A nu spune un cuvânt bun e egal cu a da un pumn!

Eram la emisie în direct, atunci când fetele noastre evoluau la sol… Fetele, adică Izbașa și Ponor. În pauza dintre intervențiile mele radiofonice urmăream în direct transmisia pe net, încercând să evit un infarct. Sunt multe de adăugat, în cazul în care voi mai avea timp, voi reveni, dar un aspect chiar mi se pare esențial pentru dezvoltarea personală a omului, lucru pe care îl poți învăța din ceea ce s-a întâmplat acolo.

Efuziunea prietenească dintre participantele altor țări și antrenori versus indiferența regească a antrenorilor români față de elevele lor. Poate că așa e protocolul 🙂 , dar de ce alții îl încalcă, poate că așa le este firea, dar chiar nu pot învăța să dea mai mult (din ei, din interiorul lor, nu din pungă!) Nu vreau să mă cert cu nimeni, dar cât de latini suntem noi, adică pardon, cât ne dăm noi, suntem foarte indiferenți unii față de alții în momentele delicate. Înainte de toată nebunia asta de la sol, mi-o amintesc pe Sandra cum aștepta nota de la sărituri, ținând-o de mână pe una dintre fetele din delegație. Am rămas impresionată atunci de gestul respectiv, avea nevoie de susținere. De la cine s-o primească? De la Micul Prinț sau de la Prințul fericit? De la Mica sirenă sau de la calul cu mânere din sala de execuție a băieților?

Am observat de-a lungul anilor din dedicațiile muzicale oferite pe la posturile de radio, oamenii foarte greu spun cuvinte emoționante, explică ce simt. Fug de manifestarea iubirii. (Cu o seară în urmă, un ascultător a intrat în direct, în cadrul emisiunii mele și a început să turuie despre prietenul lui de familie, explicând cât de mult a însemnat pentru el, iar eu m-am gândit atunci că mai degrabă cel care a telefonat ar merita premiul muzical, pentru marele curaj pe care l-a avut de a descrie niște sentimente pe care le trăim toți, dar despre care ne ferim să amintim! A, nu, lăsați-mă în pace cu așa zisa spaimă că te-ar putea interpreta cineva dacă vorbești despre cineva de sexul tău… Aceia se manifestă acum în public, iar noi ascundem sub preș prieteniile adevărate!) Mama mea, care n-a fost învățată să primească încurajări, ci a tot luat-o pe cocoașă, era indignată când Ponor a spus că ar fi vrut să fie felicitată…

De ce nu se bucură asta pentru ea și gata, ce trebuia să-i mai spună și alții că e bună?

Pentru că e normal să fie așa!

Un om a făcut un lucru bun, nu ezita să-i spui!

Dacă noi nu ne încurajăm între noi, atunci cine s-o facă pentru noi? În contextul sportului, dacă nu te încurajează lotul în care ești, atunci cine să vină la tine? (Chinezoaicele s-au dus la Ponor s-o felicite când se credea că ia bronzul la bârnă, pentru ca ai ei să nu o bage în seamă!)

Pe de altă parte, de când mă știu eu, presa a avut două atitudini de paranoia – exaltare și respingere, respectiv în epocă nu transpira nimic rău din interior spre exterior, se vedeau doar rezultatele bune; acum, totul trebuie demolat, că parcă nu are nicio esență, dacă ești generos și încurajezi. La campionatele europene, lotul românesc a fost considerat cel mai slab lot din istoria gimnasticii feminine, de către ai noștri, adică cine anume? Comentatorii de la sport, că mari cunoscători sunt ei și multe drepturi au să distrugă respectul de sine al oamenilor pe seama cărora își iau banii! Chiar îmi amintesc posturi de tv importante care așa au prezentat la plecare fetele, pentru ca să vină de acolo … regine. Nu pot înțelege de ce trebuie să comparăm generațiile din trecut cu generația asta. Am putea face asta, dacă ar fi aceiași oameni în echipă, același antrenor și aceleași circumstanțe. Dar nu, nu este posibil să compari gloria de odinioară cu ce e acum, ci fii om înțelept și de bun simț și respectă ceea ce se poate face acum. Cine ești tu să ai așteptări mai mari … de la alții! Și apoi, dacă asta este situația, de ce trebuie să bagi tu cuțitul în rană, tu, care nici măcar nu mergi la o plimbare prin parc, dar să faci sport, ca să știi cum e!?

Așteptările exagerate, din perspectiva trecutului, sunt la fel de stupide ca neîncrederea continuă într-un copil sau în partener pentru că a luat note proaste până acum (dar s-a mai înțelepțit și el, între timp!) sau pentru că a călcat strâmb o dată (hai că o mai și regreta, doar n-o să-i scoți ochii toată viața!).

Poate că sunt puerile, în ochii unora cărțile de dezvoltare personală, dar dacă le-am pune în practică ideile cu siguranță că altfel ar sta lucrurile între noi, nu ne-am mai devora valorile cu indiferență și așteptări înalte, nici nu ne-am îndurera cunoscuții cu tot felul de comparații, care nu sunt nici realiste, nici sănătoase!

(postare datorată ei, că altfel nu mă mobilizam să o scriu)

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;A nu spune un cuvânt bun e egal cu a da un pumn!&8221;

  1. Cred că amândoi antrenorii nu au avut nici un gest, nici un cuvânt bun pentru cele două pentru că sunt foarte orgolioși. Li se citește pe față. Au luat prea personal ratările celor două și și-au simțit știrbit prestigiul lor de antrenori, nu s-au gândit deloc la ce o fi fost în sufletele fetelor. Ceea ce nu scuză ratarea incredibilă din finalul exercițiului de la sol…

    • sa-ti spun drept, eu ii respect atat de mult pe cei doi, incat imi e greu sa ma gandesc, pur si simplu refuz sa ma gandesc la motivul pentru care nu au facut asta. poate tocmai de aceea am scris despre delicatete azi, pentru ca mi se pare ca nu intelegem, indiferent cat de minunati am fi ca profesionisti, ca in fata noastra se afla totusi niste suflete si nu niste robotei care presteaza si gata… acum ca s-au impacat, chiar daca nu mai inveti calul batran in buiestru :-), macar noi, cei mai tineri, ar trebui sa luam aminte.

    • nu stiu ce-o fi insemnat, dar ai auzit in microfon cum a primit-o antrenorul pe Iordache? oricum se intamplase … de ce trebuia sa bage cutitul in rana? ce rost avea sa mai sfasie sufletul? aici mi se pare ca este marea noastra problema, uite un subiect de discutie… tu le ai cu provocatul oamenilor… daca tot a dat-o in bara omul, la ce bun sa-l mai macini? lasa-l ca oricum sufera ca un caine, ii mai dai si tu peste nas, ca sa fie clar ca nici macar tu nu faci parte din barca lui. serios, ai vazut cum si-au aparat antrenorii americani fetele, erau gata sa sara peste munti si sa soarba dintr-o suflare apa oceanelor, doar sa iasa fetele lor in evidenta, iar ai nostri … pac, ia o replica taioasa, ca nu-ti ajunge ca esti pulbere.
      personal, am descoperit asta ca o tara in societatea noastra, nu stiu daca este specialitatea romaneasca, dar principiile de educatie spun ca in clipa crizei trebuie sa fii langa om, el se va mobiliza si data viitoare va fi de 99 de ori mai bun, iar cand va triumfa la cine se va gandi cu drag? la tine, cel care i-ai fost prieten si la greu…
      de ce crezi ca sunt atat de putini oameni carora le mai dedica azi castigatorii premii? isi dedica doar lor pentru ca au trudit singuri, fara vreo mana care sa mangaie sau sa aline.
      iordache chiar a zis ca invata din greseli oamenii, asta a fost… pana la urma, ei dau anunt ca au echipa slaba, ei le strang de gat ca nu reusesc…
      sa se hotarasca odata!
      cat despre scuzele Catalinei, sa fim seriosi, eu o inteleg si pentru rabufnire si pentru impacare. totusi asta a fost viata ei. si va mai fi legata de acesti oameni. asa ca cel mai intelept cedeaza.
      eu ii respect pe antrenori, dar mai vreau si sa trateze uman invataceii…
      eu acum vorbesc cu obida si dintr-un mare of al vietii mele. mie mi-a placut sportul. din cauza unui accident am umblat un an in carja si apoi nu am mai putut merge la balet. cand sa ma duc si eu la handbal, care era viata mea, antrenorul din vaci si scroafe nu ne scotea… (am mai scris despre asta!) asa ca am renuntat, pentru ca oricum aveam un nivel de stima de sine scazut, daca mai stateam si sub papucul aluia, cred ca muream… si mi s-a spulberat un vis…
      na, ca am facut o noua postare! tu esti vinovata ca ma provoci la vorba! 🙂

  2. stăm foarte prost la capitolul psihologic. s-a demonstrat asta de-a lungul timpului la toate sporturile. Clacăm în momente cheie. (Nu știu de ce nu se face ceva în privința asta!) Atitudinea antrenorilor nu face decat să pună paie pe foc. E ca și cum cade copilul pe stradă că e neatent, se lovește, se sperie, plânge și eu urlu la el!
    mda…
    tipic românesc…

  3. Am urmarit si eu la televizor olimpiada si am nimerit exact gimnastele noastre; am observat si eu reactiile. Intr-adevar, ai mare dreptate! Ma bucur ca ai atins acest subiect. Din pacate nu invatam niciodata ce ar trebui sa facem, cum ar fi bine sa reactionam. Parerea mea este ca acesti antrenori deja s-au cam plafonat, poate ar trebui sa se pensioneze, nu stiu ce ii nemultumeste atat de mult de sunt asa cum bine ai spus, indiferenti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s