Carolina si poneiul – Teatrul Ion Creanga, Bucuresti

Cand am vazut programul de la Creanga, mi-am zis ca n-ar fi rau sa trag o fuga si pe acolo. Nu de alta, dar am observat ce frumos structurat este continutul stagiunii: se specifica in dreptul fiecarui spectacol carei varste i se adreseaza. Cu aceasta ocazie, mi-am dat seama ca nu ar mai trebui sa merg singura, ci voi putea fi insotita de Aborsan.

Acum, ca parinte, cand te uiti pe site si vezi ca teatrul se adreseaza unei anumite varste, la ce te astepti? Probabil ca eu m-am asteptat ca el sa fie ceva mai matur, dar nu m-am gandit ca vor pune pe scena o asistenta dezbracata in fustita scurta si imbracata in boneta 🙂 . Eu am zis ca daca este pentru peste 12 ani trateaza lucruri mai serioase, nu ca se va prezenta ceva sexy… Dar macar eu am avut de regretat prezenta in sala in cadrul scenei de la spital; parintii copiilor de 3-7 ani ce-or fi regretat? Cum sa ai copil de 3 ani si sa-l aduci la o piesa de teatru despre care esti informat ca este pentru 12 ani? Alo, parinti, tineti neaparat sa iesiti cu copiii din casa? Incercati parcul sau bazinul de inot, dar nu va complicati existenta cu amestecarea etapelor de viata!

Sigur, doamna de la bilete nu avea nicio vina, ar fi culmea sa intrebe pe fiecare… cati ani are copilul, stiti ca ar trebui sa vina cei peste… Pana la urma, asta este partea mai dureroasa!, daca nu erau cei mici, sala ar fi avut vreo 15 spectatori. Asa, s-au adunat vreo 60. Deci cati au fost informati despre ce ii asteapta peste 8-9 ani? Cam multi!

Piesa este una care a castigat premiul cel mare la concursul celebru de acum al teatrului Creanga…

Se vede ca este la inceput de drum, mai au de repetat actorii, se mai lovesc in timpul dansului, nu se sincronizeaza cu vocile inregistrate…

In fine, eu apreciez faptul ca s-a luat in discutie un subiect atat de delicat cum este faptul ca cei mici nu simt iubirea parintilor… Da, e destul de greu sa abordezi un astfel de subiect ghimpos, asa ca felicitari ca ati avut curajul.

(Si eu spuneam ca regret ca-mi creste copilul, pentru ca e asa de simpatic mic, iar el a facut criza ca nu mai vrea sa creasca pentru ca stie ca-l iubesc doar mic! – asa ca m-am regasit, macar verbal, in spectacol, daca faptic, nu, nu, nu!) Pe de alta parte, chiar mi s-a parut curajos subiectul pentru ca se refera la o realitate a societatii noastre… familiile au copii la varste din ce in ce mai mature, asa ca se mai intampla sa nu prea ai cu ce sa cresti copiii pentru ca poti ramane fara loc de munca, societatea sau firma poate hotari ca se descurca fara tine… dar familia ta cum se va descurca daca tu nu te mai descurci? Foarte actual, subiectul.

Si ca totul sa fie cat mai plin de emotie intensa, la final, in timp ce actorii primeau felicitarile, o mama a urcat pe scena cu copilasul ei si a rugat-o pe actrita Carolinei sa faca o poza cu el. Actrita trebuia sa inainteze alaturi de colegii din trupa, care se inclinau in fata aplauzelor. Atunci si-a dat seama ca nu poate inainta pentru ca micutul nu se descurca. Era orb. Cu delicatete si compasiune, s-a ocupat mai degraba de el decat de toti ceilalti, iar lucrul acesta a determinat in cei care au observat situatia o simpatie imensa.

Cred ca fiecare dintre noi trebuie sa se confrunte cu situatii speciale, dar cel putin ale noastre nu sunt urmarite de zeci de ochi, pentru ca nu ne aflam pe o scena, ca actorii… (Si rationamentele pot continua intr-o meditatie profunda asupra a ce inseamna scena – ca viata!)

Publicitate