0

Berlinul sub flăcări – un film ce te pregăteşte pentru viaţă

1. film nemţesc… n-am mai văzut un film de altă limbă decât engleza, de mii de ani – poate doar câteva de la mama Franţa, însă singură nu sunt niciodată, iar cei din jurul meu nu suportă prea multa filosofie-psihologie a francezilor…

2. un fel de film pentru adolescenţi, cu scenariu previzibil şi conţinut moralizator (negrul este discriminat, tocmai el care luptase pentru libertate, pompierul acuzat era de fapt victima şi cel despre care se spunea că a fost erou şi a murit în flăcări era cel care fugise lăsându-l sub flăcări, copilul vrea să-l sune pe bunic să-i spună că vor muri în incendiu şi renunţă, îl va suna mâine şi-i va povesti aventura râzând pentru că de-acum e sigur că va scăpa, bătrânica intervine la timp pentru a o salva de la sinucidere pe franţuzoaica ce-şi pierduse bărbatul în flăcări – subiectele spun sunt previzibile, dar prefer ca cei în formare să vadă  un film de felul acesta şi să fie inspiraţi la fapte bune şi la luptă cu situaţiile dificile decât să se uite la pac-pac şi bum-bum)

3. de ce am vrut totuşi să scriu despre film – pentru că a răspuns unei curiozităţi pe care am avut-o eu când am urcat în Turnul Televiziunii din Berlin (actorul principal al filmului, adică locul unde s-a petrecut incendiul!).

a. dacă nu aş fi urcat în turn acum un an, când am vizitat Berlinul,  şi vedeam filmul înainte, în veci pururi nu mai călca piciorul meu acolo (cât de nesăbuit să fii ca popor să faci un film despre cât de fragil este locul de pelerinaj zilnic al zeci de mii de oameni?)

b. turnul este un simbol al … credinţei (pe vremea comunismului lor, când bătea soarele în el, la o anumită oră, se reflecta o cruce pe care autorităţile nu au reuşit să o şteargă niciodată, nici cu fum, nici cu vopsea… 🙂 )

c. (aici voiam să ajung, referindu-mă la curiozitate 🙂 alambicat drum parcurs, nu?) când admiram eu peisajul din turn, mă întrebam oare cum spală oamenii aceştia geamurile – de fapt întrebarea era dacă le spală, pentru că erau cam prăfoase, prăfăloase, prăfoşenii… ei bine, rezolvarea pentru a salva mâna de oameni care-a mai rămas în viaţă după incendiu şi prăbuşirea liftului, a fost tocmai liftul exterior pe care-l foloseau cei care spălau geamurile… băieţi, ziceţi merci că atunci când aţi filmat funcţiona, că dacă se întâmpla când eram noi acolo, după cum nu fusese folosit nici pentru curăţenie, nu se putea folosi nici pentru salvarea noastră…

 

 

6

Mulţumesc, Prietenie…

Ieri, după ce noaptea întreagă nu am dormit întrebându-mă ce e mai bine să fac, era un singur loc în care mă puteam linişti, aşa că am plecat în acea direcţie. Undeva pe lângă Piaţa Romană. Eram tristă, îmi venea să plâng din orice. Am întâlnit oameni care m-au consolat. Cea mai haioasă asigurare a fost că, dacă e prima dată când nu-mi îndeplinesc misiunea pe care o am de făcut, în 21 de ani de muncă, în ultimii 39 de ani… stau mai bine decât mulţi alţii la acest capitol, aşa că nu trebuie să rămân în starea dificilă 🙂

Mi-a plăcut acest gând şi nu mi-am mai aruncat reproşul că Iona măcar s-a supus la ce trebuie să facă în cele din urmă, pe când eu am ţinut-o pe-a mea (mai bine spus pe-a neputinţei mele emoţionale!).

O prietenă care a decis de un an să invite în fiecare sâmbătă la ea acasă cunoştinţe, pentru masa de prânz, n-a ţinut cont de starea mea şi m-a obligat să urc în maşină, să fiu şi eu printre participanţi. Nu mi-a părut rău. Eu eram în acea stare printre cei mai fericiţi; alţii aveau probleme şi mai mari… A fost o zi primitivă :-), haotică în sentimente şi necaz, dar s-a terminat cu un oftat îndoit cu fericirea de-a avea oameni de încredere, alături de care pot trece orice greu.

Chiar dacă am avut o copilărie nenorocită, care încă-mi dă  bătaie de cap sau de inimă, cum o fi mai potrivit să spun, acum am o viaţă împlinită, datorită oamenilor maturi pe care-i am în jur. Ştiu eu cui trebuie să mulţumesc pentru aceasta. În primul rând lui Dumnezeu pentru că în lumea aceasta mai există şi persoane de încredere şi apoi acestor oameni, care nu se lasă influenţaţi de starea imorală, ci vor să păstreze tot ce e mai curat pentru sufletul lor şi al prietenilor lor.

Mulţumesc, vouă! 🙂

4

Înfrântă – Providenţă sau coincidenţă

Lucrurile stau cam aşa: azi era lansarea filialei noastre, în localitatea unde am trăit de la 5 la 21 de ani. Un moment aşteptat de … 19 ani. Eram delegată. În acelaşi timp, luni, tatăl meu trebuia depus – pentru că acesta este efectiv adevărul, nu se poate ţine pe picioare, trebuie să-l ţină cineva – într-un salon de la Spitalul Obregia. Cu alte cuvinte, în mod normal, ar fi fost o întâmplare fericită. În alte condiţii, în condiţiile acelea perfecte, ale unor oameni care respectă viaţa şi pe cei de alături. Cum acelea nu există şi nici nu au existat, s-a ivit o problemă: însemna că plecam de acolo cu tot cu tata, care e continuu beat, pentru că altfel intră în sevraj şi rupe tot sau face criză de moarte…

1. Copilul meu nu l-a văzut pe tatăl meu treaz, pentru că tata nu a venit niciodată în vizită pe la noi decât pentru dezalcoolizări, iar noi oricât am trecut pe la el, la orice oră a dimineţii, era deja băut. Pentru că de mic l-a văzut dând ochii peste cap, pentru că nu s-a jucat niciodată cu el, ba mai mult a vorbit urât cu el şi multe alte lucruri care nu se pot spune, copilul a întrebat: „Aş putea să nu merg cu voi?” (Pacientul urma să stea întins pe banchetă, iar copilul să-i ţină eventual capul în poală, nu?)

2. Din cauza trecutului, eu nu pot suporta mirosul de băutură nici când vine dinspre un restaurant, pe lângă care trec sau când stă un călător care-a consumat alcool, lângă mine în autobuz (mă dau jos din mijlocul de transport, iau altul, asta este!). Amintirile provocate de mirosul alcoolului, deşi au trecut 19 ani sunt atât de pregnante încât nu pot să-mi controlez spaima pe care o simţeam de câte ori ştiam cum urmează să fim altoite. A călători cu el într-o maşină, beat criţă şi cu vodka alături – pentru că trebuia să bea mereu, nu, altfel sevrajul apărea ca o hidră… Nu, nu am putut.

Aşa că am renunţat să ajung acolo.

P.S. S-a dus duminică soţul meu şi l-a adus întins pe bancheta din spate, plângându-se de singurătatea lui şi de faptul că este cel mai nefericit om de pe pământ. Tot el l-a şi internat, luni.

 

 

8

Înmormântarea

Această prezentare necesită JavaScript.

La Aranjuez, am participat la înmormântarea unui copilaș. Sicriul era alb, înconjurat de crini. Copilul avea 2 ani, iar ochii tuturor erau plini de lacrimi; chiar și ai noștri, care nu-l cunoșteam.

N-am mai văzut un copil mic mort, a zis fiul meu.

Atunci m-am mirat pentru că un prieten de-al lui a murit şi din ziua înmormântării nu a mai suportat să intre în curtea bisericii unde mergeam noi de regulă. Culmea este că el acum nu mai ţine minte scenele, de vreme ce susține că nu a văzut un copil mort, însă  este incomodat sufleteşte, parcă fără vreo explicaţie, de acele locuri… Uite așa am schimbat eu biserica, iar copilul nici măcar nu realizează ce a fost sau ce simte…

0

Amintiri, amintiri…

A pleca sau a nu pleca? – aceasta este întrebarea în aceste ore. Trebuie să ajung dincolo de autostrada București – Pitești, pentru a da piept cu … uraganul ridicat de semilună. Gândul la acele locuri, doar gândul :-), m-a făcut să am stări și să aud melodii din trecutul pe care-l petreceam prin acele locuri. De 19 ani părăsit, orașul în care am stat totuși 17 ani, are o aură, poate aceea a durerii, dar și a formării ca om – pentru că durerea e ca o daltă (să vedem partea pozitivă a lucrurilor, mereu! 🙂 )

5

Umor rusesc – primit pe mail

 

-Nu poţi îngenunchea un popor deprins să se târâie.
-Nu-i greu să ademeneşti soţia altuia. Greu e să i-o dai înapoi.
-Prietenia care nu cunoaşte hotare se cheamă expansiune.
-Când vrei să te arunci pentru o femeie de pe bloc, aminteşte-ţi că n-ai aripi, ci coarne.
-Oficierea căsătoriei este o formalitate absolut necesară pentru pronunţarea divorţului.
-Al­coolism e atunci când nu vrei să bei, dar trebuie. (filiera ruseasca)
-Bărbaţii şi femeile sunt de acord într-o singură privinţă: n-au încredere în femei.
-Dacă munceşti din greu şi te remarci opt ore zilnic, ajungi şef şi munceşti şaisprezece ore.
-Banii pentru salariile şi pensiile mari ajung întodeauna. Nu ajung banii pentru salariile şi pensiile mici.
-În viaţă, e loc şi pentru eroism. Totul e să te ţii departe de el.
-Omul care crede că dragostea poate fi cumpărată cu bani n-a avut niciodată câine în casă.
-Avem un singur fel de a ne naşte şi milioane de feluri de a muri.
-Oglinda este lucrul care o ajută pe femeie să întârzie.
-Cei mai buni zece ani din viaţa unei femei sunt între 28 şi 30.
-Computerele rezolvă toate problemele pe care nu le-am avea dacă n-ar exista computerele.
-Fiecare om are dreptul să trăiască atât cât poate.
– Ţara noastră a avut nevoie de când e ea de alt popor.
-Furtul ideilor unei persoane e plagiat, iar al mai multor persoane, cercetare ştiinţifică.
-Toţi ne naştem uzi, goi şi flămânzi. Şi acesta e doar începutul.
-Copilăria grea nu se termină niciodată.
-Un prieten adevărat nu poate fi cumpărat, dar poate fi vândut.
-Cumpără deodată trei sticle de votcă şi n-o să te trimită nimeni după a doua.
-Dacă n-ar pune întrebări, co­piii n-ar afla niciodată cât de puţin ştiu părinţii.
-O ţigară scurtează viaţa cu o oră, o sticlă de votcă o scurtează cu trei, iar o zi de muncă o scurtează cu opt
-Viaţa se compune din zilele pe care le ţii minte, nu din zilele care au trecut.
-De orice fel ţi-ar fi sănătatea, ea îţi ajun­ge până la sfârşitul vieţii.
-Dacă vrei să ai o nevastă deş­teaptă, frumoasă şi bogată trebuie să te însori de trei ori.
-Posibi­li­tăţile medicinii sunt nelimitate, li­mi­tate sunt doar posibilităţile pa­cienţilor.
-Burta mare nu e de la bere, e pentru bere.
-Femeia poate să-l facă repede milionar pe orice miliardar.
-Între primul şi al doilea pahar, e destul timp ca să mai bei vreo şase.
-Un semn rău de tot e când îţi taie calea o pisică neagră cu căldările goale.
-Ignoranţa e de trei feluri: când nu ştii nimic, când ştii numai prostii şi când ştii ce nu trebuie.
10

Un ochi râde, unul plânge…

Viaţa este o ciudată fantomă pe care o trăim noi înşine sau care ne trăieşte, cu mână de fier. Azi, la mama mea la status a stat scris toată ziua: „Astăzi se împlinesc 10 ani de când am avut operaţia de cancer; am învins boala necruţătoare; fiţi optimişti şi veţi învinge şi voi.”

Ar mai trebui să spună mama mea – dar cât loc poate fi în căsuţa de status? – că mai e nevoie de ceva pentru aceasta, de un nepot, pentru că uitându-se la copilul meu ea repeta: „Doamne, eu aş vrea să mai trăiesc doar pentru el. Dacă tu crezi că are nevoie de mine, bine, dacă nu, trece-mă la odihnă, că accept orice de la Tine!”

Acum o lună, cea mai tânără colegă  a mea, jonglând cu vreo 21 de ani, a făcut pareză.

Ieri am aflat de la un prieten că a murit cea mai frumoasă blondă pe care am cunoscut-o vreodată. Când spui despre o fată de 20 de ani că e frumoasă, e normal; când spui despre o femeie de 45 de ani că arată ca o femeie de 25, dacă nu i-ai vedea copiii de 20 pe lângă ea… Este într-adevăr o realizare…

Blonda mea prietenă s-a stins după vreo 2-3 ani de luptă cu cancerul. Ajunsese în America, pentru a încerca noi tratamente. Ieri, copiii şi soţul stăteau pe lângă ambasadă să ia viză: au luat doar copiii. Ei vor participa la înmormântare. El, nu. După ce că e o veste tragică, mai vine şi alta, sfâşietoare…

Astăzi, Maestrul, singurul pe care l-am considerat ca un tată dintre toţi cei pe care-i ştiu, mi-a spus că va avea o altă intervenţie… Cancerul a avansat; operaţia primă a fost oprită pentru că i s-a oprit şi inima – nu poate garanta nimeni că la următoarea nu-i va sta pentru totdeauna…

Şi, în timpul acesta, cineva, cu nonşalanţă, îmi dă telefon şi-mi spune să-l mai programez o dată la dezalcoolizare, că s-a apucat iar de băut şi-ar vrea să mai aibă nişte luni în care să fie „clean”!… (clever nu poate fi, se pare…)

Viaţa este un fel de batistă – unii au de hârtie, alţii de cârpă, alţii de tablă, (de vreme ce durează atât de mult, în unele cazuri!). Viaţa are un curs pe care n-ai de unde să-l ştii… Mi-o amintesc pe prietena mea care mi-a făcut în ciudă că ea are operaţia de apendice cu 2 copci, în timp ce a mea are 3, pentru ca apoi, în doar o lună, ale ei să devină 46 pentru că a făcut tot felul de complicaţii care au dus la redeschiderea ei de nu ştiu câte ori. (Uneori, nu-mi vine nici măcar să spun despre o bucurie, pentru ca nu cumva să am apoi parte de revers, apoi îmi dau seama că asta ar însemna superstiţie, iar eu nu vreau să-mi conduc zilele, atâtea câte sunt ele, cu frica în sân…)

Viaţa aduce dureri şi, uneori, bucurii. Dacă doar aceasta ar fi viaţa, ar fi cam mare preţul pe care-l plătim, pentru că cei mai mulţi dintre noi cam aşa o duc; mai mult strâng din dinţi, decât să deschidă larg gura, într-un zâmbet. Bine că există şi altceva, altfel mi-ar veni zilnic să-L iau de guler pe Dumnezeu şi să mă cert cu El!

5

M-a făcut mama … Kangoo (jumps, evident)

Uneori, treci prin viaţă fără să ştii ce eşti. Eu abia acum, de curând, am aflat că-s cangur prin natură, chiar dacă mă prezint ca om… 🙂

Când am fost prima dată la Kangoo, din curiozitate, cu spaima zmeilor în suflet că n-o să pot să mă ţin pe gheata specifică, am avut o revelaţie: muica mea doar m-a făcut olteancă, dar adevărata mea vocaţie era de cangur.

Ador sportul acesta şi mi se pare cea mai interesantă distracţie sportivă din câte am trăit (pe locul doi, Adventure Park, da?).

Mai multe despre asta aici, în eventualitatea că cineva ar vrea să încerce ceva nou, dar cuvintele mele nu-s de-ajuns.

Oricum, eu rămân la părerea mea, cine vrea să încerce

1. să-şi păstreze echilibrul pe o roată în formă de ochi (parcă ai fi pe acoperişul unei case de la Sibiu şi te încalţi cu fereastra lui)

2. să aibă senzaţia că e tanc (partea de jos a ghetei arată a şenilă)

3. să aplaude cu picioarele (la sărituri întotdeauna se aude de parcă ar aplauda zeci de oameni)

… şi-a găsit locul potrivit. Eu visam de mult la toate acestea şi abia de când cu kangoo am reuşit să le trăiesc. 🙂

9

Rugăciunea unui tată

Oracion de un Padre

Dame, oh Senor, un hijo que sea lo bastante fuerte para saber cuando es debil
Y lo bastante valeroso para enfrentarse
Consigo mismo cuando sienta miedo;
Un hijo que sea orgulloso e inflexible en la derrota,
Honrado, humilde y magnanimo en la Victoria.

Dame un hijo que nunca
Doble la espalda cuando debe erguir el pecho;
Un hijo que sepa conocerte a Ti…
Y conocerse a si mismo, que es la piedra
Fundamental de todo conocimiento.

Conducelo, te lo ruego,
No por el camino comodo y facil, sino por el camino aspero,
Aguihoneado por las dificultades y los retos.
Alli dejale aprender a sostenerse firme en la tempestand
Y a sentir compasion por los que fallan.

Dame un hijo cuyo corazon sea claro,
Cuyos ideales sean altos;
Un hijo que se domine a si mismo
Antes que pretender dominar a los demas;
Un hijo que aprenda a reir, pero que tambien sepa llorar;
Un hijo que avance hacia el futuro,
Pero que nunca olvide el pasado.

Y despues que le hayas dado todo esto,
Agregale, te suplico, suficiente sentido del buen humor,
De modo que puede siempre ser serio, pero que no
Se tome a si mismo demasiado en serio.
Dale humilidad para que pueda recordar siempre
La sencillez de la verdadera sabiduria,
La mansedumbre de la verdadera fuerza.

Entonces yo, su padre, me atravere a murmurar:
No he vivido en vano…

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Pe un papirul imens, erau scrise aceste cuvinte, în casă la unii dintre prietenii mei, iar pe partea dreaptă un mesaj prins cu un clips: Mie mi-a ascultat Dumnezeu rugăciunea, dându-mi-te pe tine.

Eu n-am papirusul, dar am băiatul… 🙂 și sunt fericită.

1

Sepulveda

Această prezentare necesită JavaScript.

Câteva idei despre localitate aici.

Ținutul este fantastic și pentru locul unde este amplasat… când se deschide un hău sub picioarele tale, când trebuie să urci spre a ajunge la biserica din vârf (bisericile întotdeauna erau așezate pe cel mai înalt loc din sat/oraș). Orașul are un vechi pod roman încă practicabil, dar pe un singur sens, iar ca să ieși din oraș s-a construit un altul, modern, luxos, ca tunel, așa ca să se demonstreze că și cei de azi sunt cineva, nu doar romanii ale căror lucruri dăinuiesc și acum.

Merită luat la pas și văzut, centimetru cu centimetru.

7

Fructele mele preferate din această iarnă – şi ca piure!

Această prezentare necesită JavaScript.

Există anumite cuvinte care-şi pierd complet înţelesul după ce devii părinte. De exemplu, nu mai poate spune nimeni „Kaki” că te vei gândi toată viaţa la ceea ce făcea copilul tău în oală – cel puţin aşa i se spune prin unele cercuri. Ei bine, pentru mine Kaki este un fruct şi nu mai contează restul. Din Italia ne spusese despre el Prinţesa, dar nu erau deloc la magazin – în schimb l-am văzut în livezi, încerca să se coacă săracul; dar în Madrid era la oricare colţ. Aşa că m-am împrietenit cu el, mai ales că are una dintre culorile mele preferată. Zică lumea ce-o zice, dar eu din câte fructe am mâncat, am găsit un mic sâmbure doar într-unul singur; în rest, chiar nu pot înţelege de ce nu există sâmbure. Kaki e interesant şi pentru că la secţionare are în interior un design de zile mari. (Tatăl mamei mele avea o vorbă când a văzut-o pe mama că a cumpărat un furou pe care a dat o avere: La cât de scump e, ar merita să-l porţi pe dinafară. Kaki, la ce frumuseţe ascunzi în rotunjimea ta, ar merita s-o porţi la exterior! 🙂 ) – la fiecare magazin de unde am cumpărat numele se scria altfel: quaquis, kakis, kaquis, quakis … Cred că în funcţie de ţara de provenienţă a celui care deschisese afacerea… 🙂 Cum îi era lui mai la îndemână!

Cât despre cel de-al doilea fruct este unul de-a dreptul exotic – şi ca apariţie şi ca gust. Când îl tai, are mai multe căsuţe, în care se ascunde câte un sâmbure cât un buric de deget… 🙂 şi, deşi la exterior e  verde, la interior are un alb lăptos… (dacă-l fotografiezi nu prea se înţelege nimic din el)

La fel, fiecare vânzător îi scrie numele după ureche: chirimoia, chiri, ciri, quirimoia… Cert e că i se spune cirimoia şi cei mai mulţi părinţi români se plâng pentru că, deşi este un fruct foarte îndrăgit de spanioli şi plin de vitamine, copiii lor nu-l agreează. Pentru a intra totuşi în dieta lor, părinţii au găsit o metodă bună: curăţă fructul şi apoi îl pun la blender, împreună cu piersică, ananas sau caisă şi obţin un suc gros în care aruncă nişte fulgi (interzis de găină!).

Eu, dragi părinţi, nu v-aş dezamăgi, poate mă înfiaţi pe mine, deşi vă garantez că apoi v-aţi dori să aveţi iar copiii voştri: v-aş înnebuni cerând doar aşa ceva.

(Nu, la sapă de lemn nu v-aş aduce, la cât de ieftine sunt aceste tipuri de fructe!)

3

Uva de suerte

Spaniolii au un obicei de Revelion: trebuie să mănânce 12 boabe de strugure (uva) pentru ca să le meargă bine tot anul, dar trebuie să se încadreze în ultimele 12 secunde ale anului și să mai termine și primii (primul, de fapt! 🙂 )

Așa că, în acele momente de sfârșit de an, am avut și noi 12 pahare, fiecare cu 12 bobițe de strugure; pe fiecare pahar era scris numele celui care-l va folosi. Unii aveau boabe mai mari, pentru că nu au fost cuminți și au fost pedepsiți, alții mai micuțe, ca să fie asigurați că le pot ronțăi repede și se pun bine cu suerte… 🙂

Noi ca noi, că eram amuzați și nu ne ambalam în întrecere, dar în Piața din Madrid era nebunie cu strugurii… De regulă, cum merg ai noștri la doctor după sărbători pentru că le cade greu porcul (grăsimea, în general), așa merg ei la urgență că le iau boabele prin alte părți, de Haplea ce sunt și vor să demonstreze că ei sunt stăpânii anului care începe.

Eu n-am vrut să fiu prima, ci am considerat că, fiind 12 persoane, pot spune că fiecare boabă are numele unuia dintre noi și am aruncat pe rând în gură boabele rostind numele celor de față. Fiica gazdei, 14 ani, drăguță cu mine, mi-a pus boabe mai micuțe, iar eu am o pasiune mare pentru struguri, deci am reușit în 12 secunde să hap-hap tot.

Acum ce să zic… mai rămâne ca și anul să ne demonstreze că demonstrația noastră de strugurire n-a fost în zadar… 🙂

0

În amintirea…

Uşor, privirea mea luneca… Oare ce-ar scrie despre noi oamenii pe o tăbliţă de marmură roşiatică?

Am descoperit lucrul acesta pe peretele unei școli din Aranjuez, cel mai îndepărtat loc de capitală în care se află un palat regal.

Ce am făcut noi bun pentru ca oamenii să ne păstreze în amintire sau ce altceva ar rămâne spus despre noi, dacă nu ne-am manifestat pozitiv față de oameni?

2

Ion sau Ioan

Doctoriţa de familie a mamei mele o opreşte pe aceasta când o vede pe stradă şi-i spune: „Care este diferenţa dintre Ion şi Ioan?”

Acum, imaginează-ţi ce figură a făcut mama auzind cum rosteşte o gură de spaniol aceste cuvinte, cu atât mai mult cu cât ei parcă sunt juraţi să nu înveţe niciun alt cuvânt, din nicio altă limbă – nici engleză, dar limba sclavilor moderni de pe plantaţiile tehnologizate…

Ce răspuns ai fi dat?

„Este acelaşi nume, zice mama senină, doar că primul este folosit în partea de sud a ţării, iar cel de-al doilea în Ardeal, o altă zonă a ţării.”

„Am zeci de pacienţi cu acest nume, Ion, dar niciunul până acum n-a fost Ioan, pentru ca pe viitorul meu ginere să-l cheme… Ioan… Şi nu puteam înţelege de ce!”

E prima dată când aud că se căsătoreşte un român cu o nativă din Spania. Cunosc români căsătoriţi cu fete din Brazilia sau alte ţări sudace, dar cu cele din Spania…

La mai mulţi… mai ales că doctoriţa este foarte entuziasmată de acest Ioan, care este unic în lume, prin politeţe, frumuseţe şi inteligenţă. Ei, aşa-s bărbaţii români; pardon, cei din Ardeal, că doar el este Ioan, nu Ion 🙂