M-a lăsat prietenul. Nu mă mai iubeşte. Ce mă fac singură? Cum pot trăi fără iubirea ta?

Despre toamna sufletului prin decepţie în dragoste, durere, lacrimi, deznădejde, să nu fugi, nefericire, disperare, magia, bocesc, jignire, umilire, înjosire, milă, schematic umor, poezie…

Alunec de multe ori pe bloguri, din curiozitate sau din respect. Foarte multe bloguri sunt urmarea unei decepţii în dragoste şi fiecare posesor îşi plânge durerea. Nu vreau să par insensibilă cu ceea ce voi spune în continuare; chiar nu sunt! Am avut şi eu două mari iubiri care s-au terminat cu lacrimi şi jale, dar faptul acesta nu m-a determinat să stau acolo, pe scările deznădejdii şi să-mi plâng amarul instalat definitiv…

Există un principiu pe care-l spun taţii băieţilor şi pe care mamele, din nefericire, uită să-l predea fetelor: „după fete şi după tramvaie să nu fugi; vin altele în câteva minute!” Mamele, prin cine ştie ce atitudine sau prin nefericirea proprie, le lasă pe fete să înţeleagă că o poveste atât de frumoasă şi de minunată nu se va mai putea repeta… iar fetele ajung la disperare pentru că nu vor mai putea trăi magia (of, dacă ar şti unii cât de stranie e magia după care plâng ele… şi că nu are nimic de-a face cu ceva încântător… şi că de fapt magia e doar în mintea lor, nu în practică…!)…

Acum, după ce le-am incriminat bine pe mame, să dau şi în prietenele fetelor, care le suflă în pânze când bocesc, dându-le voie să fie nefericite, să se simtă mizerabil… Dacă prietenele ar fi adevărate, ar căuta alături de tine o ieşire din disperare, nu te-ar lăsa să te afunzi şi mai, şi mai…

Admir creativitatea care le face pe fete să transforme zilele în ceva interesant şi sunt absolut de acord cu folosirea ei în scopuri pozitive. O mostră de acest fel sper să fie clipul următor – îmi doresc din toată inima ca persoana respectivă să fi pus totul în cui după ce a realizat acest colaj de impact şi să-şi fi refăcut viaţa!

 

De mamă n-ai cum să te desparţi, dar poţi categoric să-i interzici să-ţi spună: „Unde mai găseşti tu, mamă, unul ca el?” (adicătelea, pune mâna şi acceptă orice înjosire, umilinţă, jignire, pentru că mai bine cu astea toate şi bărbat, decât fără ele şi fără bărbat! Alooooo, nu aterizează străbunica 🙂 ci ideile ei!)

Dar pe prietene poţi pur şi simplu să le dai deoparte dacă-ţi plâng de milă, în loc să te fericească pentru că ai scăpat de cineva care nu te respectă.

Zilele acestea, pe una dintre prietenele mele, a părăsit-o prietenul. Cică definitiv. Acum, la cât de călduţ e lângă ea, sunt sigur că, după ce vine iarna blendărelii lui, se cuibăreşte iar pe prispa ei, dar deocamdată e plecat. De-fi-ni-tiv, da? 🙂

Când am auzit-o cum se tânguie, i-am scris o poezie. N-o pot însoţi clipă de clipă (mai am şi alte drumuri de făcut), n-o pot încuraja mereu (mai trebuie să mai şi închid telefonul, mai ales când creez!), dar pot să fiu cu ea prin aceste rânduri pe care sper să le perceapă ca pe schematicul umor pe care-l poate avea talentul meu de-a spune adevărul în poezii.

Gândurile pentru ea sunt mai jos şi le dedic tuturor prietenelor mele – cunoscute sau necunoscute – care scriu în Google: m-a lăsat prietenul, nu mă mai iubeşte, ce mă fac singură, cum pot trăi fără iubirea ta?

Îmi dai cu rugină pe la nas…

„Rugina frunzelor de toamnă” – spui tu.

Dar eu văd că rugina e, de fapt, tot ce ţi-a rămas

După ce seninu-ţi dispăru!

Îmi strecori flori uscate printre dinţi…

„Lavandă, pentru mireasmă aleasă” – te dai tu în spectacol.

Cuvintele-ţi, un fierăstrău imens, cu mulţi zimţi,

Sunt nesigure, ca ale oricărui antic oracol.

Îmi fluturi gerul prin păr…

„Gerul unei ierni de vis”, te-aud încercând un… răspuns sacru.

Mă simt ca un câine mângâiat în răspăr

Şi-ncep cu oroare să latru.

„Nu mai am niciun anotimp sub care să m-ascund,

Pentru că primăvara şi vara înseamnă înflorire.

Alături de tine sunt sceptic şi scepticismul nu e fecund,

Nu ştiu să caut şi n-am nicio ieşire…”

Bine măcar c-ai spus, râd astfel liniştită!

Te du în căutare de anotimpuri personale noi.

Întreaga-mi făptură umilită

Se poate ridica, strivită, din noroi…

Că nu ai clorofilă, nu ştiu de-s vinovată

Poate că nu, poate că da!

Dar uite, îţi dau dreptul să-încerci în altă parte, încă o dată

Sau de treizeci de ori, dacă aşa vei vrea.

Decât să stai aici şi să te stingi,

Minţindu-mă cu vorbe mari şi palme groase,

Mai bine fugi!… în goană te prelingi,

Spre zările ce te atrag… mâloase.

Eu sunt tot eu, cu anotimpuri ce-mi aduc,

Vânt, soare, lapoviţă sau lumină…

Chiar dacă îmi e greu; singurătatea-mi duc,

În libertate; iar iubirea… o să vină! 🙂

 

Reclame

14 gânduri despre &8222;M-a lăsat prietenul. Nu mă mai iubeşte. Ce mă fac singură? Cum pot trăi fără iubirea ta?&8221;

  1. e o prostie sa te sinucizi,…nici n-ar trebui sa ne gandim la asa ceva
    ideea de sinucidere apare la cei care nu privesc deloc in sus
    viata e facuta sa o traiesti,speranta …ea trebuie sa moara ultima nu tu

  2. Parca viata ar trebui sa se termine dupa o relatie…data viitoare prudenta maxima cand se investesc sentimente, doar de o parte.
    Super chestia cu revenirea la iarna pe prispa, ca e caldut 🙂 Numai unele femei pot face asta, cu iertarea…uneori meritata, de cele mai multe ori nemeritata!

  3. Nu stiu….personal cred ca dupa 30 de ani oamenii devin mai temperati sentimental ………iubirea vine si se duce, mai ales la adolescenti
    Unii or sa spuna „aia nu e iubire” Poate ca nu e, dar tinerii n-o pot deosebi uneori de….pasiune

    • bună observaţie. problema apare atunci când treci de 30 şi te porţi ca adolescenţii sau când eşti adolescent şi patima te arde – şi nu mocnit. până la urmă cred că toţi ne dorim ceva patimă, dar dacă tot nu mai poate fi… ce ne costă să credem în viitor, nu să alergăm după himere…
      cei care au avut pasiuni ştiu ce implică ele, cum mistuie… noi, trecuţii de 30, nu dăm nicio şansă pasiunii, pentru că am văzut prea multe în viaţă şi ştim că nu pasiunea susţine relaţia (pardon, nu numai pasiunea, e mai corect aşa 🙂 ), dar pe cei care sunt gata să se jertfească pentru iubirea lor trebuie să-i ajute cineva să ajungă la înţelepciunea celor 30 de ani, deşi ei au 14…
      mi-e drag când treci pe aici 🙂

      • Poate ca toti cautam patima aceea sau pasiunea………da, nu vrem sa dispara dupa 30……:) Numai ca suntem mai obiectivi, zic eu….nu mai alergam dupa himere
        Parerea mea e ca cei care ajung sa se sinucida pentru ca (cred ei) nu reusesc sa pastreze sau sa obtina dragostea cuiva………nu se iubesc pe ei, nu se cunosc , nu se accepta. Isi doresc iubirile pe acre imaginatia lor le plasmuieste…….si le omit pe cele reale

  4. 🙂 de nu te-nspini, degeaba vrei sa sangeri!
    nimic mai nalatator ca suferinta din dragoste – repetata pana cand gasesti implinirea. invatati-va copii despre cei doi stalpi ai vietii: respect si intelegere. de-acolo vine si dragostea – al treilea stalp, stalpul echilibrului.

    • zise el, care, la fel ca toţi echilibraţii, 🙂 a trecut de 30 de ani!
      ar trebui să mergem să facem educaţie emoţională şi sentimentală în şcoli, noi, ăştia, care suntem plini de înţelepciune.
      culmea ar fi ca tocmai noi s-o dăm în bară, în faţa copiilor! 🙂

      • 🙂 cam pe la 45-46 de ani esti foarte amabil ca barbat s-o dai in bara exact in fata copiilor. atunci e bine sa-ti aduci aminte de cei 2 „stalpi” respectul si intelegerea. ca dragostea cam se duce pe la doctor 🙂 o vreme (este bine de tinut minte ca sexul nu-i dragoste – desi i se zice asa).

  5. Cea care se apropie de 50 spune asa: lucrurile, ca si sentimentele, nu trebuiesc fortate, toate pe lume isi au rostul lor. Lacrimi, bucurii, dezamagiri, fericire, din toate invatam cate putin. Ar fi bine doar sa stim asta pe la 20 de ani. Dar asa este lasata lumea: sa nu credem ce ne spun cei mai mari, sa avem initiativa (chiar daca paguboasa pentru noi), sa dam singuri cu capul de zid si-apoi sa venim cu sfaturi. Asa a fost mereu si – probabil – asa va fi…

    • eu îmi aduc aminte de-o solistă care s-a căsătorit foarte raţional şi spunea că ea nu are sentimente de efuziune, că este raţională – era o puştoaică – şi ea ştie că aşa trebuie făcut. după ceva timp, cine se despărţea de soţ şi alerga după un aventurier? cineva care se lăuda că ea merge pe raţiune… a ajuns pe la 40 de ani şi tot sentimentală este…
      vreau să spun că ar fi bine dacă măcar am fi tulburaţi la adolescenţă de sentimente, pentru ca apoi să ne vină mintea la cap, dar se pare că unii chiar au vocaţia suferitului din dragoste… 🙂 mă rog, eu aş zice că o caută cu lumânarea, nu că ar fi o predestinaţie, cum că s-ar fi născut cu ea…

  6. Vad ca zice fiecare mai mult sau mai putin direct,ca nu-i ascultam pe cei care stiu.
    Ba da,la orice virsta ascultam pe altii care sint mai in virsta decit noi sau pe cei de aceiasi virsta,dar nu-i auzim decit pe cei ale caror spuse coincid cu ale noastre sau seamana.

    Nici ala,experimentatul,nu stie ce va fi miine.
    Si nici n-are cum sa stie ce si cum am simtit,am trait eu.Pentru ca sint eu,nu el.
    Si asta-i valabil la fiecare.
    Pai cum sa fii moderat,cind totul este navalnic si te ia pe sus?
    Nu ne vine mintea la cap,ci imprejurarile permit asta.

    M-am gasit si eu,desteptul…

    • da’ ce năvalnic ai fost… 🙂 sincer, deschis… între noi fie vorba, personal, n-am ascultat niciodată ceea ce mi s-a spus, n-am ascultat învăţăturile la moderaţie…
      aşa că îi înţeleg pe cei care nu vor să înveţe de la cei din exterior. dar lucrul cel mai important când există o astfel de dilemă este să nu-ţi baţi joc de viaţă… să nu iei decizii pripite, să nu te grăbeşti să faci un copil ca să-l ţii lângă tine etc…
      până la urmă, fiecare poate să-şi facă zdrenţe sufletul de dragul cuiva – pentru o anumită perioadă… , dar să nu-şi distrugă viaţa pentru viitor…
      acum, vin eu, înţeleapta, şi adaug… cu cât te complaci mai mult în durere, cu atât e mai sigur că nu scapi de ea, aşa că tot mai bine e să renunţi din vreme, decât să te agăţi de ceva ce n-are sens…
      cum o dai, tot acolo ajung deştepţii de vorbitori… că cititorii muţi dau din umeri şi tot ca ei fac… 🙂
      mulţumesc pentru vizită.

      • fiecare vede lucrurile din punctul lui de vedere,fiecare crede ca are dreptate si ca experienta sa de viata e cea mai viabila si de urmat dar….ti-ai pus vreodata intrebarea ce se petrece in sufletul unui om care ajunge in fata unui pumn de pastile ..sau gata sa se arunce in gol de la ultimul etaj?
        ce simte?…ce suferinta il macina?.. ce framantari interioare?ce lupta cu el insusi ?ce singuratate il apasa?cata indiferenta l-a impins la un asemenea gest?
        intodeauna,atunci cand citesc ceva,sau aud despre ceva anume,nu fac altceva decat sa ma pun in pielea personajului respectiv…mai mult sau mai putin sa traiesc macar un minut in pielea lui ,sa gandesc ca el ,sa ma manifest ca el ,sa sufar ce a suferit el,si numai asa il poti intelege si sa-l ajuti eventual.
        sunt oameni care numai daca te privesc iti dai seama ca cer ajutor,ne trebuie acea sensibilitate interioara de a simti suferinta celuilalt
        daca as avea o putere as da o particica de speranta la toti cei cu sufletul bucatele,la toti cei care nu se mai pot bucura de nimic,tuturor celor care viata le-a oferit numai nedreptate,..sunt o idealista..stiu doar ca asa ceva nici nu este posibil,cateodata ma urasc pentru ca nu stiu sa fiu egoista pur si simplu nu pot si nu stiu .
        ieri citind niste randuri intr-un comentariu am avut sentimentul unui deja vu, cred ..sau sunt convinsa ca mai sunt persoane care simt si gandesc ca mine.

  7. Hey, trebuie să te gândeşti că dacă ai ajuns să iei în considerare aşa ceva, nu mai ai nimic de pierdut, deci poţi face orice. Absolut orice! Şi nimic nu te va opri să faci ceea ce-ţi doreşti cel mai mult..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s