Cu tot respectul, despre Talent/e şi talentaţi

În viaţă poţi avea prieteni; dar prieteni de familie se găsesc mai greu. Una dintre cele două familii prietene pe care le numărăm noi este compusă din părinţii miresei despre care am scris aici. Ei bine, cu el lucrez de multă vreme şi ieri, în timp ce pregăteam materialele, mi-a povestit despre o întâmplare cu care aş dori să deschid gândurile pe care vreau să le aştern azi pe computer.

Veneam de la un Congres al Psihologilor din România, prezentasem o lucrare tradusă în engleză, publicată într-o revistă de specialitate, era imposibil să nu mă consider competent în domeniul meu, când în satul lui Cioran, a cărei casă memorială voiam s-o vizitez, (a propos, este o dorinţă ce va rămâne neîmplinită pentru că autorităţile din Răşinari nu au bani să cumpere casa de la cel care o are acum!), am observat un bătrânel care era îmbrăcat în portul popular al zonei, cu opinci în picioare. Am oprit maşina şi am deschis portiera:

– Bade, cum este viaţa pe aici?

– Copile, viaţa este cum ţi-o faci…

Prietenul meu a continuat: în acel moment, mi-am amintit că un mare specialist în psihologie spunea  „îmi pare rău mai degrabă că mor bătrînii decât că se sting vedetele!”

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Schimbare de subiect:  Eu, spre deosebire de marele  specialist, mă număr printre cei care regretă stingerea vedetelor – trecute, actuale sau în devenire. Sunt dintre cei care pot înţelege zbuciumul unui artist, dar niciodată nu mă voi opri aici. Întotdeauna voi merge mai departe. Iar acest mai departe înseamnă – indiferent de 1. ce fel de talent am şi 2. de cantitatea lui, mai presus de toate, viaţa trebuie trăită, chiar dacă arta îmi este refuzată. O, nu am de gând să intru în polemică dacă un (mare) talent vrea să trăiască doar pentru arta lui şi, pentru că afirmarea nu-i este permisă, decide să-şi ia viaţa. Fiecare poate face cu viaţa lui exact ceea ce i se pare mai potrivit (evident, e loc pentru o lucrare de doctorat în filosofie-teologie despre în ce măsură totuşi viaţa ne aparţine sau nu, putem să ne-o luăm sau nu, dar nu sunt nici filosof, nici teolog, aşa că voi privi lucrurile ca o persoană cu multă inimă şi ceva creier!). Ceea ce vreau eu să scriu acum nu li se adresează celor care se cred genii, nici celor care se cred buricul târgului, nici celor care au impresia că sunt Însuşi Dumnezeu (al artei, evident) … Ei pot rămâne la părerea lor, fără să le pese de rândurile mele. Eu vreau să fiu aproape de cei care au un plus de ceva faţă de cei din jur şi sesizează lucrul acesta; observându-l, încep să-şi dea seama că nu sunt nici dintre cei obişnuiţi, dar nici dintre cei fantastici… (Sigur, pot fi şi dintre cei care au doar o boabă de mac în plus faţă de gloată şi se reped să se identifice cu inteligenţa lumii – eu insist totuşi să comunic doar cu cei care ştiu cine sunt, nu cu cei care au complexe de superioritate!)

Acum, că am stabilit cu cine mă aflu faţă în faţă, aş vrea să aduc aportul experienţei mele la experienţa lor sau la nevoia lor (emoţională, sufletească).

Un coleg, care-a absolvit Conservatorul cu nota maximă, dar care n-a mai pus mâna pe instrumentul care l-a determinat să facă şcoala, povestea: ” E Conservatorul plin de oameni care-şi imaginează că vor ajunge cineva. Unii sunt chiar capabili; alţii sunt doar mînaţi de la spate de părinţi sau de părerea că se trăieşte bine din muzică… Cei mai mulţi rămân în anonimat; cei mai mulţi vor uita chiar notele, pentru că nu există atâtea şcoli de muzică, atât interes pentru acest stil de muzică, încât să ne găsim toţi locul. Oricât de buni am fi, dacă nu strălucim – şi, să recunoaştem, chiar Mozart nu suntem toţi! – nu vom rămâne pe firmament, decât dacă o facem de plăcere, nu pentru a scoate bani.” Aceasta este realitatea. Da, sunt unii care au posibilitatea să se ocupe de ceea ce le place, chiar dacă nu sunt magnifici; pentru că sunt susţinuţi financiar. Dar cei care nu au părinţi bogaţi, unchi generoşi, prieteni care fac acte de caritate… ce vor face?

Acum, trecând în domeniul literaturii, nu e om (român, adolescent) să nu fi scris o poezie…, dar sunt unii care-au scris sute de poezii, mii de pagini, sute de mii de pagini, cărţi… şi tot nu s-a auzit niciodată, nimic despre ei. Unii le scriu şi pentru că nu au ce face, trebuie să recunoaştem, dar unii chiar ar avea ceva de spus, însă cum nu se ocupă  nimeni de ei, mor cu tot cu talent, sub un morman de vise şi de iluzii. (Nu pot reda sentimentul de durere pe care-l simt pentru că prietenul meu din copilărie, Greieraşul Conştiinţă, nu răspunde deloc nici pe mess, nici la telefon, iar mesajul lui de pe mess, pentru mine, din ziua morţii Mălinei Olinescu, a fost „cred că o să mă car şi eu din lumea asta”. El scrie şi poezie şi proză, dar nu-l ia nimeni în seamă.) Apoi mai este un caz, al celor care scriu, publică şi nu sunt citiţi. Dacă au bani să bage în publicare şi fac din casă depozit pentru cărţile ce nu se vând, e treaba lor; dacă nu au bani şi dezamăgesc prima editură care i-a publicat… s-a terminat cu ei; căci editurile-şi spun una alteia şi nu-l vor mai primi niciodată. (Oricum, am stat de vorbă cu mulţi dintre cei publicaţi şi fără succes la public – ar prefera să se dea martiri ai societăţii care nu-i ia în seamă pentru a le remarca talentul, decât, prin publicare şi lipsă de reacţie, să ajungă la concluzia că … au ei ceva în cap, dar nu destul pentru a ieşi în evidenţă.)

Am mai atins acest subiect cândva: copilul trebuie pregătit să aibă o meserie, iar talentul lui special, artistic, ar trebui să fie ceva pe deasupra. Pare penibil ce spun, dar nici măcar nu încerc să forţez nota: adică nu propun ca cel care sculptează să se ducă definitiv la mină, cel care scrie să se facă economist, cel care pictează să devină agricultor… Însă spun că ar trebui să existe o portiţă de scăpare pentru ca viaţa să poată fi hrănită; nu de alta, dar societatea a fost şi va rămâne mereu în urmă cu respectul pentru partea care nu e practică – indiferent ce nume poartă. Părinţii care-şi educă odraslele în aşa fel încât să fie categoric impregnate de ideea că destinul lor este arta pot avea dreptate în 1% din cazuri. În rest, vor fi cei care au săpat la rădăcina copilului, dar nu pentru a-i pune îngrăşământ, ci pentru a i-o tăia. Paradox, dar plin de realism.

Şi, pe lângă posibilitatea unei alte meserii, mai este ceva ce trebuie neapărat să deţină un om care are har artistic, dar nu într-o măsură atât de mare încât să fie propulsat în societate: simţul măsurii. Unii pot să se evidenţieze, la un moment dat, dar să nu se păstreze în prima linie a adulării poporului. Ei bine, ce se va întâmpla, se vor supăra „pe proştii” care nu le văd valoarea sau vor intra într-o nouă etapă? Uneori, doar ni se pare că ceilalţi ne ignoră. S-ar putea ca şi ei să fie obosiţi, să aibă problemele lor, să aibă tragediile lor… Nu trebuie concluzionat chiar de la început să nu mai contează arta noastră pentru ceilalţi. Dar alteori poate că este chiar aşa: nu le mai spunem nimic, am dat totul şi constatăm şi singuri – nu mai avem ce spune sau mai avem ceva… dar nu acum, poate se va strânge ceva sevă dacă ne odihnim puţin, dacă lăsăm o perioadă de timp în care să se liniştească tot ceea ce suntem, să se sedimenteze… Pe de altă parte, dacă am atins gloria chiar şi pentru puţin timp, oricum suntem mai presus de milioane de oameni care, având un har ca şi al nostru sau poate chiar mai mare, vor rămâne în anonimat sau şi dacă ar avea 9 miliarde de ani la dispoziţie… tot nu se vor face remarcaţi. De ce trebuie să ne agăţăm de ceea ce am avut ca şi când doar acesta este cel mai mare şi mai bun lucru pe care am putea să-l facem? De ce să nu vedem tot ce-a fost ca o mare favoare pe care deja viaţa sau Divinitatea ne-a făcut-o şi să ne întoarcem la alte lucruri care poate vor fi la fel de interesante… Şi dacă vreodată se va mai putea, dacă vreodată vom mai reuşi…

Aceste rânduri sunt pentru cei care vor să priceapă, evident, nu pentru cei care abia aşteaptă să se lamenteze – încă cineva care să nu mă înţeleagă.

Iar acum, spre sfârşit, despre ideea artistului disperat în dragoste. Lucru valabil şi pentru omul de rând înnebunit de dragoste şi distrus pentru că o vede năruindu-se…

Omule, sunt persoane (mai mult de 50%) care n-au fost iubite niciodată, chiar oameni căsătoriţi care n-au avut parte niciodată de iubirea partenerilor de viaţă – luând cazurile celor din satul unde am mai copilărit eu, din 20 de familii, doar una era întemeiată pe dragoste, restul pe întâmplare, pe unirea averii, pe faptul că trebuia să aibă nevastă sau bărbat etc… Sunt oameni care te-ar iubi, dacă ar şti că singurătatea ta e mare şi mai sunt oameni care ar fi în stare de jertfă supremă pentru tine; sunt oameni care şi-ar schimba modul de viaţă, stilul de trai şi inima, alura şi prezenţa în societate pentru tine… Chiar i-ai cunoscut pe toţi, chiar ai încercat orice pentru a spune că gata, episoadele tale de iubire pot avea un sfârşit – ce vine odată cu  moartea – fiindcă ai experimentat totul? Uneori, ar fi destul ca dintr-o poveste de dragoste să reţii faptul că ai fost iubit/ă. Alteori, ar fi destul să te înveţi minte  şi să ai grijă ce alegeri faci data viitoare. De cele mai multe ori, ar fi esenţial să te schimbi, pentru că ai făcut şi tu destule gafe, nu este doar celălalt vinovat… Eu nu mă pot opri din admiraţie pentru persoanele care nu se lasă din a trăi, doar pentru că sunt singure şi neiubite. Nu mai spun despre amărâtele care trebuie să-şi facă mari copiii lângă animale care le bat şi peste care nu va interveni niciodată poliţia! Toate prietenele mele superbe şi deştepte, care n-au avut nicio relaţie sănătoasă aici şi-au găsit jumătatea în străinătate… Există o mulţime de soluţii printre care poţi să tragi o fugă, să faci slalom, să le dai deoparte pe cele care nu-ţi surâd şi să le îmbrăţişezi pe cele care-ţi surâd…

Mda, aici intervine ideea aceea… Poţi judeca aşa limpede, dacă nu eşti în problemă sau dacă nu eşti prea obosit/ă de viaţă. Dar când eşti în criză… Păi, aceasta este diferenţe dintre gândirea mea şi a celorlalţi: tocmai în criză este timpul pentru prietenii tăi, pentru ca ei să dea o mână de ajutor, să nu-ţi dea voie să te laşi pradă deznădejdii (dar, ştii, de la început, nu doar pe ultima sută de metri, când deja te-ai sfârşit de singurătate şi nu mai ai nicio încredere, în nimeni!), este timpul să fii bun/ă cu tine, să ai aşteptări realiste de la tine, să ai multă încredere în minunile pe care le poate face Dumnezeu pentru tine, că doar eşti dintre cei care se uită cu îndârjire la filmele cu final fericit, nu?

Aţi văzut vreodată vreun animal atacat că se lasă pradă celui care-l atacă? Fiecare luptă pentru viaţa sa, fiecare dorind să triumfe. Noi suntem însă de râsul lumii… Nu doar că nu ne apărăm viaţa, dar chiar renunţăm cu relaxare la ea, de parcă mare înţelepciune ar fi să te situezi printre pierzători… Cum să fie o mare bravură să te dai ca pe un prizonier uitării, neantului? Ar fi extraordinar dacă te-ai reinventa şi ai da un exemplu celorlalţi, nu dacă te laşi moale, ca o moluscă şi te afunzi în spaimele tale…

Cu tot respectul aş vrea să vă spun, celor care aveţi un dram de talent şi dorinţa de afirmare, să vă bucuraţi de ceea ce vă oferă viaţa, iar dacă ceea ce v-aţi propus n-o să se împlinească să fiţi ca mulţi alţii care au ales să fie fericiţi, indiferent de circumstanţe, nu ca miile care s-au lăsat pradă nefericirii!

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Am găsit acest articol care ar putea fi un fel de ajutor pentru cei care refuză să lupte:

Brenden Foster: testamentul unui copil

Un suflet matur într-un corp de copil. Aşa a apărut înaintea unei lumi întregi Brenden Foster, un băiat care, la 11 ani, ştia că nu mai are decât o săptămână de trăit.

În țările civilizate sau între oamenii cu pretenții de educație înaltă, se consideră nepoliticos să vorbești în public despre moarte. Să nu-i tulburi pe cei vii vorbind despre cei morți. Cel mult, poți să vorbești despre moarte și morți eufemistic.

Brenden Foster (Foto: willtoknow.com)M-a impresionat povestea lui Brenden, tocmai pentru simplitatea cu care vorbea despre moarte, deşi recunoştea că e speriat. (Totuși una e să fii speriat în mod „abstract” de iminența unui deces la bătrânețe și alta e să știi că nu mai ai timp nici măcar cât o vacanță școlară, că nu mai prinzi nici măcar următoarea ninsoare.) În această situație se afla copilul diagnosticat cu leucemie de la 8 ani când și-a formulat ultima dorință. Brenden știa că, în ciuda bolii terminale de care suferea, putea să ofere ceva ce el încă avea şi alţii nu.

Ultima lui dorință a fost să le ofere hrană celor săraci. Mulți s-au angajat voluntar să ajute la împlinirea dorinței unui copil care, pe patul de moarte, nu își dorea nici să cunoască vreun mare fotbalist, nici să se ducă la Disneyland, ci să aducă puțină bucurie celor nefericiți. Cu o săptămână înainte să moară, Brenden lucra – cu mâinile altora – ca să ajute oamenii fără adăpost.

A adunat în jurul lui o comunitate întreagă, care a pus mână de la mână și a umplut un camion cu alimente pentru săracii fără casă. Iar gestul lui a avut cele mai nebănuite ecouri. Un american veteran al războiului din Vietnam a fost atât de mişcat de altruismul micului erou, încât i-a oferit medalia sa „Purple Heart” (distincţie pe care o primise de la preşedintele ţării).

Daniel Chairez, un băiat de 12 ani din California, și el bolnav de leucemie, a mărturisit că povestea lui Brenden l-a impresionat profund și că își dorește să ducă mai departe proiectul lui, ajutând și el la hrănirea săracilor. „M-a inspirat”, a spus Daniel, pentru că „vrea să ajute oamenii și nu e egoist”.

E cutremurător să auzi un copil de 11 ani spunând că marea lui durere e să-i vadă pe oameni renunţând. Mai ales când el, în faţa bolii, a trebuit să renunţe. Dar nimeni nu poate spune că Brenden a fost învins de boală. Leucemia a putut doar să îl oprească, însă nu i-a distrus puterea de a simți împreună cu ceilalți și nici nu l-a deturnat de la planul său de a-i ajuta. În timpul scurt pe care l-a avut, Brenden a reușit mai mult decât să-i hrănească pe oamenii străzii. A impregnat în inima tuturor celor care l-au cunoscut speranţa că pot să schimbe lumea din jurul lor. Dacă aleg să le pese.

Sursa aici.

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Cu tot respectul, despre Talent/e şi talentaţi&8221;

    • da, e o adevărată artă să ajungi să ai prieteni de familie dintr-un motiv foarte simplu: soțiile se pot simpatiza, dar să nu se înțeleagă soții și viceversa… sau pur și simplu poate că tu, ca femeie, ai mai mult timp de ieșit în oraș decât soțul și-atunci cei doi nu pot relaționa atât de mult încât să aibă încredere unul în altul.
      e mai dificil să ai prieteni de familie decât prieteni personali, este un lucru clar.

  1. Pingback: „Iubiți…și câinii vagabonzi…” « BLOG D'AGATHA

  2. cred ca tin de ceea ce ai in tine,de forta ta interioara care te face sa mergi mai departe
    sunt unii care la orice obstacol ameninta ca-si iau viata si chiar se gandesc serios sa o faca; culmea e ca se considera pe ei insisi lasi,vinovati ca nu au facut si pasul
    insa,sunt altii care lupta si cauta solutii in cele mai negre situatii, sunt supravietuitorii
    stii cum e? viata e o jungla,merge mai departe cel puternic
    uneori copilasii acestia dau dovada de mai multa tarie de caracter decat multi alti adulti trecuti prin viata…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s