Mulţumesc, Prietenie…

Ieri, după ce noaptea întreagă nu am dormit întrebându-mă ce e mai bine să fac, era un singur loc în care mă puteam linişti, aşa că am plecat în acea direcţie. Undeva pe lângă Piaţa Romană. Eram tristă, îmi venea să plâng din orice. Am întâlnit oameni care m-au consolat. Cea mai haioasă asigurare a fost că, dacă e prima dată când nu-mi îndeplinesc misiunea pe care o am de făcut, în 21 de ani de muncă, în ultimii 39 de ani… stau mai bine decât mulţi alţii la acest capitol, aşa că nu trebuie să rămân în starea dificilă 🙂

Mi-a plăcut acest gând şi nu mi-am mai aruncat reproşul că Iona măcar s-a supus la ce trebuie să facă în cele din urmă, pe când eu am ţinut-o pe-a mea (mai bine spus pe-a neputinţei mele emoţionale!).

O prietenă care a decis de un an să invite în fiecare sâmbătă la ea acasă cunoştinţe, pentru masa de prânz, n-a ţinut cont de starea mea şi m-a obligat să urc în maşină, să fiu şi eu printre participanţi. Nu mi-a părut rău. Eu eram în acea stare printre cei mai fericiţi; alţii aveau probleme şi mai mari… A fost o zi primitivă :-), haotică în sentimente şi necaz, dar s-a terminat cu un oftat îndoit cu fericirea de-a avea oameni de încredere, alături de care pot trece orice greu.

Chiar dacă am avut o copilărie nenorocită, care încă-mi dă  bătaie de cap sau de inimă, cum o fi mai potrivit să spun, acum am o viaţă împlinită, datorită oamenilor maturi pe care-i am în jur. Ştiu eu cui trebuie să mulţumesc pentru aceasta. În primul rând lui Dumnezeu pentru că în lumea aceasta mai există şi persoane de încredere şi apoi acestor oameni, care nu se lasă influenţaţi de starea imorală, ci vor să păstreze tot ce e mai curat pentru sufletul lor şi al prietenilor lor.

Mulţumesc, vouă! 🙂

Anunțuri

6 responses to this post.

  1. Îmi pare rău pentru ceea ce am citit aici și în articolul precedent. Am trecut și eu într-un fel prin asta și mi se strânge inima și acum când îmi amintesc. Tatăl tău e un om nefericit, care nu mai poate lupta cu destinul lui. Te rog din tot sufletul meu să mă crezi, după ce nu va mai fi, vei regreta ca nu ai fost mai blândă, că nu i-ai acceptat cu mai multă resemnare patima. Stiu, când e în fața ta nu poți să îl suporți și să îl ierți pentru copilăria zbuciumată, pentru suferințele familiei, pentru umilința în fața familiei soțului. Mulțumește-i lui Dumnezeu că ai un soț bun, care ți-a preluat misiunea, așa cum a făcut și al meu.
    A trebuit să treacă un an de la moartea tatei ca să conștientizez toate acestea și abia acum plâng după el și de mila lui…

    Răspunde

    • mulţumesc mult.

      Răspunde

    • Ai ganduri frumoase, iti multumesc ptr aprecierile tale. Nimic nu este intamplator, poate insasi casatoria te deschide catre alte idei, carora le dai tributul atentiei sporite poate mai mult decat fiintelor care iti lipsesc. Suferinta este cea care ne refuleaza in semenii nostrii, daca suntem cu inima impacata ca facem bine cand ne raportam la ei ca la cineva din noi insine. O zi cat mai placuta!

      Răspunde

  2. Dumnezeu alege uneori să ne vorbească prin prietenii de lângă noi.
    Este un har pentru care merită să-I mulțumim doar Lui.

    Domnul cu tine!

    Răspunde

  3. ești un om puternic. și extraordinar de bun.
    știu că nu este suficient asta când treci prin ceea ce treci tu. dar am vrut să-ți amintesc asta.
    Și să-ți spun că te respect pentru ceea ce ești 🙂

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: