Laboratorul fonic sau cum n-am invatat eu limba rusa

De vreo 2 saptamani mi-am amintit de laboratorul fonic de la scoala unde am performat 🙂 eu in clasa a IX-a si a X-a. Da, stiu e timp mult de atunci, altfel as strecura mana printre cusetele in care stateam si as mota-o nitel pe persoana mea, din acea perioada, incercand sa-i atrag atentia ca ar trebui sa invete rusa.

Nu mai stiu daca in aceste vremuri se muta copiii in hoarde, de la un laborator la altul, dar pe noi ne trimiteau dintr-o parte intr-alta de ziceai ca suntem mingi de tenis intr-un joc interminabil. Fiecare obiect cu laboratorul lui!!! Lucru valabil pentru toate clasele… cu exceptia noastra, dupa ce am intrat in priza si am cerut sa nu ne mai fatzaim :-).

Diriga noastra (profa de rusa care si cand vorbea romana avea accent rusesc, fara insa a avea radacini prin zona care patrona epoca de aur…) oricum isi iubea laboratorul fonic, zic eu acum ca era singurul din judetul nostru, daca nu cumva singurul de prin toate judetele de jur imprejur…, asa ca atunci cand noi am cerut sa nu ne mai mutam, ci sa protejam cu trupurile noastre sarmanul lab care ar fi putut fi vandalizat (a, nu, nu exista acest cuvant in acea vreme, nu indraznea nimeni sa rupa nicio aschie dintr-o banca, dar sa scrijeleasca sau sa distruga de tot… noi insa am exagerat ca cine stie ce se poate intampla, ca noi respectam tot ce e acolo…) asa ca femeia a luat in seama „clantza” clontzoasei de mine si am ajuns singura clasa care nu se mai muta de colo, colo.

De ce nu voiam eu sa ma mut? Poveste amuzanta, dar inainte sa povestesc despre cum arata atunci laboratorul fonic, (pentru ca acum, da, poti zice ca ar putea exista asa ceva, dotat cu computer si casti!) ce ar fi putut oferi comunismul, vremea impuscatului sau timpul lui ceasca atat de minunat incat sa poarte aceasta denumire sofisticata?

Era o sala mai mult lata decat lunga, cu banci dintr-o singura bucata, pentru vreo 6 persoane, daca-mi amintesc bine, compartimente, delimitate de plexic – sau ma rog, un material care nu era sticla, dar nici plastic simplu. Ne aflam fiecare in casuta lui, erau vreo 8 randuri – nu de alta, dar cifra elevilor dintr-o clasa atunci era de 40-50… 🙂 si eu imi alesesem un loc strategic. Cand imi amintesc de ce, nu mai pot de ras. Sigur, ca azi cineva s-ar aseza acolo pentru chestii mai haioase, dar eu ma duceam la mijlocul randului 6 pentru a putea sa tricotez. Cum aveam „curte” din plexic si mult spatiu pana la mine, nu vedea proful ce fac eu pe sub banca, iar eu evident ca nu puteam sa ma uit pe reviste aiurite, ca nu ma interesau, sa butonez telefonul, ca nu aveam nici macar fix (eu nu am atins un telefon normal pana la 21 de ani de mai mult de 10 ori!) sau sa scriu biletele, ci tricotam pentru ca adoram activitatea asta si dadea bine sa porti prin discoteca bluze moderne, cu model nemtesc 🙂 .

Laboratorul fonic nu a fost folosit niciodata in scopul in care era proiectat, dar trebuia ingrijit ca sa nu cumva sa ramana fara dotari (boxe – ce boxe puteau fi acum… 26 de ani?, microfoane – idem intrebare…). La rusa, evident, aveam nota 10, pentru ca eram prea dragalasa cand turuiam poante in lingua romana ca sa se mai tina cont ca nu stiu nici sa spun cum ma numesc in limba tarii care purta tutela Republicii Socialiste Romania. Cap patrat, de unde sa stie el ca peste atata vreme va ajunge sa regrete ca nu a pus mana pe treaba, pentru a intelege toate interviurile si versurile melodiilor de felul acesteia din finalul postarii… 🙂

Si uite cum mi-am amintit eu deodata de intelepciunea biblica in care am gasit scris… tot ce gaseste mana ta sa faca! Aha, poate daca as fi citit aceste cuvinte atunci n-as mai fi regretat acum ca au trecut atatea ocazii pe langa mine si am scapat trenul din cauza ca am ezitat sa pun mana mea la lucru, din lene sau din spaima ca nu prea am talent sau pentru ca nu ma atrage respectiva activitate (acum nu mai vorbesc doar despre rusa, ci si despre scoala de muzica pe care nu am terminat-o, de dragul de-a sta tolanita in pat si a citi, decat sa merg la ore si sa iau chei in cap de la proful de teorie, pe care-l enervam ca nu ma implicam ca sora mea, care manuia si pianul si vioara cu dexteritate!, si despre orice alta actiune pe care ar fi trebuit sa o fac, de-a lungul timpului.)

Asa ca astazi frumosul laborator fonic imi este in minte ca o mustrare pe care chiar nu as vrea sa si-o administreze nimeni altcineva… N-ai facut tot ce ai fi putut, tot ce ar fi trebuit, tot ce te-ar fi ajutat… Cei care sunt la inceput de drum in viata ar trebui sa tina cont de acest aspect si sa nu aiba ce regreta mai tarziu!

Publicitate