2

Bookfest 2011 sau cum se obtine un loc unde poti dansa linistit

Imi amintesc targul de acum 3 ani, la care am fost cu Maestrul si ne-am gasit cu greu loc prin multime. Erau cei de la Carturesti si am baut un ceai in asteptarea premiilor de la USR. Acum, poti linistit sa faci din halele dedicate expozitiei sala de bal pentru ca nu calca picior de om si nici nu prea are la ce sa vina lumea. Teatrul Masca s-a produs ieri cu spectacolele scurte pe care le-am urmarit si in statia de metrou Unirea – interesante manifestari, pe langa nimic.

Penibila mi s-a parut o lansare de carte chiar la intrarea in C2. Pe 3 fotolii stateau autorul si doua persoane care vorbeau despre carte, aveau un microfon si boxe, dar pentru cine, ma rog? Doua fete s-au oprit de mila si se uitau / poate pentru ca era autorul tinerel! 🙂 Dar ce sa mai faca un autor in varsta daca cei tineri primesc atentie doar pentru ca inca le sclipesc ochii?

Eu nu pot intelege nici editurile si nici pe autor. Editurile in mod normal ar trebui sa se gandeasca la ce fel de carte au de lansat si sa cheme public. Doar nu se bazeaza pe publicul trecator din targ… (daca da, slaba perspectiva, tanti editura!)

Iar un autor… chiar n-are niste prieteni, chiar e cucul pamantului de nu si-a luat nimeni liber de la lucru pentru 2 ore sa fie alaturi de el?

Sunt uimita ca oamenii merg asa in deriva, din inertie. Asta-mi aduce aminte o intamplare cu neplanificare – la nunta asteptam sa ne faca poze cineva, eram o sumedenie de oameni care asteptam, ca sa intelegem ca de fapt nu fusese adus un fotograf. Pai, da, cine sa se mai gandeasca si la asta. Dar daca nu te-ai gandit… asta e, ramai fara poze…

La fel si cu autorii… ramai cu gustul amar al dungilor de pe covorul pe care stateai, pentru ca le vezi atat de bine… daca nu le calca in picioare oamenii invitati de tine…

Sau poate autorii se cred atat de vedete incat isi imagineaza ca oamenii vaneaza dintotdeauna urmatorul pas al lor si ca stiu in avans ca va fi lansarea de carte. As vrea sa-i informez pe scriitori ca nu mai e cool sa stii despre cultura ci ca e o banalitate, dupa gandirea societatii noastre asa ca trebuie facuta munca de pionierat pentru a-i determinat pe oameni sa se intoarca in ringul de citit / pe care ei il vad ca pe unul periculos, ca de box si, decat s-o incaseze, prefera sa nu-l viziteze.

0

1 Iunie la Muzeul Ţăranului Român

De ziua copilului ii asteptam pe cei mici, dar si pe cei mari in curtea
muzeului intre orele 10:00 si 18:00 la:

-targ mic de jucarii facute de artisti si studenti;
-targ de jucarii aduse de copii pentru schimb sau vanzare;
-piesa de animatie „File de poveste” sustinuta de Trupa de copii a
atelierului de teatru de la MTR, coordonat de Beatrice Iordan.
Reprezentatia,  o combinatie intre papusi, actorie si teatru de umbre, va
avea loc la ora 11:00, la Clubul Taranului;
-atelier de hartie manuala cu Razvan Supuran;
-cutia cu jucarii, tombola pentru copii;
-atelier de cusut papusi din plus cu Silviu Fologea;
-o ora de pictura, atelier de pictura pentru copii in curte sau la
Atelierul de creativitate;
-concurs de trageri cu arcul in curtea muzeului;
-dulciuri: turta dulce, prajiturele.

3

Poate ieşi ceva bun?…

Fac şi eu mea culpa, în faţa ochilor celor mai dragi prieteni, cei de pe blog!

Acum doi ani jumătate am fost şi eu, ca tot omul care e atras ca un magnet de tot ce ţine de Dumnezeu, în Israel. În acea excursie, eram cuc, soţul meu cel ocupat a rămas acasă cu afacerile lui. Tot în acea excursie am întâlnit o blondă simpatică, la fel de îndrăgostită de fotografiat ca şi mine. Şi ne-am pozat reciproc, ne-am realizat cele mai frumoase imagini şi am decis să rămânem prietene pentru totdeauna. Când ne-am întors, am fost într-o duminică la biserica ei, de unde am aflat despre o întâlnire pentru lideri…

Acum, eu n-am fost niciodată lider. Cred că se ştie că într-un grup există un lider, dar el e coleric, de obicei. Cum aş putea fi eu, dezorganizată sangvină,  lider? Desigur, cei ca mine au locul lor în grup – şi liderii ar trebui să înţeleagă lucrul acesta şi să se bazeze pe cei ca noi!

Noi sunt motivatorii!

Dar, chiar dacă nu am veleităţi de lider, îmi place să fiu informată şi am vrut să mă înscriu la minunatul curs… Zic eu celui care era lângă mine:

Nu pot să dau banii direct celei care organizează?

Omul mă priveşte cruciş: Cum ai putea face asta? 

Eu, simplificând: întind mâna şi banii mei se opresc în mâna ei.

Mda, dar nu-i mai simplu să-i pui la bancă decât să te duci până acolo?

Acolo unde? Că decât să stau la cozile de la bănci mă duc în orice cotlon al oraşului.

Al oraşului Bucureşti, zice omul de lângă mine. Dar al oraşului Braşov? Pentru că fundaţia aceasta este din Braşov…

Mi-am pocnit fruntea, căci o meritam. Auzi, să fiu ca cei care ziceau: poate ieşi ceva bun din Nazaret? Eu nu dispreţuiam pe nimeni, dar nu-mi puteam imagina că cineva care poate organiza ceva de calitate e din altă parte decât din capitală.

Bun, pentru acest aspect fac mea culpa şi promit să nu se mai repete, mai ales că nici măcar nu era ceva ce venea dintr-o convingere profundă, era doar ceva profund instinctual, ceva care se implementează în mintea oricui, în ideea că în oraşul cel mai mare este calitate. Dar ce facem cu Banatul e fruncea şi ce facem cu realitatea că Transilvania este de nota 10, cu adevărul că dinspre Moldova ne vine cultura…?

Jos cu prejudecăţile, căci poate ieşi ceva bun de oriunde!

Am fost iertată? 🙂

9

Ce ştie mama? (mame există şi pe net, nu?)

Ce credem că ştie mama?

La 4 ani – Mama ştie tot.
La 8 ani – Mama ştie multe.
La 12 ani – Mama nu ştie tot.
La 14 ani – Mama mea nu ştie nimic.                 
La 16 ani – Mama mea ? Ce ştie ea ?…
La 18 ani – Bătrâna asta a copilărit cu dinozaurii…
La 25 de ani – Posibil ca Mama să ştie ceva despre asta…
La 35 de ani – Înainte de a decide, vreau să mă sfătuiesc cu Mama.
La 45 de ani – Precis ca Mama poate să mă îndrume…
La 55 de ani – Ce-ar fi făcut Mama în acest caz ?
La 65 de ani – De-aş fi putut să vorbesc despre asta cu Mama…

Dedicat tuturor mamelor din lume – primit pe mail.

P.S. Când am citit aceste rânduri, mi-am amintit o categorie specială de pe un blog cu ceşcuţe.
0

Mare bucurie, mare!

Parcă  auzindu-l în avans pe Patriarhul Daniel, cei de la o organizaţie din Braşov au organizat zilele acestea o conferinţă excepţională, ai căror lectori au fost Gary Chapman (da, acel Gary Chapman, scriitorul cărţilor pentru familie – mă rog, pe cine interesează subiectul) şi Don Christensen ( un reputat om de afaceri din Mesa, Arizona, specializat în oferirea de consultanţă financiară), conferinţă la care am participat cu însufleţire de luni (mâine va fi ultima zi).

Important este ca cei care-au pierdut zilele de la Palatul Copiilor, atât de pline de informaţii şi de soluţii, să ajungă măcar la lansarea cărţilor de la Bookfest, lansare care se face în prezenţa lui Gary Chapman – şi poate îşi va face timp şi pentru cei care au ceva probleme şi vor câteva minute de „consultanţă” maritală.

Ora 18, la standul Curtea Veche, vineri, 27mai2011.

Ne vedem acolo!

8

Dor de mare

Îi e dor cuiva de mare? Doar o sugestie – sigur, vă veţi enerva, poate chiar veţi regreta că aţi dat atât de mulţi bani şi aţi avut parte de o servire atât de indiferentă; dar puteţi vedea şi partea de dincolo de întâmplările dintr-un concediu nereuşit – aveţi ce povesti prietenilor, cum că toate vi se întâmplă doar vouă, iar ei vă vor invidia pentru că la ei prea merge totul ceas şi nu au nimic interesant pentru care să fie consideraţi COOL!

🙂

sursa fotografiei: io, eumiealmeu voievod (în sfârşit, mai pun şi din arhiva mea, nu?)

5

Familie de împrumut

 Hm, eu pe Micuţa Cosânzeana o ştiu de ceva vreme. Cum a crescut sub ochii mei, nu mi-a fost greu să o iau sub aripa mea; dar pe Floricica am întâlnit-o într-o singură tabără – ne-am distrat bine atunci, cu familiile noastre şi apoi ce-am mai văzut-o prin curtea şcolii. Nu ştiam cum se comportă, nu ştiam dacă nu cumva are probleme cu mâncarea…

Când am luat-o şi pe ea în grupul nostru, mi-a fost drag să fie două piticanii cu noi, dar – recunosc – am avut o strângere de inimă, întrebându-mă dacă voi face faţă cu … două fete! Eu, care aş fi vrut 30 de băieţi, dacă ar fi fost să mai am copii, dar nicio fată, m-am trezit cu două fetiţe, amândouă blonde şi suave, subţirele ca nişte flori şi vorbăreeeeţeeee, mamă, mamă…

Prietenii la care am stat noi, au hotărât să doarmă cele două fetiţe împreună în camera fetei lor şi noi, ca familie, în sufragerie. Paturile făcute (cine nu ştie, la mare este imposibil să nu ai vreo 2 saltele, cel puţin, ca să ai unde-i culca pe oamenii dragi care vin pe la tine – sigur, vorbim despre constănţeni care nu iau chirie – cei ce iau chirie s-ar putea să aibă şi 333333 de saltele!), lumina aproape să fie stinsă, când încep fetiţele: Micuţa cu durere de cap – tocmai îi trecuse răceala, Floricica acuza ceva dureri de burtică – oricum, era sub tratament pentru o fostă răceală (cred că e un refren continuu în lumea copiilor cât sunt mici; se cântă pe melodia „Lalele, lalele” – „Răceală, răceală, omniprezenta şi cruda răceală…”)

Soţul meu vorbea la telefon când cu mama, când cu tatăl Floricelei, eu mă sfătuiam cu Ileana Cosânzeana. O vizită scurtă la baie – însoţită de vomă! – rezolvă cazul primei; soţul meu este gata mereu să aibă grijă de copiii cu probleme, aşa că a făcut faţă cu brio acestei încercări.

Păi, ce facem? Ne liniştim? Duc fetiţele la culcare şi cum Floricica se plângea c-o doare burtica, îi promit s-o mângâi pe burtică, ea se arată entuziasmată de acest tratament şi-atunci decretez: nu las fetele singure în cameră, mă duc eu cu ele în sufragerie şi să doarmă băieţii singuri. Dar fiul meu are dreptul la replică, nu? „Eu nu ies din mijlocul distracţiei”. Fata gazdei refuză să plece în camera ei, ba îşi aduce şi păturica şi perna, aşa că dintr-o mamă ratată de băiat unic, devin o mamă eroină cu 4 copii (parcă, totuşi, mamele eroine aveau 5 în epocă, nu? cine-şi mai aminteşte ce ziceau specialiştii de-atunci?), dintre care 3… fete! Şi, cu lumina stinsă, începe distracţia: fiecare copil are ceva de povestit, fiecare vrea să fie ascultat, dar are şi răbdare să asculte… Am râs în hohote la fiecare exemplificare, pentru că fiecare se ridica din pat şi începea să arate cum s-a petrecut un anume lucru – se vedea perfect în cameră pentru că, după obiceiul Constanţei, peste tot sunt restaurante cu firme luminoase şi unde am stat noi n-a fost o excepţie de la regulă, ne vedeam chipurile fără să fie nevoie să consumăm curent personal. Bine că a venit gazda pe la 24, că altfel nu ne potoleam. Brusc, toţi ne-am amintit că ne e somn şi am tras pe dreapta.

Deschid eu ochii pe la un 3,45 – mă pricep să aproximez orele nopţii pentru că am stat de multe ori de vorbă cu ele, din cauza insomniilor mele – şi văd ochii larg deschişi ai Floricelei. „Nu pot dormi, îmi mărturiseşte. Mă doare burtica şi simt că nu pot dormi.” Ei, cine n-a avut copil care să aibă probleme cu burtica, poate că n-ar fi priceput ce urma, dar eu am rugat-o frumuşel să ne ridicăm şi să mergem la baie, că voi sta cu ea şi ne vom uita în oglindă până se va rezolva durerea… Dar nici n-am ajuns bine la baie că o nouă rafală de vomă a salvat-o de durerea interioară. Ai grijă de părul ei lung şi blond, să nu-i intre în el mizerie, ţine-i fruntea ca să aibă şi ea aşa, mitică, un echilibru… Culmea, indiferent de situaţia în care era pusă – să cânte la pian sau să dea afară – Floricica era la fel de delicată. Cred că asta e treaba cu fetele: delicateţea, domnule! 🙂

Ne-am întors în pat – ceilalţi 3 dormeau fără probleme. „Nu pot dormi” – mi-a şoptit iar micuţa. „Vrei o poveste?” Evident că voia. Cu ce animal? Păi e pe alese? Sigur, mie-mi dai comanda şi alcătuiesc povestea în doi timpi. Cu leu. Bun. Se plimba leul pe stradă şi pentru că-i plăcea tare mult să cânte şi-a luat coada în labe şi o învârtea ca pe lasou: „Eu sunt leul cântăreţ, cântăreţ, dar şi isteţ; cânt din zori şi până-n seară, chiar de este frig afară.” În calea lui apare un rinocer, care nu vrea să se dea deoparte şi el, care era un leu cântăreţ, nu unul războinic, a trebuit să se dea din calea rinocerului. A cam suferit orgoliul lui de leu – stăpânul animalelor, dar s-a şi gândit că n-are cum să le aibă pe toate – să fie şi artist şi karatist – ca să rimeze! – şi s-a consolat. Când deodată în faţa lui a apărut un elefant; dacă n-a făcut el faţă rinocerului, cum i-ar fi făcut faţă elefantului? Timid, s-a tras spre partea dreaptă, dar elefantul i-a zâmbit: şi mie îmi place să cânt, mă iei cu tine, să cântăm împreună? Acum, leul se distra pe seama elefantului pentru că acesta îşi învârtea şi trompa şi coada, în ritmul muzicii: Suntem cântăreţi, foarte isteţi, ne distrăm din zi în seară nu purtăm nicio povară, ne ducem din loc în loc şi ne încălzim la foc, fie munte fie vale, colindăm drumul agale…

Deodată am auzit o respiraţie uşurică lângă mine… Am trăit o adevărată traumă pentru că nu asculta nimeni bunătate de poveste improvizată. Floricica le întorsese spatele personajelor, poate încântată să scape de ele, poate tristă că se desparte de ele, dar cert este că le părăsise, chiar dacă stătea cu faţa spre mine. Se liniştise burtica ei, aşa că avea nevoie şi mintea ei de-o pauză.

 I-am învelit pe ceilalţi 3 care mai erau prin cameră – sper că nu se mai ascunsese vreunul prin dressing, nu de alta, dar a rămas dezvelit! – şi-apoi m-am apucat de scris pentru că erau lucruri prea drăguţe să rămână necunoscute. Da, recunosc: e excelent să ai copii, dacă ai energie!

2

Câte ceva despre haine de copii şi mame uituce

 Este foarte important în viaţă să ai simţul umorului. Cred că despre umor aş vorbi o viaţă întreagă fiindcă-mi place modul în care se iese din probleme datorită lui; pe de altă parte, nu suport o viaţă de lacrimi şi luat în serios orice fleac. Mda, cât de serioasă este descoperirea că s-a uitat acasă costumul copilului? Adică, în ce fel se va prezenta el la program?

Eu am crezut că soţul meu a luat umeraşul, el a crezut că-l voi lua eu. Fiul stătea doar în chiloţi în mijlocul camerei şi aştepta să-i vină hainele regale, iar noi dădeam din umeri, fiecare aşteptând ca celălalt să fie magician şi să le scoată din joben – şi acesta, evident, invizibil.

Acum, după 5 ani de stat în Constanţa, cred că nu-şi imaginează cineva că am venit pentru a ne caza la hotel. Dacă ar fi să stau de-acum până la toamnă la plajă, aş găsi gazdă la prieteni, aşa că noi ne aflam la prietenii care puteau caza şi sătura 5 persoane, prieteni care-au dat nişte telefoane şi în 10 minute copilul era îmbrăcat. (Bine, nu avea nevoie de ţinută de uniformă cu ţinte sau cu epoleţi, pe care ar fi trebuit să le comandăm la Casa de Modă – o mai exista vreuna prin oraşele mici? Că în oraşul în care eu am crescut, deşi era epocă, exista, pe când acum n-am mai auzit de aşa ceva! – dar lucrurile care i-au fost aduse veneau ca turnate!)

Prima concluzie: aveţi în casă oricând haine mai mari puţin decât ale copiilor voştri, pentru că nu se ştie niciodată dacă nu cumva nimeresc pe la voi şi neglijez aspectul acesta – iar copilul meu trebuie îmbrăcat, nu? – cel de la care le-a luat era cu un an mai mic şi nu le purtase niciodată.

Acum, când ne pregăteam noi de culcare, Floricica vine, conform expresiei „ca o floare” – naivă!, şi-mi zice: „am 10 bluze la mine şi niciun pantalon pentru a dormi şi eu” – of, ce relaxare, nu sunt singura mamă inconştientă când fac bagaje! Cei la care stăteam au fata de 13 ani, dar mai au şi lucruri mai mici, aşa că în două secunde pe pat trona o pereche de pantaloni cu broscuţe – ooo, ce-aş fi purtat eu acei pantaloni la cât de frumos zâmbeau batracienii sau enele, că nu ştiu sigur dacă erau băieţi sau fete!

A doua concluzie? Aveţi în casă oricând haine puţin mai mici sau chiar foarte mici faţă de ale copiilor, pentru că, evident, nu se ştie niciodată cine vă vine în vizită…

2

Psihologia vârstelor pe viu, în doar 14 minute

Când am oprit la intrare în Constanţa, lângă vaporul minunat (de decojit:-)), copiii au decretat joc. În categoria copii, te asigur intră băiaţii – clasa a V-a şi a VI-a, pentru că fetele – a VI-a şi a VIII-a – nu s-au sinchisit să sară de pe-un picior pe altul – ştii călcatea, nu?

Dacă fetele mai mare s-au strâns în cerc, cu spatele la energicii băieţi, fetiţele din primul an de primară, care n-aveau nevoie de altceva de la băieţi decât să fie şi ele primite în verva lor, s-au repezit între ei şi-au început ţopăiala. Am făcut o poză cu acele două grupuri, atât de reprezentative pentru psihologia vârstelor: fetele într-un cerc micuţ, cap lângă cap, şuşotind despre lucruri cunoscute doar de ele, băiaţii şi fetiţele sărind ca iezii, fără să le pese de nimic, în afară de energia lor debordantă.

 

2

Drumul spre Marea Neagră

 Pe drum am oprit de două ori: o dată când am ieşit de pe autostradă, a doua oară la intrare în Constanţa – trebuia să fim primii, să vină toţi pentru că nu ştiau drumul. Ca toţi cei care-au ajuns la mare în această perioadă, şi noi am acceptat devierea drumului: la intersecţia care duce spre dreapta – Constanţa şi stânga – Cernavodă, drumul interzis spre Constanţa te obliga să vizitezi celălalt oraş. Dacă ţi se întâmplă, nu te îngrijora: treci podul spre Cernavodă, faci dreapta şi mergi înainteeeee (da, ca pionierii!). De ce este devierea, nu ştiu! Dacă se va repara curând, nu ştiu! Cert este că celor mici le-a dat posibilitatea să se simtă puternici pe podul care traversează Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Mă întrebam dacă locuitorii de vârsta lor din Cernavodă au această senzaţie de stăpâni ai lumii pentru faptul că au apa lângă ei… Poate că n-o iau în seamă, aşa cum cei de la mare nu văd binecuvântarea apei sărate, cum cei de la munte nu pornesc în drumeţii… Când ai ceva nu preţuieşti!

Oricum, n-ar fi preţuit nici cei de-acum dacă nu era cineva care să le atragă atenţia mereu – soţul meu era ghidul binevoitor. După ce-am ieşit la liman, (am văzut centrala nucleară şi m-au uimit copiii pentru că se uitau cu respect la ea, amintindu-şi de ceea ce s-ar putea întâmpla cu din cauza unui astfel de obiectiv – ei au întrebat de ea, deci bravo profei de geogra – sau televizorului? – pentru că ei aveau informaţii despre ea!), o scurtă oprire de-o îngheţată. Mă rog, cei mai mulţi s-au rezumat la o îngheţată pentru că restaurantul cu autoservire avea preţuri infernale – şi vin şi eu cu o întrebare: cum se face ca o îngheţată bună de la o firmă cunoscută să coste 1,5, iar o îngheţată bună de la o firmă necunoscută să fie 9 lei? Care-o fi raţiunea? (Hei, comercianţi, păstraţi aceleaşi proporţii şi la brandurile de renume din domeniul textilelor sau mobilei! 🙂)

 

 

0

Plecăm la drum

 Era cam pe la mijlocul săptămânii trecute, când verişoara mea a scris la status: mi-e dor de… Mesajul ei subliminal a prins la mine, glasul sângelui este ne neamuţit: am căutat imediat melodia celor de la Voltaj şi ascultându-i mi-a trecut prin faţa ochilor imaginea mării, a pescăruşilor, a nisipului… Am înghiţit în sec: da, şi mie mi-e dor de… Dacă stau să mă gândesc, pe vremea când locuiam la mare, la această oră deja mă săturasem de plajă şi de bălăceală, pentru că începeam cam de prin aprilie (o persoană de-a locului îmi zicea: se vede că nu sunteţi de-aici, chiar dacă staţi aici! Noi, cei care ne-am născut aici, ignorăm marea, voi, cei care-aţi venit mai târziu aici, vă amintiţi de ea de cum dă puţin soare! – adevărul este că preferam să ne bucurăm de ea până veneau turiştii, pentru ca să evităm coşmarul aglomeraţiei, dar şi al muzicii de proastă calitate; pe de altă parte, plecam şi noi în concediu – mda, trai, nineacă pe banii babachii!, e interesant să ai la degetul mic posibilitatea de-a fi în concediu chiar şi când eşti în câmpul muncii, nu?:-)).

Continuă lectura

24

Cea mai frumoasă zi din viață

Cea mai frumoasă zi din viață este cea în care descoperi că ai prieteni. Vă mulțumesc tuturor. Probabil că este anul cel mai interesant din viața mea pentru că e primul în care am adăugat prieteni buni, cărora le port respect, chiar dacă nu i-am văzut niciodată. Este interesant cum poți fi bogat prin simplul fapt că te gândești la oameni. Și pentru că râzi cu ei, deși nu le-ai văzut niciodată ochii.

Mulțumesc mult de tot. 🙂 

http://experimentesiexperiente.wordpress.com/2011/05/20/despre-sufletul-ei-la-aniversare/