta (spectacolele, literatura) mi-a fost refugiu şi m-a ajutat să mă susţin pe linia de plutire. Evident că, dacă ar fi fost doar atât, la un moment dat aş fi cedat psihic: mulţi oameni de artă au cedat presiunii familiei, în ciuda intelectualismului pe care l-au cultivat şi l-au integrat în viaţa lor.

 Dar a mai fost şi o altă conjunctură care mi-a dat aripi. Şi pentru lucrul acesta n-am decât să-i mulţumesc Îngeriţei din Madrid ( https://despresufletulmeu.wordpress.com/2010/12/26/7-1-prietena-fara-de-care-viata-mea-n-ar-mai-fi-fost/). Mă înclin în faţa ta, adevărată prietenă, şi sper ca cei care sunt în aşa chinuri în zilele noastre să găsească şi ei Îngeraşi şi Îngeriţe în persoana noastră!

Concluzia? Nu, nu se poate trăi în minciună, dacă vrei să-ţi păstrezi creierul intact. Dacă nu-ţi pasă de el, rămâi în ea. Dacă e imposibil să pleci din această minciună, găseşte-ţi prieteni care să poată să te susţină până în clipa când va fi posibil să pleci – şi durerea de acum să te înveţe să-i înţelegi pe cei pe care-i vei întâlni ulterior.

În caz de ceva neclar, tot aici sunt! 🙂

8 gânduri despre &8222;Cum pot trăi în minciună? August 28 mi l-a dat pe micul-mare mincinos&8221;

  1. aș fi scris multe aici…M-am oprit la timp. Știi tu…expunerea…
    Oricum, este cumplit pentru un copil să treacă prin asta sau prin altele asemănătoare. Păcat…Și puțini au norocul să rămână întregi la minte…

  2. Da, stiu cum este!Am trecut prin ceva asemanator!( putin mai putin grav!)
    Viata poate deveni frumoasa si pentru cineva care a trecut prin asa ceva!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s