Întrebări mistuitoare – puncte … de plecare

Serios, ceea ce am scris aici are o încărcătură emoţională profundă şi n-ar trebui să-ţi pierzi timpul cu aşa ceva, mai ales dacă niciodată nu ţi-ai pus întrebarea „de ce” în viaţă. Aşa că poţi merge la alte postări; dar dacă rămâi să citeşti, gândeşte-te şi la viaţa ta, cu toate ciudăţeniile şi caraghioslâcurile ei… Pentru că nimic nu e întâmplător – lucrul acesta ar trebui să ne intre odată în cap!

Într-o lume în care unii abia aşteaptă să scape de partenerii de viaţă, pentru alţii e foarte greu să se despartă de ei; cu atât mai mult definitiv, aşa cum se întâmplă atunci când intervine moartea… Într-o lume în care îi uiţi pe cei care nu mai vin pe lângă tine, cu atât mai mult pe cei pe care i-ai dus la groapă, este totuşi dificil pentru unii dintre noi să-i uite pe cei care-au avut un rost în viaţa lor… Într-o lume ca a noastră, în care te obişnuieşti cu dispariţia unora şi altora, nouă ne este totuşi greu fără cel care-a dispărut acum 10 ani.

Când spun că nouă ne este greu, nu trebuie să se creadă că el ne rezolva toate problemele şi că fără el n-am mai fost în stare să atingem tot ceea ce ne-am propus sau ceea ce era normal să facem a rămas nefăcut. Nici măcar că noi nu ne-am mai revenit şi că am stat doar cu gândul la el… Poate ea, soţia lui, văduva lui, da, dar noi… noi am reuşit să trecem peste fiindcă nu el ne dădea de mâncare, nu el ne spăla, nu el ne spunea poveşti seara la culcare… Dar ne-a fost greu nu atât fără el cât pentru că nu am înţeles de ce el – eternul de ce, nu?

Există acea întrebare care te scoate din minţi „de ce un om bun şi nu un om rău, de ce, când sunt ziarele pline de ticăloşi, nu dispar cei de teapa lor şi a trebuit să dispară un om bun, vesel, plin de curaj, un om care-ar fi putut chiar să schimbe lumea?”

Există acea întrebare care te răscoleşte şi parcă nu-ţi dă pace. Şi mai există acea uimire că poţi să te raportezi la trecut ca la ceva foarte real, tocmai pentru că prezentul nu-ţi oferă nimic interesant, nimic spectaculos – la nivel relaţional, sufletesc, nu neapărat ca fast şi lux!

După moartea prietenului nostru, soţul lui L., fratele ei, de supărare a făcut diabet. Zilnic, de 10 ani, insulină. Un bărbat de 1.86, care are permanent în buzunar ceva dulce sau trebuie să nu uite flaconul cu substanţa magică (ce ne-am mai distrat pe seama cornurilor lui cu ciocolată care deveneau plate ca o foaie de hârtie, din cauză că uitam de ele şi le turteam!). Acelaşi bărbat, îndurerat de trecut şi neconsolat de pierderea fratelui, vine la nunta cumnatei. S-au găsit destui care să întrebe: ce relaţie mai ai tu cu ea, ce treabă mai ai tu cu noua ei căsnicie, dai banii pentru ce? Ca să vezi ce?

Ca să vezi că a fost o alegere bună, ar fi putut să răspundă. Era nu doar mulţumit, era fericit. La ieşirea din biserică, R. i-a dat mâna şi i-a mulţumit pentru că îl acceptă, ca pe un cumnat. „Nu, nu te accept ca pe un cumnat, ci ca pe fratele meu. Eşti de-acum fratele meu.”

Am fost martoră de-a lungul copilăriei la scandaluri şi bătăi pentru chestii minore; la orgoliile unora, aceste momente ar fi fost penibile. Dar caracterul excepţional al lui R. ne-a înmuiat pe toţi, cei care-l purtam în minte pe cel ce ne-a părăsit de atâta vreme. Nu că l-am uitat de acum, nu că nu-l mai respectăm, dar putem să mergem înainte; de fapt, cred că, dincolo de toate aceste mondenităţi şi culturalizări, această nuntă a adus pentru noi un fel de răspuns, a izbutit să ne ajute să punem punctul pentru cei 10 ani de întrebări. A pune punct este de multe ori liniştitor. De felul nostru, avem întrebări sau aruncăm cu strigăte, pentru că ne plac semnele de exclamaţie. Dar punctul este cel mai senin dintre toate, chiar dacă pare atât de banal.

Ne gândim la R. cu iubire şi recunoştinţă pentru că a văzut în prietena noastră acea valoare pe care atât de rar o mai caută azi oamenii. Şi ne mai uităm la R. cu uimirea că era atât de pregătit pentru a fi … român…

Nunta a fost ceva care-a pus faţă în faţă două lumi, din două viziuni diferite: una a religiilor diferite, cei mai mulţi italieni fiind catolici, nunta românească fiind protestantă; şi una a taberelor formate din români-italieni. Când italienii au văzut atâta desfăşurare de bun simţ şi muzică şi cultură, toate provenind dintr-o ţară despre care de obicei vorbesc în silă, au fost nevoiţi să recunoscă: A fost nemaipomenit.

A fost o nuntă prin care s-au rezolvat dureri umane, dar şi orgolii etnice; dacă la început italienii mai strâmbau din nas, în cele din urmă ne strângeam toţi mâinile ca fraţii şi au aplaudat cu putere tot ce s-a întâmplat acolo – pentru că acea comunitate românească a fost alături de L. şi R., cunoscând absolut toate suferinţa lui L, de vreme ce de 10 ani a evoluat în mijlocul ei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s