4

Meseriile explicate copiilor

Postarea citita la http://hazaparu.wordpress.com/2012/03/16/jurnalism-din-intimplare/ mi-a amintit evenimentul important al fiului meu, care a avut loc  acum 3 saptamani. Toti elevii din scoala lui s-au intalnit cu o jurnalista, (nu-i spun numele ca sa nu fie probleme, ca poate unii nu o suporta, altii prea mor dupa ea!) si fiecare clasa a avut voie sa desemneze pe cineva care sa-i adreseze o intrebare. Fiul meu imi spune: „Eu cred ca intrebarile erau facute de invatatori sau profesori, 🙂 ca nimic din tot ce au intrebat nu mi s-a parut interesant.” 

Totusi, il stimulez eu la un exercitiu de gandire, trebuie sa fi fost ceva care sa-ti atraga atentia.

„A, da, da, atunci cand a zis ceva despre cum se juca ea cand era mica…”

Acum nu spun ca toti copiii sunt atat de copilarosi ca fiul meu, dar cu siguranta ca astfel de initiative care sunt fenomenale, nu bune!, ar trebui gandite in asa fel incat sa fie atractive pentru copii, nu doar niste evenimente care dau bine la cv-ul cine stie carui organizator!

1

Club A 42 de ani – Muzica tinereții tale (Doru Ionescu)

Lansarea volumului „Club A 42 de ani – Muzica tinereții tale” de Doru Ionescu la Sala Dalles
Luni, 19 martie, ora 18:30, Club A organizează lansarea de librărie a volumului „Club A 42 de ani – Muzica tinereții tale”, editat de Casa de Pariuri Literare. Cartea scrisă de Doru Ionescu reprezintă o istorie povestită a rock-ului și folk-ului românesc, istorie care se suprapune în multe momente cu existența Club A.

Pe 18 mai 2011, în cea de-a șasea zi a „Festivalului Club A”, a avut loc lansarea ediției-pilot (serie limitată – 42 de exemplare).
Autorul a completat această ediție și, în prezent, avem plăcerea să vă oferim varianta finală a cărții.

Va avea loc o întâlnire a publicului cu muzicienii și animatorii clubului din Epoca de Aur a rock-ului și folk-ului românesc, exact în ziua în care Club A își sărbătorește 43 de ani de existență.

Vă invităm la o sesiune foto și de autografe susținută de autor și personaje ale cărții, luni, 19 martie, începând cu ora 18:30, la Sala Dalles (Bvd. Nicolae Bălcescu, nr. 18). 

Citiți un interviu cu autorul pe blogul editurii.

0

Ziua Mondiala a Poeziei, Romania, 2012 – Evenimente

Poezia faţă cu noile media”, „O felie de poezie” şi Maratonul de Poezie, Blues şi Jazz, în cadrul Zilei Mondiale a Poeziei

 

Miercuri, 21 martie 2012, asociațiile EURO CULTURART și  OPEN ART organizează, pentru prima dată în România, trei evenimente dedicate Zilei Mondiale a Poeziei, instituită de UNESCO în anul 1999. Astfel, sunt programate o dezbatere, „Poezia faţă cu noile media”, în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, un miting literar, „O felie de poezie”, în foaierul Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti, precum şi cea de-a patra ediție a Maratonului de Poezie, Blues şi Jazz, în studiourile TVR2. Coorganizatorii Zilei Mondiale a Poeziei la Bucureşti sunt Radio România Cultural, TVR2, Uniunea Scriitorilor din România, Asociaţia Scriitorilor Bucureşti – secţia Poezie, Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti şi Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti. Susţinătorii financiari ai proiectului sunt Administraţia Fondului Cultural Naţional şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. Partenerii media ai proiectului sunt: ŞAPTE SERI, revista Cultura şi www.agentiadecarte.ro . Continuă lectura

7

Frumusețea artei grafice (și artistei, aș adăuga eu!)

Va invit la expozitia de grafica PRIER, 1-15  aprilie 2012, ceainaria Carturesti (Str. Arthur Verona 13, zona Cinema Patria-Magheru), cu vernisajul marti, 3 aprilie, ora 19.oo

Va astept cu drag cu un ceai si o vorba buna!
I invite you to the graphic exhibition PRIER , April 1 to 15, 2012, Carturesti tea bookstore (Arthur Verona Street 13, Patria-Magheru area in Bucharest), with the opening Tuesday, 3th of April , at 19.oo.Enjoy my event!

Talent is a gift to be given back‘, ‘Spiritual in Art’Wassily Kandinsky.
CORINA VASILE

graphic artist, graficherie

P.S. Ne vedem acolo! 🙂

8

Dar din dar se face Raiul … prieteniei

Azi dimineață am plecat la lucru cu autobuzul, ca de obicei.

Cum merg de la capăt, la capăt, am abordat o strategie pentru un loc pe scaun: iau autobuzul de la coborâre, pentru că la urcare este bătălia de la Verdun! Și cum am de călătorit o oră, dacă nu cumva o oră și jumătate, de obicei port cărți în geantă, pe care să le citesc pe drum – mai multe pentru că preferințele se schimbă în funcție de starea de spirit, dar și de lumea din jurul meu (dacă oamenii se înjură, prefer un tip de carte, dacă sunt mai liniștiți, altul! – ce să mai, o adevărată filozofie a cititului în mijloc de transport! 🙂 ).

În materie de spiritualitate, am doi autori preferați, un bărbat și o femeie, asta așa, ca să nu se supere niciun sex că îl nedreptățesc. Astăzi mă delectam cu gândurile motivaționale-culturale-psihologico-biblice ale domnului… Cu pixul scriam pe fiecare rând câte ceva, eu nu las nimic din ce-mi place să scape nesubliniat!, zâmbeam, eram încântată de materialul pe care-l aveam în brațe. Doamna din stânga mea (o avocată care a coborât la Băneasa – știu că avea această meserie din discuțiile de la telefon, știți doar, cei ce umblați cu autobuzul!, că putem afla o sumedenie de lucruri despre călători datorită invenției … mobile!) mă întreabă de unde am broșura. Îi explic: am primit-o de la o prietenă, de la ea am aflat că se poate primi gratuit, dacă intri într-o anumită librărie, iar după ce am descoperit cât este de plăcută am mers mereu acolo să o ridic… Ea, rușinată, gângurește: *Am aruncat și eu o privire pe ea și cred că nu am citit nimic mai interesant în viața mea, adică … îmi cer scuze că am îndrăznit să privesc ceea ce citeați, dar eram curioasă…*

Îmi venea să o asigur că o înțeleg, pentru că s-a uitat la cărticica mea. Și eu privisem spre cea care a stat înainte ei lângă mine, pentru că eram curioasă ce poate citi și, când am observat că avea o revistă mai mult spre porno, m-am întors la cărțulia mea… Da, voiam să-i spun că este inevitabil să ne uităm! E natural: stăm atât de sardinizați în transportul în comun încât nu mai există spațiu privat, spațiu intim! Și mai voiam să îi explic despre câte lucruri bune știu eu de la călătorii din autobuz, dar nu aveam timp, așa că singurul lucru pe care l-am făcut a fost să-i ofer revista.

– Vorbiți serios, nu vă deranjează că mi-o dați?

– O să merg să iau alta. Dacă nu vă deranjează că este însemnat pe ea…

– Mi-ați făcut o mare bucurie, adaugă ea la coborâre.

– Știu cum este să-ți dorești ceva și oamenii cu inimă să se lase pe ei pe locul doi și să se gândească la tine…

N-o cunosc pe doamna și nici n-o voi mai vedea vreodată, dar sunt convinsă că este o femeie deosebită dintr-un motiv evident: nu i-a fost teamă să spună că îi place ceva, într-o lume în care mai degrabă ne-am ascunde gândurile intime. Nu i-a fost teamă să-și recunoască gestul de a privi – adică puteam fi cineva care să reacționeze urât, așa cum li s-a întâmplat unor doamne cu care am încercat eu să intru în vorbă și care m-au bruftuluit de nici dacă aș fi căzut după cal nu eram atât de zguduită! Și iarăși s-a purtat uimitor pentru că a luat ceea ce i s-a oferit. Cred că nici eu nu aș lua ceva, dacă un necunoscut mi-ar oferi, gândindu-mă să nu fiu nevoită să plătesc de 10 ori mai mult decât face (știți, desigur, periuțarii 🙂 … așa le zic eu celor care se prefac a-ți oferi o periuță de dinți și apoi te obligă să cumperi sute!); totuși ea a luat, pentru că era prea dornică să intre în posesia acelui lucru…)

Mă bucur că am bucurat-o și-ar trebui să învăț de la doamna avocat să nu mai fiu atât de scorțoasă, indiferent de experiențele mele anterioare cu tot felul de… periuțari!

 

 

 

3

Viitorul tată

În acest sfârșit de săptămână ne-am vizitat prietenii, dragii noștri prieteni din Constanța. Ok, trebuie să recunosc, eu nici acum nu sunt împăcată cu ideea că am plecat de acolo, am inima împovărată, de parcă s-a rupt ceva la mijlocul drumului, nu pot crede (deși au trecut 6 ani) că era cazul să ne luăm zborul de acolo… Dar, pe lângă lucrul acesta, care reprezintă prima strângere de inimă când calc în oraș, apare bucuria de a fi cu cei de care sunt atașată.

De data aceasta, am stat la un coleg de-al soțului meu, tată a doi copii, o fetiță de 4 ani și un băiat de 7 ani. Cei doi se alergau prin casă, fluturând părul lor blond, când prin bucătărie, când prin camere, chicotind, urlând, alunecând pe gresie… Fiul meu privea la ei nostalgic, pentru că, deși se joacă în neștire încă, nu se gândea să li se alăture și la acest tip de hârjoneală.

– Mă gândesc ce înseamnă să fii tată, zice el.

Eu înghit în sec și întreb:

– Ce ți-a venit?

– Păi, cred că nu e ușor să ai doi iezi de felul acesta. Și dacă nu e ușor cu doi, îți dai seama cum îmi va fi mie, cu trei? 🙂

Singurul gând pe care l-am avut în acele momente a fost… să știi că noră-mea mă va boscorodi pentru că va crede că eu sunt vinovată că vrea feciorul meu 3 copii. Trebuie neapărat să-mi găsesc un … alibi!

 

1

Acolo… unde strigă durerea….

După cum spuneam, ieri am avut o întâlnire. În aceste zile, în București, când spui ACOLO, toată lumea știe ce înseamnă. Pentru mine, *acolo* a fost un cuvânt pe care l-a făcut superb trupa Voltaj, prin melodia ei Acolo… Am descoperit cât de frumos se poate spune acolo, la pretudindeni, oriunde, oriîncotro te uiți, indiferent unde, dar și la oricând, întotdeauna, de câte ori e nevoie, permanent… Așa că pentru mine *acolo* avea mai degrabă o conotație de întotdeauna, peste tot, nu una locală, strict fizică… Și totuși, acum, toți vorbeau în autobuz, troleu sau metrou (mijloacele mele de transport) despre un *acolo*, fără să-l numească, de parcă toți știau despre ce e vorba. Instinctiv, am intuit și eu, deși nu aveam nicio legătură cu oamenii care discutau despre acel… acolo!

Acolo înseamnă la Perla, la locul acela unde s-a *întâmplat* să se descarce un pistol în câteva persoane. Și fapta conta, dar și faptul că locul era atât de cunoscut, de colindat… Eu trec zilnic în drumul meu pe acolo și ca mine cel puțin 200.000 de bucureșteni, dacă nu mai mult. Iar acolo s-a întâmplat ceva ce niciunul dintre cei informați că s-ar putea să se petreacă ceva rău… n-a putut să creadă!

Pentru că tot am ajuns acolo, am trecut prin locul despre care vorbesc toți. Magnetul ne face să vrem să vedem ce mai e pe acolo… Ce poate să mai fie pe acolo? Un fel de mini-Atocha: lumânări, poze și desigur oameni, cu telefoane, la care vorbesc pentru a-i informa pe cunoscuți că iată, au ajuns acolo și cu care fac poze. Mai erau și care de televiziune, de parcă cine știe ce ar mai putea să apară nou… Pe oameni îi înțeleg, pentru că în mintea lor există uimirea, dar tu, televiziune, ce crezi că mai poate fi nou, într-un loc de unde-ai stors tot ce putea fi stors?

Priveam ușile ferecate ale salonului, aflat chiar în apropiere de un loc de joacă pentru copii (bine că era iarnă, cred că părinții care-și dădeau copiii în leagănele de acolo au simțit o strângere de inimă, gândindu-se ce s-ar fi putut întâmpla dacă era vară și se aflau acolo, la distracție cu cei mici!), vedeam tramvaiele cum trec, auzeam mașinile cum frânează și chiar și înjurăturile tuturor șoferilor pentru că acolo, da, acolo este un loc unde nervii se încing la maxim, în trafic… Și acolo, în vuietul acela, parcă putea cineva să audă, să vadă sau să intuiască durerea ce va fi, chinul prin care vor trece unii oameni…

Îmi aminteam, privind flacăra lumânărilor, cum prin adolescență, sosind de la discotecă, pe la 3 dimineața, îmi luam lumânările cu mine și mă regufiam în cimitir, unde stăteam ore întregi, până la revărsatul zorilor, când veneau femeile la tămâiat… Stăteam acolo, fără nicio frică de strigoi, fantome, moroi și alte dihănii, pentru că nu credeam nici în Dumnezeu nici în alte duhuri, viața mi se părea o tâmpenie, o imbecilitate de care nu aveam nevoie și pe care totuși o primisem. Și acolo, pe mormântul unei surori de-a mamei, un suflet nebotezat, plângeam și întrebam continuu… ce este viața, care e rostul ei, de ce trăim și în mod deosebit de ce trebuie să trăiesc eu, pentru că eu nu am poftă, chef sau dorință de această existență.

Ani în șir a durat această activitate a mea, de a încerca să comunic (oare cu cine?) despre viață și nimeni, nici dintre morți măcar (pentru că oricum dintre vii nu avea cine să-mi spună ceva clar!), nu a apărut să-mi dezlege misterul. Femeile care mă găseau la morminte îmi spuneau că mamaia mea e în altă parte, de ce stau acolo, de unde să știe ele că încercam și eu să aflu de la persoane mai de seama mea :-), nu îndrăzneam să mă adresez unei femei în vârstă, pe care nu o mai țineam minte, pentru că murise pe când aveam 7 ani…

Oamenii din jurul meu, de la Perla, cei cu telefoane și aparate de fotografiat, muți de uimire, de diferite vârste (erau și tineri și, culmea!, mulți bărbați!) stăteau în aceeași stare de consternare care s-ar fi putut citi pe fața mea, când căutam să aflu misterul vieții, în contextul durerii profunde pe care o încercam (sau pe care ei o încercau transpunânduse-se în pielea personajelor). Vorbeau între ei sau își scoteau pălăriile ori căciulile din cap… Erau oameni care încercau să pătrundă dincolo de aparențe, care sigur nu aveau de unde să afle nimic și cu atât mai puțin să rezolve nenorocirea celor implicați… Am simțit atunci că parcă sunt una cu acei necunoscuți, pentru că le înțelegeam neliniștea din privire sau din comportament… și întrebarea nerostită… De ce?

De ce viață, de ce moarte, de ce o astfel de întâmplare, de ce un astfel de deznodământ, de ce nu altfel, de ce acum, de ce cu ele, de ce nu pentru alții, de ce atunci, de ce acolo…

Mie, între timp, toate întrebările mi s-au spulberat. Eu, între timp, am răspunsurile. Lucrul acesta s-a petrecut natural, în clipa în care am citit Biblia.

Urmărindu-i pe oameni, aș fi vrut să le șoptesc doar atât… *citiți Cuvântul lui Dumnezeu*…

Din acel moment veți cunoaște Adevărul și Adevărul vă va face liberi!

5

Despre daruri și vremea când sunt oferite

Ne pregăteam să plecăm la Constanța, dar am zis că nu trebuie să mai amân. Aveam o datorie… Am plecat să mă întâlnesc, la Perla, cu persoana față de care aveam datoria. Ea, drăgălașă, îmi făcuse un serviciu proaspăt, eu, retardată, (în sensul de întârziată! 🙂 ), rămăsesem cu mult în urmă. Spun eu:

– Aici ai cadoul pentru anul acesta și pentru anul trecut.

Ea, uluită:

– Pentru anul trecut, înțeleg, dar pentru anul acesta… Adică până în decembrie mai sunt 9 luni…

– Stai, zis eu și mai retardată,  anul acesta, pentru mine înseamnă 2011, că parcă nu-mi intră în cap că suntem în 2012, iar anul trecut ar fi 2010…

– Adică tu ai aici cadoul pentru 2010?

– Da, bine că nu era ceva perisabil… De fiecare Crăciun noi am fost plecați de doi ani încoace și am lăsat pe cineva să-ți aducă darul… Și nu am întrebat dacă a dus darul… Și am găsit acum pungile de cadou, chiar și  pe cea din 2010… Dar oricum nu dau vina pe persoana aceea, pentru că, dacă e important pentru mine, eu trebuie să mă asigur că un lucru s-a împlinit. Și, peste toate, eu însămi am crezut că am dat un dar… pe care l-am găsit apoi după 7 ani… Copilul se ducea la școală și eu încă nu-i dădusem zornăitoarea și bonețica… Așa că…

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Am învățat lecția: darurile mai degrabă se dau înainte de a fi necesare, înmânate de tine, decât să le lași în seama cuiva, care nu vede ca tine valoarea lor!

7

Ceausescu, „predat” celor „mici”

Ieri umblam pe net dupa niste materiale si, pentru ca am gasit genericul de la Gala desenelor animate (pisoiul care scoate ghearele si apoi ii ia coada foc! 🙂 , e o chestie pe care nu o poti uita daca ai trait in epoca si doar cand auzeai aceasta melodie era ceva pentru tine, timp de 10 minute, altfel, trebuia sa te consolezi cu papusi din panuse sau, ca mine, cu carti de la biblioteca), l-am chemat pe fiul meu sa-i prezint cum traiam eu fenomenul „uitat la desene”, spre deosebire de cele 5 canale de tv pe care le au azi copiii… Am gasit apoi si Telecinemateca si i-am derulat-o, pentru ca in cele din urma sa ajungem la niste clipuri cu Ceausescu. Pentru ca am aflat de la el ca nu l-a auzit niciodata si nici nu l-a vazut, hai sa-i prezint copilului istoria…, dau click si, in timp ce Ceausescu se ratoia la Parvulescu, fiul meu exclama… Ex-tra-or-di-nar! Ex-tra-or-di-nar!

Curioasa ce poate sa-l uimeasca atat de tare, sa-l intrige atat de mult (adica eram constienta ca nici inregistrarea nu era prea buna, iar Ceasusescu oricum nu excela la dictie!) il intreb ce-l fascineaza…

– Cat de bine il imita Cornel pe Ceausescu asta!

Cornel este un prieten de familie, care, cand ne strangem mai multi, la rugamintea tuturor, ii imita pe mai multi, printre care si pe Ceausescu. De vreme ce cuvintele oricum nu se auzeau, copilul s-a multumit sa admire partea cea mai clara pentru mintea lui: asemanarea cu … imitatia.

Cornel ne spune mereu aceleasi glume, dar noi reactionam de fiecare data cu acelasi entuziasm:

1. Ceausescu este intrebat de ce sotia lui, care este Academician Doctor Inginer nu spune nimic in public…

Iar el, cu celebru-i balbait, raspunde… Ea ar vorbi, dar e(-)vita!

2. Ceausescu la un congres, in fata agricultorilor:

De acum inainte, fiecare taran va avea ferma lui… (delir intre oamenii din sala)… El reia… De acum inainte, fiecare taran va avea ferma lui… (oamenii si mai fericiti, izbucnesc in urale)… El isi ia avant si se hotaraste sa termine fraza, ca prea a demonstrat cat de balbait este: De acum inainte, fiecare taran va avea ferma lui convingere ca trebuie sa dea totul la CAP!

Oricum, poanta a doua este si contextul in care a invatat fiul meu cuvintele omonime: aceeasi forma, sens diferit. Ferma (de animale), ferma (convingere)…

Nu cred ca vor intelege vreodata copiii nostri chiar tot ce am trait noi atunci, dupa cum nici noi nu intelegem cum a fost cu razboaiele. A, pardon, noi tot am mai inteles ceva, pentru ca am citit ceea ce s-a scris despre razboaiele mondiale, dar despre comunism, oricat s-ar scrie, nu mai e nimeni interesat sa citeasca!

0

Martiriul in Antichitatea crestina si in secolul XX; Muzeul Literaturii Române

Va invitam marti, 13 martie, incepand cu ora 18.00, la evenimentul de lansare a volumului „Si cerul s-a umplut de sfinti… Martiriul in Antichitatea crestina si in secolul XX”, coordonat de Cristian Badilita si Emanuel Contac. Lansarea va avea loc in aula Institutului Teologic Penticostal din Bucuresti (B-dul Uverturii nr. 210-220, sector 6, Bucuresti). Alaturi de lect. univ. dr. Emanuel Contac, vor lua cuvantul pr. dr. Lucian Dinca, pastorul Vasilica Croitor si asist. univ. drd. Ciprian Balaban.

Studiile cuprinse in volum analizeaza cauzele, caracteristicile, modelele precrestine si interpretarile date martiriului crestin in Antichitate si in timpurile moderne. Publicarea lor este pe deplin indreptațita intrucat martiriul este un fenomen ce nu cunoaste nici limite confesionale, nici temporale, insotind crestinismul pe tot parcursul istoriei sale.

Miruna Meirosu

PR Manager
Curtea Veche Publishing
35 Aurel Vlaicu Street
Bucharest, Romania
Phone: (+4021) 222 57 26; 222 47 65
Fax: (+4021) 223 16 88

Muzeul Naţional al Literaturii Române vă invită:

 Miercuri, 14 martie 2012, ora 13.30

Lansare: Eugen Simion în dialog cu Petru Dumitriu, editura Curtea Veche.

Invitaţi: Alex. Ştefănescu, Gabriel Dimisianu, Ioan Buduca.

 *  *  *

Miercuri, 14 martie, ora 17.00

Vernisaj: Expoziţia Caragialiana de Ioan Bolborea

Invitaţi: Eugen Simion, Mircea Cornişteanu, Ştefan Cazimir.

(14 – 19 martie)


6

Viitorul, așa cum îl văd ei…

Poate nu aveți răbdare până la capăt… Nu știu cine pierde… Ținând cont că nici la ei încă nu e așa și mai e până va fi așa, iar noi oricum suntem în urma lor cu mii de ani… Nu avem de ce să ne temem că vom trăi astfel… 🙂

Acum, întrebarea mea este… ne dorim să trăim astfel? E vorba despre confort sau despre a deveni roboți? Acum, când depindem de bazele de date din computer și nu ni se poate încasa plata luminii pentru că a picat rețeaua la poștă (sau nu-i putem înscrie pe copii la școală, din cauza softului ori serverului… 🙂 ), ne este greu, dar dacă totul ar depinde de butoane și de degete?

4

Să ai o fată…

Eu mi-am dorit băiat și am băiat. Nu mi-ar fi plăcut să am fată, dar aceasta nu înseamnă că am ceva cu fetele prietenelor.

Dimpotrivă, sunt foarte încântată de ele și chiar azi am primit o lecție superbă de viață de la una dintre ele, care are 13 ani și pe care o știu de pe la 1 an.

Azi a fost un episod din serialul… Noi, soțiile lor… 🙂 Și ne-am regăsit, după 3 luni, vreo 70, cu 30 de copii în jurul nostru.

Nora e profă de mate. Mai degrabă preocupată de cei din familia ei decât de ea, de elevi decât de propria-i persoană. Uneori, mă gândeam să-i spun (tocmai eu, care sunt la fel de nepăsătoare față de ținutele proprii! 🙂 ), dar apoi îmi vedeam de treabă, convinsă că nu e treaba mea cum preferă ea să apară în ochii oamenilor. De data aceasta, Nora era îmbrăcată ca o adolescentă, cu un sarafan modern, purtând la gât o eșarfă cu flori de culoarea sarafanului… Îîîîîîîîmmmmmmmmm, o minune de ținută. Și părul vopsit, aranjat…

*Fata mea e de vină. Mi-a spus că de acum ea hotărăște cum o să apar în public, pentru că vrea să fiu și eu frumoasă, așa cum eu vreau ca ea să fie frumoasă.*

Mamelor care creșteți fete, poate că deja sunteți cochete, dar sunt sigură că fetele vă vor ajuta în alte puncte, în care aveți slăbiciuni. Ei da, pentru voi fetele sunt o binecuvântare!

0

Invitaţie de ziua femeii

Muzeul Naţional al Literaturii Române

vă invită:

Joi, 8 martie 2012, ora 18.00

Rotonda MNLR din Bdul. Dacia nr. 12

 

Ziua Internaţională a Femeii – O seară dedicată cuvintelor de dragoste

Citesc: Matei Vişniec şi actorii Iolanda Covaci şi Marius Călugăriţa, dar şi alţi invitaţi-surpriză.