Şi totuşi (încă) există…

Este o postare tristă. Poate n-ai nevoie de dureri mai mari decât cele prin care treci…

A sunat telefonul. Cel care mă căuta, o face rar – de trei ori pe an, o dată ca să-mi ceară bani, a doua oară ca să-mi spună că îi e rău, a treia oară ca să anunţe că e gata pentru a-l duce la dezalcoolizare. M-am întrebat în ce stadiu dintre cele trei o fi acum…

Să-i spui copilului că tanti Lunca, aşa cum îi zicea el lui tanti Luca, a murit!

Copilul meu nu mai fusese de 3 ani pe la el, n-avea cum să-şi amintească de respectiva vecină, dar el se străduia să dea lucrurilor o atmosferă plină de emoţional, să implice copilul poate mă impresionează mai mult pe mine. Acum, atâta vreme cât copilul meu a fost de 5 ori  în oraşul acela, iar eu sunt plecată de 20 de ani de acasă… iar cea care s-a stins era o femeie de 90 de ani alături de care tatăl meu bea cot la cot…

Îmi pare rău pentru că s-a dus acea femeie care era de treabă, în inima ei, şi, chiar dacă bea, nu-şi bătea copii, ci i-a crescut cu drag. Îmi pare şi mai rău de tatăl meu, care –  deşi în iulie a mai făcut o dezalcoolizare – s-a apucat iar de gâlgâit vodci şi spirt… Îmi pare rău de tot ceea ce e urât şi trist în jur, dar nu am cum să ajut, dacă omul care e în problemă nu decide să facă asta, nu decide că-l interesează viaţa.

„Eu voi fi următorul”, a spus el.

Şi zice aşa de 20 de ani, dar cum are cine să-l îngrijească încă nu i-a venit sorocul şi nici n-o să-i vină prea curând… Cum spunea un coleg de-al meu… „Tatăl tău e ca pisica… 7 vieţi… şi noi, care trăim sănătos şi ne păstrăm sănătatea, te pomeneşti că ajungem în pământ înaintea lui…”

Moartea nu este lucrul cel mai rău… Nu i-am spus asta tatălui meu. Lui i-am spus doar că mai are destule zile, dacă decide să trăiască. Dar îmi spun mie, iar şi iar, că moartea nu este lucrul cel mai rău. Moartea este ultimul lucru care se poate întâmpla omului; lucrul cel mai rău este când trăieşti pentru a-ţi bate joc de tine şi de cei din jur. Lucrul cel mai rău este atunci când ai zeci de ocazii să schimbi drumul tău şi n-o faci, din orgoliu, din răutate, crezând că te poţi răzbuna încercând să-i indispui pe ceilalţi…

Lucrul cel mai rău este atunci când ai inteligenţă şi o dai pe nimic, doar pentru că instinctele tale te trag spre autodistrugere… Sunt convinsă că nu doar cei care se autodistrug au această tendinţă. Toţi avem acest nerv în noi, tuturor ne vine câteodată să facem ceva care ne-ar aduce nenorocirea… Dar ne exercităm capacitatea de-a rezista, moralitatea, logica, luptăm cu instinctele de neînţeles… Se scuză cei care ajung la un pas de moarte din cauza propriilor decizii că nouă, celorlalţi, ne-a fost uşor, că noi am fost nişte privilegiaţi… Ştiţi voi cât am luptat noi? Ştiţi voi cât ne-am străduit să nu cădem în acele capcane? Nimeni n-are parte de viaţă lină, nimeni nu e ferit de tentaţia (de)căderii… Şi totuşi unii merg înainte, rezistă, se împotrivesc la orice încearcă să-i pună la pământ…

Nu, nu moartea este cel mai trist lucru, ci a trăi ca un mort… şi nici măcar „un mort frumos cu ochii vii, ce scânteie-n afară…” Spunând lucrurile acestea, mă gândesc la 10 dintre prietenii mei care au vârsta mea sau chiar mai mică decât a mea şi deja au intrat în hora morţii de vii…

Ştiu că fiecare alege, ştiu că fiecare face ce vrea cu viaţa lui, dar mai ştiu şi că există atâtea posibilităţi de-a trăi frumos… încât nu pot accepta durerea celor din jur şi durerea pe care mi-o provoacă durerea lor…

Sunt tristă pentru toţi cei care, în loc să învingă patimile lor, se lasă pradă lor, prădându-i şi pe cei din jur de sentimentele frumoase pe care-ar fi putut să le cunoască, să le aibă… Sunt tristă pentru cei printre care trăiesc şi care se sting din cauză că nu se poartă ca un om, cu demnitate, ci se lasă striviţi ca gândacii…

Anunțuri

19 responses to this post.

  1. Sunt oameni care poate au incercat de multe ori sa renunte la viciu…ca in definitiv este un viciu.Da, stiu ca ai sa spui ca nu a avut destula vointa.Se poate si asta dar se mai poate si sa nu fi reusit a trece pragul si a ramas acolo intre da si nu ,sperand ca ziua de maine le va aduce un miracol care sa-i salveze de la asta fara ca ei sa miste macar un deget.
    Cel mai tragic in toata povestea asta este suferinta celor din jur care vad viata altfel decat o vede el.Pentru el viata s-a dus oricum si nu mai are nici ce pierde si nici ce castiga.Este greu sa accepti situata sub forma ” asta este” dar desi iti doresti sa il ajuti nu te lasa.
    Asa cum au trecut toti acesti ani , asa vor trece si urmatorii si intr-o zi nu va mai suna telefonul.

    Răspunde

    • mulţumesc pentru cuvintele tale.
      ceea ce vreau totuşi să spun nu este că le lipseşte voinţa, ci că aleg cu drag şi cu resemnare să facă asta. adică nu regretă, nu le pasă, nu au remuşcări… orice ai spune, când un om stă şi un an fără să… şi apoi se apucă iar, deşi ştie unde va sfârşi, nu e vorba despre lipsă de voinţă ci despre decizie clară… mai mult decât voi toţi care aţi putea să daţi sens vieţii mele, mai important e …. alcoolul în situaţia aceasta.
      nu-mi plac eroii care fac crize pentru că nu sunt importanţi pentru cei din jur, de aceea nici nu cer să fiu îndrăgită de nimeni, însă trebuie să recunosc… aş fi preferat ca, şi dacă n-am avut eu tată, măcar bunic să poată fi. dar când lui nu-i pasă de copilul meu sau de copiii surorii mele, este clar că există plăcere pentru altceva… şi asta doare… să fii preferat după o băutură… adică de ce să fii preferat după… să nu te numeri printre preferinţe, asta e clar!
      nu, nu fac crize de durere, doar constat. doare suportabil, că sunt atât de multe bucurii care pot veni peste mine şi pot acoperi această durere, sunt mulţi oameni buni în jurul meu care mi-au ţinut loc de tată şi-l dădăcesc pe fiul meu… nu de mine mi-e milă, ci de el…
      mulţumesc încă o dată pentru prezenţa ta atât de deconectantă,tinkeriţă drăgălaşă.

      Răspunde

      • Sarumana!
        Da, si cum spui tu este adevarat …resemnarea lor nu are sens in gandirea noastra.Faptul ca nu se bucura de calitatea de bunic este intr-adevar trista dar el s-a rupt de multa vreme de voi si de ceea ce il leaga pamanteste pe el.

      • aşa este, de noi e rupt, dar mai sunt atâtea alte lucruri care-ar putea să dea aripi lucrurilor…
        adică toţi i-am spus… poate să-şi găsească o altă soţie, poate să meargă la sora mea, câţi n-ar vrea să poată lucra în SUA, ea i-a oferit un microbuz cu care să facă mici activităţi, adică nu cred că au fost oameni care puteau fi mai răsfăţaţi ca el…
        dacă nu ai alternativă, te cred… te poţi lăsa învins, dar când la mine era uşa deschisă şi oricând putea veni, sta, găsi prieteni noi aici, cluburi etc..
        este o decizie… şi când e vorba de decizii, n-ai decât să ridici din umeri…
        fiecare face ceea ce e interesat să facă… şi Dumnezeu ne-a dat liber arbitru… eu de ce nu i-aş da voie lui să se autodistrugă?

  2. cat de familiare imi sunt (din pacate) grijile tale
    Asa e – dureros si inunam e sa traiesti ca un mort. Sa te distrugi , sa ajungi neputincios si sa nu mai stii ca exista odata iubire pe lumea asta
    Dumnezeu sa-i ierte cat sunt inca vii…………

    Răspunde

    • am intuit aceasta, din anumite postări ale tale; şi lucrul acesta m-a făcut să le citesc şi pe celelalte.
      mulţumesc pentru sprijinul emoţional.

      Răspunde

      • Azi dimineata am aflat ca a murit un vecin al bunicii, un unchi care era surd si slabanog si muncea la camp ca nimeni altul. Il iubeam pentru ca era bun si se purta minunat cu familia lui. Iar noua ne aducea mereu rosii proaspete si in fiecare anotimp – ce mai gasea prin gradina……
        S-a stins repede dar n-a abuzat niciodata in viata de alcool. M-a intristat vestea

      • sunt atât de puţini oameni de care să-ţi aduci aminte cu plăcere, în viaţă… poate de cei de seama ta te mai lipeşti, cât de cât, dar ciudat e că de cei mari, în vârstă nu te mai atingi… aşa mi-e de ciudă, pentru că bunicii din partea tatălui au fost tot alcoolici şi s-au stins rapid, iar ai mamei, deşi buni, s-au dus şi ei… indiferent de abuz, neabuz, la fel de repede…
        aveam un prieten care, după beţie, se apuca să filosofeze – şi marea lui filosofie era… viaţă, legată c-o aţă… cred că era destul şi atât pentru cât de puţin avea în cap, după atâta băutură… 🙂

      • Tata are doua infarcturi la activ……O hepatita pe care-o duce pe picioare. E slab si amarat ca un caine de pripas. Nu face nimic toata ziua – bea , doarme si stie Dumnezeu ce mananca. Ultima data l-am internat (aproape)cu forta
        Mi-a pus in vedere sa il las in pace…….Nu mai ia medicamente, tensiunea e explodata
        M-am detasat. Altfel, m-ar durea foarte tare.
        Si anestezia emotionala va trece probabil atunci cand il voi pierde cu totul.
        E tatal meu- nici macar alcoolul nu va schimba asta

      • identic… într-un fel, sunt fericită pentru că am văzut unde-a ajuns el şi nu am repetat povestea lui. dar e stupid că el se consideră erou şi mereu strigă: să zici merci că am fost aşa, ca să vezi cum nu trebuie să ajungi.
        merci, aş fi spus dacă aveam model de ce şi cum să fac, nu de ce şi cum să NU fac. oamenii învaţă mai uşor din exemple, decât din contra-exemple…
        nu-mi dau seama ce se va întâmpla şi cum…după 7 dezalcoolizări, dintre care 3 la spital, cu asistenţă şi băieţi veseli pentru că avea fantome care-l bântuiau şi era nevoie de intervenţie militară… :-)… probabil că e destul de fragil…
        noi am făcut totul… decizia e doar a lui…
        ar fi putut avea orice dorea… dar tot ce a avut a vândut şi de-atunci am fost mai sceptice cu marile cadouri…
        asta e… trebuie să mă obişnuiesc cu ideea că pe mulţi îi fac fericiţi, dar tatăuli meu nu i-a ajuns faptul că avea fiice împlinite… oare cu ce-l puteam ajuta?

      • hmmm….
        e păcat că un suflet a trebuit să treacă prin atâtea. E greu și pentru un adult să suporte unele lucruri, darămite pentru un copil!
        e minunat, în schimb, când urmările unei astfel de experiențe nu sunt în totalitate grave: ai ajuns un om mare, cu valori și principii, cu familie, cu dragoste de oameni și cu puterea de a trece peste ceea ce te-a marcat atât de profund. În plus…prin ceea ce scrii/faci ajuți enorm de mult suflete care poate nu au atâta ăutere.
        Poate e banală vorba bătrânească, dar cred că este foarte valabilă: „ce nu te omoară, te întărește”. Iar tu ești extrem de vie! Parol!
        Muah!

      • Tata – are o fiica si un baiat. Suntem amandoi realizati, suntem bine. Mama a fost cea care a avut grija de noi mereu – de dorintele noastre, de cartile necesare, de pregatirile pentru bac, de gasirea unui loc de munca pentru fratele meu si de taxele pentru facultatea mea.
        El nu a fost mereu alcoolic sau cel putin tind sa cred ca exista un punct in care ar fi putut alege sa nu devina. Se spune ca alcoolismul e o boala dar cred ca si asta ca orice boala ar putea fi prevenita daca semnele sunt citite la timp

        Al tau a acceptat dezalcolizarile? Al meu nu 🙂

      • al meu le propunea, pentru simplul motiv ca nu mai putea fara bautura, tremura, urla in lipsa ei. era foarte calculat, dupa fiecare dezalcoolizare nu bea timp de 6 luni si lua spirulina, silimarina, chestii naturiste dintre cele mai costisitoare, apoi se ducea la analize, doctorul ii spunea… domnule, ai ficat de bebelus… a, da, pai, pe cai mari hai sa revenim la ficatul de alcoolic…
        la tata a fost totul o alegere, pentru ca atata vreme cat poti trai fara si poti gasi bucurie in multe aspecte, dar preferi refugiul in bautura… este clar ca nu esti legat de maini si de picioare, ci legat de inima si dezlegat pentru galgait…
        de cand n-ai mai auzit cuvantul asta? (sora mea mereu imi precizeaza… de cand n-am mai auzit cuvantul asta… pai normal, printre americanii / nemtii tai, cine sa-l spuna 🙂 )
        poti spune ca nu are o vina cel care este indobitocit, dar unul care are cultura, are vocabular, are stil… si prefera alcoolul… nu mai este fara vina. este decis sa fie mereu asa…
        ps. si la noi mama a fost cea care a dus greul, pana acum 10 ani cand, desi a avut cancer, el tot o batea si o chinuia… am furat/o de acasa si am trimis-o in lumea larga, ramanand eu cu el… de fapt, minunatul de sot, care are infinita rabdare…

  3. Sunt lucruri pe care nu le putem intelege si, cu atat mai putin nu le putem schimba. De ce unii aleg sa traiasca asa sau altfel, ramane un mister. De ca am ales sa fiu ceea ce sunt, de ce nu pot renunta la unele „apucaturi”, de ce nu gasesc o cale de a fi propriul meu stapan? poate si pentru ca nu vreau destul de mult sau, poate, pentru ca asa trebuie… Avem – totusi – marele noroc ca totul este trecator, ca sunt si multi oameni frumosi in jurul nostru si ca durerea stie de cele mai multe ori sa ramana inchisa…

    Răspunde

    • pentru ca nu vreau destul de mult sau, poate, pentru ca asa trebuie – acestea au fost cuvintele înţelepciunii…
      prima parte vorbeşte despre plăcerea plafonării, despre mulţumirea cu puţin, a doua despre predestinaţie…
      personal, după o copilărie mizerabilă şi o adolescenţă dureroasă, nu mă pot obişnui cu ideea că viaţa mea este banală … şi-mi pare rău când văd că oamenii nu se ocupă de lucruri pentru care chiar sunt pricepuţi – în cazul tatălui meu… nu am avut profesor mai deştept decât el… dar el nu a ţinut cont de capacitatea lui ci de plăcerile lui…
      iar de când cu cititul Bibliei ştiu că nu există predestinaţie… şi că avem liber arbitru… spune un text… „voi nu v-aţi luptat până la sânge…” – pentru a duce la capăt tot, de la cele spirituale, la cele ale traiului de zi cu zi…
      aşa că pentru mine mai există o alternativă… viaţa mea.
      dar pentru alţii nu.
      mie-mi place să-i ajut pe aceşti alţii să se desprindă de viaţa fără sens care este cea în care doar te trezeşti, munceşti, tv şi somn…
      cu unii dintre ai mei n-am avut şanse… dar cu alţii a dat roade… aşa că mă bucur de ceea ce am realizat, dar cum sângele apă nu se face… normal că te doare pentru ce-i al tău…
      mulţumesc pentru ajutorul sufletesc pe care mi-l dai de fiecare dată. 🙂

      Răspunde

  4. am dat like pentru tine! pentru că ești un om cum nu am mai văzut vreodată.
    Am învățat să te place atât de mult pentru două lucruri mai ales (ar mai fi unul, dar pe acela n-o să-l pomenesc acum): 1. pentru că ai crescurt atât de frumos li te-ai format atât de armonios în ciuda tuturor lucrurilor. 2. pentru că bați viața cu starea ta de spirit. Nu știe nimeni ce e acolo în sufletul tău/ E atât de mare că ar fi încăput toată arca lui Noe, plină!
    Te îmbrățișez, draga mea.

    Răspunde

    • asta cu arca lui Noe m-a dat gata… dacă şi panda, şi hipo, şi furnicarul erau acolo, mă simt în siguranţă…
      a treia cred că e cel mai tare argument că sunt incredibil de ireală… 🙂
      tre să mi-l spui. nu te sun acum, că mi-e milă de tatăl Pinţului, altfel aş sări la cap cu un telefon…
      dar mâine la prima oră (sau oară, evident) cine sună?
      eaaaaaaaaaaaaaaaa.

      Răspunde

  5. Frumos scris. Din pacate pentru ca ai trait drama asta atat de adanc.

    Si iar din pacate, propria vointa e singurul lucru pe care l-am putea controla, ceea ce insa ne e cel mai greu sa facem.

    Impresionanta povestea ta de viata. Dar ma gandesc, Ana, ca tu esti cine esti mai ales pentru ca sufletul tau a trebuit sa treaca prin asta.

    Răspunde

    • just. prefer să fiu ceea ce sunt, chiar dacă trecutul doare, decât să fiu o femeie-măslină, pentru că am dus-o prea bine acasă.
      merci că mi-ai reamintit… 🙂

      Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: