Martie. 3 Martie.

… este ziua lui FR. Nu, nimic nu e întâmplător, asta spun şi eu. Toate se leagă, pentru cei care au ochi pentru aşa ceva. FR este din Ardeal şi a venit cu cărţile editurii căreia îi este directoare. Povestea prieteniei noastre este cel puţin de domeniul Bollywoodului! (unde B nu apare ca fratele/sora mai mic/ă şi mai prost/proastă a Hollywoodului, ci ca având scenarii mult mai profunde, chiar dacă realizarea e prea siropoasă!)

Eram la Târgul de carte Gaudeamus în 2008 şi aveam atât de multe cărţi încât nu le mai puteam ţine după mine. Iar eu am contract cu cei de la târg: nu plec până nu închid. Aşa e stipulat în contract, eu respect, iar ei mă urmăresc: ce-a făcut aia, s-a ţinut de cuvânt? 🙂

Mai aveam vreo 4 ore şi nu îndrăzneam să rog pe nimeni de la niciun stand să-mi dea un colţ din spaţiul său: sincer, eu aş ajuta oamenii dacă ar avea nevoie de mine, dar nu prea am dat de oameni ca mine. Eram gata să le arăt tot ce e în plase, tot ce conţin ele, să nu creadă cumva că am bombe şi că sunt teroristă, dar după figurile celor ce administrau bucăţelele de teren… nicio şansă. Şi-atunci mi-am zis eu, bună cunoscătoare a psihologiei zonelor din România: „Cu siguranţă că cineva din Ardeal ar avea inimă bună…” Şi am apelat la ea, zâmbindu-i larg. Mi-a răspuns politicoasă şi mi-a găzduit cărţile. A doua zi, a prins-o durerea de măsea, falca i s-a umflat, eu i-am adus flori pentru a-i înfrumuseţa ziua… Târgul s-a terminat şi ea a plecat.

A sosit luna iunie a lui 2009 (Bookfest, adică). M-am dus direct la ea şi am aşezat împreună cărţile editurii ei, am aranjat şi câteva picturi de-ale soţului, artist plastic. Le-am admirat, eram în extaz pentru că, iată, sunt doi intelectuali într-o familie fericită. Mă odihneam la oră în căsuţa ei şi abia am aşteptat revenirea ei la Gaudeamus 2009.

M-am dus fericită s-o îmbrăţişez. Era îmbrăcată în doliu. „Soţul meu a murit de o lună, într-un accident de maşină”, a murmurat ea. Soţul ei a murit? Un om de 1,90 aproape, un om talentat, un om între oameni? M-am dat înapoi consternată, disperată că nu ştiu cum să vorbesc, ce să spun şi mai ales nu pot să dispar, pentru ca astfel să se termine discuţia aceasta. M-am retras, promiţând că voi reveni. M-am reîntors a doua zi, cu o carte subţire, atât de subţire că ţi-ar fi şi ruşine să crezi că printr-un astfel de gest ai putea arăta cuiva că eşti alături de el. Era o carte pe care o citisem eu într-o perioadă dificilă a vieţii mele, scrisă de către un consilier, pentru cei care pierd pe cineva sau care au vise care li se prăbuşesc. Era o carte pe care eu am considerat-o impresionantă – esenţe tari în flacoane mici…

Ne-am despărţit şi am vorbit la telefon – minuscula carte a avut efectul scontat. A fost atât de impresionată şi de susţinută în momentele ei de durere încât, fiind şi jurnalistă, a scris un articol despre carte şi despre cea care i-a dăruit-o: uneori, nu ne dăm seama ce efect au gesturile noastre. Sincer, n-a fost un gest mic: era ultima carte pe care o aveam şi nu se mai editase; asta însemna că eu rămân fără ea şi nu mă pot despărţi de cărţi pe care nu sunt sigură că le mai recuperez. Dar mi-am dat seama că dacă rămâneam cu ea în bibliotecă, aş fi avut în inimă tot timpul remuşcări pentru că n-am făcut tot ce puteam pentru a o ajuta…

Între timp, am devenit apropiate şi acum abia aşteptam să ne revedem. Eu aveam darul meu pregătit pentru ea; era ziua ei… Dar de data aceasta a fost rândul ei să mă lase pe locul doi la … dăruire. Avea pentru mine un obiect lucrat de soţul ei. Am plâns cu lucrul acela în mână, consternată. Eu n-aş fi dat ultimele obiecte ale soţului meu, dacă aş fi fost în această ipostază. Ea a zâmbit strâmb: „Spui aşa pentru că nimeni n-a făcut pentru tine ceea ce ai făcut tu pentru mine. Dar eu nu aş putea să ţin lucrul acesta în casă, ştiind că tu m-ai ajutat ca nicio alta…”

Emoţiile vieţii. Emoţiile prieteniei. Emoţiile de care cei mai mulţi fug pentru că le e jenă să le trăiască, pentru că ne-am dezobişnuit să mai simţim ceva care să fie şi exteriorizat. Trăim prin personajele din cărţi, din filme, trăim prin orice este în exteriorul nostru, dar nu mai vrem să trăim pentru noi înşine… Nu, pentru că ne temem „de ridicol”.

Dar nu ne temem de ridicolul violenţei, alcoolismului sau drogurilor, nu ne temem de josnicie, de batjocorirea celor de lângă noi, doar de trăiri curate şi sincere ne temem – sunt ca nişte fantome pe care nu le putem controla…

 

Două persoane care nu s-au cunoscut niciodată în viaţa lor, până acum 3 ani. Două persoane care acum sunt atât de legate încât îşi cunosc tulburător de bine sentimentele, spaimele, speranţele. Mulţumesc Cerului pentru prietenie şi pentru că-mi  scoate în cale oameni care au nevoie de mine, pentru că în felul acesta simt şi eu că viaţa mea are un rost – dacă n-aş face ceva pentru cei din jur, trăind doar din bucuriile mele, cred că m-aş consuma. Aşa, simt că renasc prin fiecare nouă poveste…

Şi gândul care-mi răsare de câte ori mă gândesc la ea: niciun drum nu este închis atâta vreme cât ai ochii deschişi!

Foto: www.flickr.com