Unde-au fost prietenii când oamenii s-au sinucis?

Toată ziua am fost avion modern – nicio prezenţă umană, totul pe pilot-automat. Dacă mi-aş fi dat voie să fiu om, ar fi trebuit să stau pe-un scaun şi să plâng. Să plâng pentru viaţa tristă a oamenilor şi pentru că unii nu vor să se smulgă din durerile şi spaimele lor, alegând fuga. Aş mai fi plâns pentru că-i înţeleg pe cei care se declară învinşi şi pentru că nu pot să fiu lângă fiecare om care trece prin încercări, pentru a-l încuraja. Şi aş mai fi plâns pentru că unii oameni chiar n-au prieteni. Era modul meu de-a mă descărca, plânsul, pentru că ştiam că apoi voi şi scrie, desigur, căutând soluţii, dar ceea ce simţeam era o mare de lacrimi pe care, însă, n-o lăsam să iasă la suprafaţă… M-ar fi înecat cu tot cu programul pe care trebuia să-l dau gata până la ora 14…

Am dereticat ca o furnică, pendulând între cele două camere în care-mi desfăşor activitatea şi când, în cele din urmă, a bătut gongul final, mi-am lăsat chipul impasibil de obiect, instrument, lucru insensibil şi-am plecat spre casă; mă simţeam înfrântă.

Un coleg mi-a spus: „Au urmărit ca disperatul Şcoala Vedetelor, doar pentru ea.” Un altul mi-a zis: „Cum să nu se mai simtă frumoasă, domnule, cum să nu se mai simtă frumoasă? Dar era!” O cunoştinţă m-a informat sec: „N-am auzit niciodată de ea.” O alta: „N-avea cine ştie ce voce, dar era plăcută, ca prezenţă.”

 

Şoaptele din capul meu se încrucişau cu sentimentele şi era un vacarm în care era imposibil să supravieţuieşti. Nu mă putusem abţine şi am căutat pe net cele câteva cuvinte pe care, scriindu-le în Google, ajungi şi la mine pe blog: „De ce se sinucid oamenii?” Am găsit câteva postări foarte intelectuale, dar seci, fără pic de sentiment; normal, cum ai putea să ai sentimente pentru persoane pe care nu le-ai cunoscut şi decid să moară – altceva este când ai cunoscut omul şi l-ai pierdut prin sinucidere…

Nu, eu nu am avut prieteni care efectiv să se sinucidă. Cred că cea mai mare groază a mea în acest caz ar fi… unde eram eu de nu am făcut nimic pentru prietenul/prietena mea? Cred că cel mai cumplit răspuns ar fi: de ce nu am meritat să-mi spună despre zbuciumul din inima sa? Eu mor de drag când văd cum, după ce cineva se sinucide, apar „prieteni” care povestesc despre faptul că ar fi ştiut ce le trece prin cap. Şi? V-aţi oprit din drum pentru a-i ajuta? V-aţi lăsat toate lucrurile deoparte pentru a petrece timp cu acea persoană, pentru a-i fi alături?

Ţin minte că, în urmă cu vreo 7 ani, un tânăr mi-a spus că este atât de disperat pentru că şi-a pierdut prietena încât se va sinucide. Nu avea curaj să le povestească prietenilor lui despre sentimentele lui, pentru că între bărbaţi trebuia să pară curajos, trebuia să fie cel mai puternic şi mai senin dintre masculi. Dar ceea ce încerca el în acele luni era atât de puternic încât l-ar fi doborât, dacă nu avea cu cine să vorbească. Ore în şir, povestea despre bucuriile pe care le-au avut împreună, apoi despre cât de rea a fost, despre cât de mult a greşit el… Şi săptămâni întregi a ţinut aşa povestea aceasta – soţul meu mă căuta prin casă, pentru cine ştie ce şi dacă mă vedea cu telefonul, dădea din cap cu înţelegere…

„E tot… X? Ok, lasă că mă descurc singur, ocupă-te de el!”

Eu l-am ajutat ascultându-l şi repetându-i că trebuie să-şi continue viaţa. Soţul meu l-a ajutat prin simplul fapt că mi-a permis să lipsesc în acele ore din familie. Eram la 250 de km distanţă, dar eu mi-am făcut datoria. Şi soţul meu. Şi nu m-am lăudat niciodată că aş fi fost prietena acelui tânăr. Dar pentru că a avut nevoie de mine i-am acordat atenţia necesară. Voi, prieteni care vă daţi acum cu presupusul şi care veţi veni la emisiuni, care veţi scrie poate cărţi, de ce n-aţi determinat fata să vă ceară sprijinul, de ce nu aţi simţit tenebrele din spatele zâmbetelor ei?

Nu vreau să critic pe nimeni, eu cred totuşi că omul trebuie să rămână în viaţă pentru că îşi este singur suport: doar el şi Dumnezeu trebuie să ia decizia de-a face ceva frumos din aceşti ani pe care-i mai are în faţă. Dacă stai în mâna întinsă a oamenilor, n-o s-o ai niciodată, la timpul potrivit, aşa cum o vrei tu, fără să fii obligat faţă de persoana respectivă… Dacă stai după mila oamenilor, de câte ori se vor ivi nenorociri şi niciunul n-are timp de tine, ce-ai să faci? Sau… de câte ori ai să cazi cloşcă pe capul omului, imediat ce ţi-e un pic greu? Da, părerea mea este că noi, prietenii, trebuie să tăcem după ce s-au stins cei dragi prin sinucidere, nu să ne lăudăm că ştiam că o vor face, că noi, prietenii, trebuie să le fim sprijin în momentele critice celor cu care ne lăudăm că suntem prieteni, dar şi că noi, fiecare în parte, n-ar trebui să trăim cu propteaua, în dependenţă de alţii, ci pentru că ne respectăm şi pentru că respectăm viaţa. Indiferent cât de grea este. Indiferent cât de puţin ne dă – deşi aici este o mare dezbatere de ţinut pentru că unii chiar au de toate şi li se pare că au puţin, unii au puţin şi sunt destul de motivaţi să trăiască!

Pauză pentru tristeţe şi când voi putea voi reveni.

 

Anunțuri

10 gânduri despre &8222;Unde-au fost prietenii când oamenii s-au sinucis?&8221;

  1. e trist, dar nu incerca sa cauti explicatii…e boala si atat! nimeni n-ar fi putut s-o impiedice

    avea prieteni si vorbea cu ei, i-au fost alaturi,sunt convinsa….doar ca…asa se manifesta boala..

  2. Pingback: Shit happens… « BLOG D'AGATHA

  3. „Boala„ asta se numește singurătate! Este cutremurător cât de singur poate fi un om aflat în mijlocul oamenilor! Ori de câte ori un om se sinucide, noi toți ceilalți, de lângă el (vecini, prieteni, rude, cunoștințe, etc) am eșuat.

    • mi se pare straniu ca eu, om de rand, cand am o problema, pot ridica telefonul si pot vorbi cu un prieten dintre zecile de prieteni si altii nu au pe nimeni. pentru ca, daca ai avea pe cineva, (cineva care sa-si faca timp de tine, cineva care sa rada cu tine, cineva caruia ii pasa de tine) ai trece mai usor peste orice. ma inspaimant doar la gandul cat de singuri sunt unii oameni; eu de obicei preamaresc prietenia, dar in astfel de cazuri, cu atat mai mult.
      multumesc pentru vizita, vin si eu sa vad ce scrii… 🙂

  4. Pingback: Subiectul “Prieten” | expresiaideii

  5. Pingback: Subiectul “Intrebari” | expresiaideii

  6. Pingback: Subiectul “Vechiul regim” | expresiaideii

  7. Pingback: Marin Preda: „Băiete, ăştia vor să mă termine!” | expresiaideii

  8. Pingback: Emil Cioran – despre munca « mylifepicture

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s