Acolo… unde strigă durerea….

După cum spuneam, ieri am avut o întâlnire. În aceste zile, în București, când spui ACOLO, toată lumea știe ce înseamnă. Pentru mine, *acolo* a fost un cuvânt pe care l-a făcut superb trupa Voltaj, prin melodia ei Acolo… Am descoperit cât de frumos se poate spune acolo, la pretudindeni, oriunde, oriîncotro te uiți, indiferent unde, dar și la oricând, întotdeauna, de câte ori e nevoie, permanent… Așa că pentru mine *acolo* avea mai degrabă o conotație de întotdeauna, peste tot, nu una locală, strict fizică… Și totuși, acum, toți vorbeau în autobuz, troleu sau metrou (mijloacele mele de transport) despre un *acolo*, fără să-l numească, de parcă toți știau despre ce e vorba. Instinctiv, am intuit și eu, deși nu aveam nicio legătură cu oamenii care discutau despre acel… acolo!

Acolo înseamnă la Perla, la locul acela unde s-a *întâmplat* să se descarce un pistol în câteva persoane. Și fapta conta, dar și faptul că locul era atât de cunoscut, de colindat… Eu trec zilnic în drumul meu pe acolo și ca mine cel puțin 200.000 de bucureșteni, dacă nu mai mult. Iar acolo s-a întâmplat ceva ce niciunul dintre cei informați că s-ar putea să se petreacă ceva rău… n-a putut să creadă!

Pentru că tot am ajuns acolo, am trecut prin locul despre care vorbesc toți. Magnetul ne face să vrem să vedem ce mai e pe acolo… Ce poate să mai fie pe acolo? Un fel de mini-Atocha: lumânări, poze și desigur oameni, cu telefoane, la care vorbesc pentru a-i informa pe cunoscuți că iată, au ajuns acolo și cu care fac poze. Mai erau și care de televiziune, de parcă cine știe ce ar mai putea să apară nou… Pe oameni îi înțeleg, pentru că în mintea lor există uimirea, dar tu, televiziune, ce crezi că mai poate fi nou, într-un loc de unde-ai stors tot ce putea fi stors?

Priveam ușile ferecate ale salonului, aflat chiar în apropiere de un loc de joacă pentru copii (bine că era iarnă, cred că părinții care-și dădeau copiii în leagănele de acolo au simțit o strângere de inimă, gândindu-se ce s-ar fi putut întâmpla dacă era vară și se aflau acolo, la distracție cu cei mici!), vedeam tramvaiele cum trec, auzeam mașinile cum frânează și chiar și înjurăturile tuturor șoferilor pentru că acolo, da, acolo este un loc unde nervii se încing la maxim, în trafic… Și acolo, în vuietul acela, parcă putea cineva să audă, să vadă sau să intuiască durerea ce va fi, chinul prin care vor trece unii oameni…

Îmi aminteam, privind flacăra lumânărilor, cum prin adolescență, sosind de la discotecă, pe la 3 dimineața, îmi luam lumânările cu mine și mă regufiam în cimitir, unde stăteam ore întregi, până la revărsatul zorilor, când veneau femeile la tămâiat… Stăteam acolo, fără nicio frică de strigoi, fantome, moroi și alte dihănii, pentru că nu credeam nici în Dumnezeu nici în alte duhuri, viața mi se părea o tâmpenie, o imbecilitate de care nu aveam nevoie și pe care totuși o primisem. Și acolo, pe mormântul unei surori de-a mamei, un suflet nebotezat, plângeam și întrebam continuu… ce este viața, care e rostul ei, de ce trăim și în mod deosebit de ce trebuie să trăiesc eu, pentru că eu nu am poftă, chef sau dorință de această existență.

Ani în șir a durat această activitate a mea, de a încerca să comunic (oare cu cine?) despre viață și nimeni, nici dintre morți măcar (pentru că oricum dintre vii nu avea cine să-mi spună ceva clar!), nu a apărut să-mi dezlege misterul. Femeile care mă găseau la morminte îmi spuneau că mamaia mea e în altă parte, de ce stau acolo, de unde să știe ele că încercam și eu să aflu de la persoane mai de seama mea :-), nu îndrăzneam să mă adresez unei femei în vârstă, pe care nu o mai țineam minte, pentru că murise pe când aveam 7 ani…

Oamenii din jurul meu, de la Perla, cei cu telefoane și aparate de fotografiat, muți de uimire, de diferite vârste (erau și tineri și, culmea!, mulți bărbați!) stăteau în aceeași stare de consternare care s-ar fi putut citi pe fața mea, când căutam să aflu misterul vieții, în contextul durerii profunde pe care o încercam (sau pe care ei o încercau transpunânduse-se în pielea personajelor). Vorbeau între ei sau își scoteau pălăriile ori căciulile din cap… Erau oameni care încercau să pătrundă dincolo de aparențe, care sigur nu aveau de unde să afle nimic și cu atât mai puțin să rezolve nenorocirea celor implicați… Am simțit atunci că parcă sunt una cu acei necunoscuți, pentru că le înțelegeam neliniștea din privire sau din comportament… și întrebarea nerostită… De ce?

De ce viață, de ce moarte, de ce o astfel de întâmplare, de ce un astfel de deznodământ, de ce nu altfel, de ce acum, de ce cu ele, de ce nu pentru alții, de ce atunci, de ce acolo…

Mie, între timp, toate întrebările mi s-au spulberat. Eu, între timp, am răspunsurile. Lucrul acesta s-a petrecut natural, în clipa în care am citit Biblia.

Urmărindu-i pe oameni, aș fi vrut să le șoptesc doar atât… *citiți Cuvântul lui Dumnezeu*…

Din acel moment veți cunoaște Adevărul și Adevărul vă va face liberi!

Anunțuri

Un gând despre &8222;Acolo… unde strigă durerea….&8221;

  1. Despre durere si moarte s-a vorbit si aici in Belgia in ultimile saptamani. 28 de suflete, dintre care 22 copii au murit intr-un accident stupid. In mijloacele de transport in comun, pe strada, la televizor, in scoli, magazine, peste tot acceasi poveste trista, regrete, lacrimi si flori. Eu nu pot intelege durerea celor care si-au pierdut pe cineva drag, de aceea am ales sa tac.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s