Aştept o minune (9)

Când am început blogul, trebuie să recunosc, am făcut-o şi pentru că aveam nevoie de ceva cu care să-mi ocup mintea, pentru că mă speria mult de tot un gând: gândul că aş putea să-l pierd pe Maestru.

Sigur că nu i-am arătat asta niciodată. (De fapt, când mi-a spus prin ce trece mi-a cerut în mod deosebit să nu mă vadă afectată pentru că altfel va regreta că mi-a spus, iar eu trebuia să-mi înghit lacrimile şi să fac o sumedenie de poante, urmând să plâng după ce ajung în biroul meu. Maestrul a fost pentru mine ca un tată, pe de o parte, dar şi ca un confrate în ale scrisului – fiind singurul cu care mă puteam sfătui, atunci când mă apuca pofta de scris şi dorinţa de-a mă exprima astfel. Lucru deloc de neglijat, Maestrul mi-a fost colaborator timp de … 8 ani; din care 3 ani într-un stil destul de greu de suportat – el venea de la 320 de km, eu de la 270 şi lucram ore în şir…)

Acum, operaţia a fost făcută şi urmează lupta. Zile mai rele, zile mai bune; zile. Ar fi bine dacă oamenii ar avea şi la sfârşitul bătăliei curajul de care dau dovadă la începutul ei. După cum îl văd, e la fel de determinat să nu se lase sub povara bolii; dar nu numai atât – este chiar hotărât să scoată ce e mai bun din această perioadă – s-a reapucat de scris.

Lucrează acum la al doilea volum. Primul mi-a fost de mare folos într-o perioadă în care stăteam pe la uşile cabinelelor medicale. Îl aveam în manuscris şi mă aşezam turceşte, chiar pe dalele spitalului şi aşteptam să treacă cele 17 numere din faţa mea… Mă purta eroul principal prin anii celui de-al doilea război şi mi se părea interesant să văd şi o altă faţă a acestui moment al istoriei. (De câte ori văd cartea în bibliotecă, îmi amintesc momentul când era alcătuită din foi volante şi mă bucur că am fost martoră la acest proces.)

Eu nu mă tem prea tare de această boală a lui pentru că ştiu că întotdeauna boala este un dar pe care îl face Dumnezeu celor care muncesc prea mult. Păcat că e nevoie de stat la pat ca să te trezeşti la realitate, că te pierzi în lucruri mărunte şi cele importante rămân nefăcute, dar în acelaşi timp trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că procedează aşa, altfel nu ne-am trezi la realitate niciodată.

Eu cred într-o minune – cartea va avea şi volumul 4 şi volumul 7… Nu numai 2!

Dar celelalte nu vor mai fi scrise sub imperiul întrebării – va mai exista ziua de mâine? Ci vor apărea pentru că se va ocupa strict doar de scris, lăsând orice altceva deoparte.

Aşa să fie!

2 gânduri despre &8222;Aştept o minune (9)&8221;

  1. Pingback: Peste zece ani? « Tabakera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s