Iulie, 12. Fostul meu Cubuleţ

Prietenii ştiu de ce îi spuneam Cubuleţ… Doar că prietenii aceia nu mai sunt acum lângă noi, iar altora nu le-am mai spus. Ei bine, despre Cubuleţul care a crescut şi-a ajuns la 5 ani, voi vorbi acum.

Eu şi tatăl lui am plecat în SUA, la nunta surorii mele. Am stat acolo 2 săptămâni, timp în care el a locuit la nişte prieteni de-ai noştri. În tot acest timp, nu am dat niciun semn de viaţă, pentru simplul motiv că eram în permanenţă sub presiunea momentului (evident, eu nu înţeleg prea bine acest stil, de preamărire a nunţii, dar asta este!). Aşa că ne întorceam după 14 zile în care nu ne auzisem deloc, deci nu avea cum să ştie copilul că se întâmplase ceva cu tatăl lui.

Dar ce se întâmplase cu tatăl? Păi, îl rugasem şi eu frumos-frumuşel să-şi lase cioc, aşa cum îl cunoscusem eu, pe vremuri. El a fost de acord, dacă respectam şi eu o condiţie, să-mi las părul lung, eu fiind adepta tunsorilor băieţeşti. Aşa că am sosit acasă, eu hotărâtă să nu mă mai tund vreun miliard de ani, iar el ca un profesor doctor în istorie (doar că nu rârâia).

Copilul, când m-a văzut, mi-a sărit în braţe, m-a pupăcit de m-a zăpăcit, dar când l-am pus jos a început să-mi dea picioare în glezne. Năucită de durere, mă prefăceam că nu văd, încercam să mă dau din calea piciorului lui, gândindu-mă că dă din el de emoţie… Când a văzut că nu reacţionez, m-a tras de mână în cameră, şi a început să strige la mine: „De ce mi-ai adus alt tată? Ce-ai avut cu tatăl meu? Mie nu-mi trebuie alt tată! Nu-mi trebuie omul ăsta cu păr pe faţă!”

Am încercat să-i explic, dar nu aveam cu cine să mă înţeleg. El nu-şi recunoştea tatăl, singura şansă era să-l audă vorbind, pentru că vocea nu şi-o schimbase. Dar soţul meu era prea bucuros că-l vede, după atâta vreme, încât nu scotea niciun cuvânt, aşa cum reacţionează el când e fericit. M-am dus la el şi i-am spus să vorbească, pentru a-l convinge că e tatăl natural, unicul şi irepetabilul. Când a rostit primul cuvânt, copilul a fugit în braţele lui şi i-a spus: „Te iubesc atât de mult, încât te iert că ţi-ai lăsat asta!”

Săracii copii, puşi în faţa unor situaţii-limită!

4 gânduri despre &8222;Iulie, 12. Fostul meu Cubuleţ&8221;

  1. Când aveam 7 ani fratele meu a plecat la liceul militar. Deşi eram foarte foarte apropiaţi şi eu ţineam la el ca la un idol, când a venit în prima permisie, îmbrăcat în uniformă elev-militar, fără zulufi îmi era ruşine de el şi mă ascundeam pe după mama iar toată lumea mă ruga, inclusiv el, să mă duc să-l îmbrăţişez că-i tot fratele meu chiar dacă în 2 luni devenise parcă altul.

    • există motive şi motive pentru care oamenii se pot ascunde, nu? 🙂 interesant cum judecă o fetiţă, pentru că dacă erai băieţel poate uniforma lui ţi se părea ceva special şi de laudă în faţa celorlalţi.

      • Ah, ulterior a fost motiv de laudă, ba chiar dezvoltasem o pasiune pentru uniforme. :)) Iar când am fost la el în vizită şi vedeam atâââtea uniforme în jurul meu eram total fascinată. 😀

  2. Am si vazut in fata ochilor intamplarea…scrii deosebit.Cat despre micut, s-a intamplat si copilui meu dupa o vacanta, sa-si confunde bunicul cu vecinul, si sa aiba o reactie aproximativ asemanatoare…cine stie ce era in sufletelul lui!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s