Copilul îmi cere în magazin ceva ce nu-mi pot permite

covrigi, susan, plecarea, tata, magazinele comuniste, gena cuminţeniei, să urle, sinucidere, replică, inteligentă, mânuţă, bănuţi, număraţi, haină, ascultarea, jucării

L-am sunat pe soţul meu să văd ce fac el şi băiatul: „Am cumpărat tot ce trebuia şi acum ne luăm nişte covrigi.” Parcă îl văd pe băiat dând fericit din coadă – doar am stabilit că e căţel, da? – şi aşteptând să-şi devoreze covrigii cu susan. Când pleacă ei doi împreună, cumpără covrigi. Când plec eu cu el cumpărăm jucării şi cărţi. Cu fiecare dintre noi are o rutină şi lucrul acesta îi place. Nici nouă! 🙂

Plecarea lui prin oraş cu noi îmi aduce aminte de plecarea noastră prin oraş cu tata: a mea şi a surorii mele. Cât eram mici de tot încă se mai găseau în magazinele comuniste lucruri care să te atragă, aşa că ne făceau şi nouă cu ochiul ceva dulciuri când ne întorceam de undeva sau ne duceam undeva. Dar eram educate în felul următor: „Vrei ceva? Întrebi încet dacă se poate. Dacă eu spun că nu se poate, asta este. Dacă pot, iau, dacă nu, nu!” Nu bag mâna în foc pentru ideea că am fi avut în noi gena cuminţeniei, dar niciodată nu ne-am dat cu fundul de pământ că vrem ceva, niciodată nu ne-am răzvrătit dacă ni s-a spus că nu se poate… (Mă întreb care e diferenţa dintre noi, de atunci şi copiii de azi, care, dacă nu primesc ceea ce văd, încep să urle şi ameninţă cu sinuciderea…)

Singura „replică” nepermisă pe care am dat-o dacă ni s-a spus NU o voi descrie imediat; dar nu mai ştiu cui aparţine: dacă pare prea inteligentă sigur e a surorii mele, dacă e mai slabă, îmi aparţine.

–         Nu se poate să luăm asta, zice tata în şoaptă. Nu avem bani.

O mânuţă mică dă o bătaie scurtă peste buzunarul lui. Se aud mărunţii clincheţind.

– Vezi că ai bănuţi?

Sigur, noi nu făceam distincţie între a nu avea deloc bani şi a-i avea număraţi, urmând să facă cei mari cu ei ceva important sau, dimpotrivă, urmând ca tata să-i folosească doar pe ceea ce-i plăcea lui.

Fiului meu i-am spus că vreau ce e mai bine pentru el, dar dacă nu pot să-i ofer ceva mai trebuie să se mai mulţumească şi cu o altă idee: încă nu e timpul pentru aşa ceva. Şi am mai introdus o idee: unele lucruri pot veni imediat; o haină e normal să o cumperi pentru că se apropie iarna, nu trebuie să demonstrezi ceva pentru ea – dar un joc mai sofisticat… pentru el trebuie depus ceva efort. (Sigur, lucrul acesta a venit odată cu creşterea în vârstă, că atunci când era mic i se cerea doar ascultarea ca preţ pentru jucării!)

5 gânduri despre &8222;Copilul îmi cere în magazin ceva ce nu-mi pot permite&8221;

  1. Mai multe tentatii in jurul lor si mai putina asprime in educatia pe care le-o dam noi.
    Imi amintesc de cand eram copil cata valva se crea atunci cand venea vreunul cu cate-o jucarie mai deosebita, adusa de prin RDG sau Cehoslovacia.

    • să ştii că ai dreptate… mi se pare că uneori părinţii care educă riguros copiii cad în extrema cealaltă – prea multe pretenţii de la ei, aşa că îi înnebunesc de cap cu exigenţele. în loc să le dea principii şi apoi să le ofere mână liberă să le pună în practică sunt tot timpul pe urma lor ca să-i dădăcească, ceea ce-i sperie şi-i oboseşte. atunci mă întreb… cine e mai câştigat: copilul lăsat de izbelişte la computer care se satură la un moment dat de tehnologie sau copilul supravegheat de părinţi… care se satură la un moment dat de … părinţi. trebuie un echilibru chiar şi în preocuparea faţă de ei… 🙂
      ce frumos sună… jucărie de prin RDG… trecut-au anii, vorba lui Eminescu…

  2. Ultima data cand am mers cu Matei la cumparaturi, a vazut mezelurile si ciocolata care ii plac mult, dar pe care le cumpar foarte foarte rar. Si pentru ca nu am vrut sa ii cumpar i-am explicat ca nu pot sa le cumpar si ca acum am sa ii cumpar portocale, pufuleti si ceapa.
    Cand am ajuns acasa mi-a cerut iar ciocolata. Calm i-am spus ca i-am cumparat pufuleti si portocale, iar el a adaugat si ceapa. 🙂
    Am avut grija de multi copii si toti au inteles ca atunci cand spun nu, nu cumpar dar ca vor primi acel lucru intr-o alta zi sau isi pot alege ceva ce le pot lua.
    Copii profita in general daca vad ca ne simtim prost atunci cand ei fac scene. Stiu cum sa ne manipuleze. Si cred ca este important sa nu ne rusinam pentru ca nu-i luam un anumit lucru. Este bine sa nu ne pese atat de mult de ce vor cred cei care ne vor auzi, atat timp cat suntem persoane educate, cu bun simt.

    • este destul de dificil să faci faţă la cavalcade de nervi şi de ţipete. şi apoi nu ne pricepem să reacţionăm nici când suntem între 4 ochi şi fac prostii, dar când suntem în public… adevărul este că cel mai important lucru este să-i educăm în aşa fel încât să ne considere mai importanţi pe noi decât ceea ce le place şi-şi doresc. un copil care-şi respectă părintele, chiar dacă moare de poftă, va sta cuminte pentru că realizează că prin comportamentul mofturos va aduce o umbră de durere în inima părintelui. aici văd eu problema: copilul care nu tace nu pune accent pe dragoste, ci pe nevoile lui. şi lucrul acesta se întâmplă de la vârste foarte mici. sincer: de multe ori mă întreb cum au scăpat copiii evrei în Holocaust, cum de tăceau… dacă erau cei din aceste zile, cei care se enervează pentru orice mic lucru frustrant… oare mai scăpau?

      • Nu stiu cati dintre acei copii au scapat. Am vazut multe filme si cateva documentare si simt ca sunt norocoasa ca nu am trait ce au trait acei oameni.
        Eu cred ca evrei pun foarte mult accent pe educatia copiilor, iar educatia unui copil o faci cand este mic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s