Doru Trăscău – A spune poveşti prin muzică

Atunci când am primit invitaţia celor de la DOR, am fost sigură că nu e pentru mine seminarul. Sunt eu îndrăgostită de muzică, sunt eu o altistă bună (acum, fără falsă modestie, da?), dar de aici până la a fi interesată de aspectele legate de tehnici ale scrierii muzicii e destul spaţiu… (Asta şi pentru că mă autoprotejez psihic, fiindcă sunt supărată pe mine că am renunţat la pian, după patru ani, pentru că sunt supărată pe ai mei pentru că m-au lăsat să decid singură, în loc să mă susţină să merg mai departe – de parcă eu nu am făcut la fel cu fiul meu, lăsându-l să renunţe pe rând la cele 4 instrumente pe care le-a tot studiat – acum e la … altul! 🙂 ! )

Recunosc: habar nu aveam de The Mono Jacks. Oricât ai vrea să fii de cultă, după ce ai gospodărie, loc de muncă, 5 pasiuni şi obsesia scrisului, nu mai ai timp să te cultivi temeinic în ceea ce se întâmplă pe plan artistic – eventual ce prinzi din zbor! Şi Mono nu zbura! 🙂

Am dat o căutare pe Google şi am ascultat melodia următoare, care m-a determinat să ajung totuşi la seminar. De ce nu am regretat nicio secundă alegerea făcută, ba chiar am fost mândră de mine că am intuit calitatea, dintr-o singură privire – puţin mai jos. (Melodia aceasta nu a fost compusă pentru o iubită care l-a părăsit, ci pentru o preafrumoasă fată, care a coborât din autobuz la prima şi pe care ar fi vrut să o păstreze în autobuz… Vă daţi seama că fata aceea nu va şti niciodată că ea a inspirat aşa ceva? Şi vă mai daţi seama ce influenţă avem noi asupra celor din jur, care pot crea sau pot distruge, din cauza simplei noastre prezenţe? 🙂 Şi vă mai daţi seama că poate fata aceea e nefericită în dragoste 🙂 sau se consideră urâtă? – ce de întrebări pentru introspecţie!)

Spre deosebire de celelalte seminare, acesta a început cu 35 de minute întârziere. De ce, nu ştiu, dar sala s-a umplut abia atunci. Cred că a fost o zi în care toate autobuzele au derapat şi tramvaiele au deraiat.

Doru nu a vorbit despre tehnici universal valabile, ci a povestit cum a intrat muzica în viaţa lui şi care au fost întâmplările determinante pentru faptul că viaţa lui artistică a fost … aşa cum a fost – la cărţile de la Curtea Veche li s-ar spune paşi, dar el nu a conştientizat că sunt paşi, pentru că nu i-i dicta cineva, ci i-i cerea pasiunea pentru a cânta. Când trăieşti efectiv viaţa, dacă nu îţi faci timp pentru a te detaşa de ea, ca să vezi cum se îmbină lucrurile, nu descoperi că tu însuţi alcătuieşti cel mai interesant puzzle din Univers. Lucrul acesta se întâmplă cu cei care au prea multe pe cap sau au prea mari temeri cu privire la ceea ce ar putea afla, dacă se privesc din exterior! Aceeaşi experienţă a avut-o şi Doru până acum, dar fiind invitat să vorbească şi crezând că nu are nimic de spus… dar stând imediat de vorbă cu sine, cu amintirile… a început să observe cum s-au legat toate experienţele lui, de parcă o mână lucra la aceasta.

Vorbea despre coincidenţă când, după ce s-a apucat să cânte la chitară, un prieten i-a dat un caiet cu versuri, că poate-l ajută la ceva ce a scris el.

Vorbea despre prietenie şi a rămâne lângă cei dragi, chiar dacă fac gesturi prosteşti (atunci când devin dependenţi de ceva), dar şi despre faptul că el, stând lângă ei, nu s-a contaminat, ci a vrut să le arate că ei au valoare pentru el, chiar dacă ei nu mai înţelegeau acest lucru. (Căutaţi piesa Hol, pentru a înţelege cum erau oamenii care nu mai aveau nimic în ei, din cauza fascinaţiei pentru droguri.)

Vorbea despre o *vânătoare de căprioare* abordând prima despărţire de un membru al trupei.

Vorbea despre o melodie pe care un prieten italian a intuit-o ca ajungând la MTV, care n-a avut această traiectorie, dar simpla încurajare că va fi ceva deosebit i-a determinat să meargă mai departe şi să fie creativi în scrierea versurilor şi în denumirea piesei.

Vorbea despre faptul că s-a întors din străinătate pentru că şi în Italia o ducea la fel ca şi aici – pasiunea din mine, dacă nu găseşte reverberaţii în tine, poate fi oricât de calitativ produsul meu, tu nu-l vei achiziţiona (mi-am amintit de doamna care stătea aseară lângă mine – ce bine că nu numai eu înclin balanţă mediei de vârstă spre culmi măreţe! 🙂 – şi povestea că a intrat într-un club de oameni care plătesc pentru ceea ce îi bucură, nu vor să ia nimic pe gratis, dacă ei tot au parte de încântare datorită muncii cuiva, aşa că ea cumpărase toate piesele celor de la The Mono Jacks, pe net, şi le ascultase fericită că şi-a făcut datoria faţă de cei care i-au oferit clipe de încântare!).

Vorbea despre o piesă pe care o poţi interpreta ca fiind despre o fată care suferă din cauza unor greşeli personale şi tu te tot întrebi ce a făcut şi ce a păţit, când de fapt piesa este dedicată mamei lui şi suferinţei ei.

Vorbea despre programul lui – cât e posibil, circulă cu motocicleta, apoi cu metroul. Dacă in martie a lăsat nişte oameni care citeau liniştiţi, după cele 7 luni de timp frumos, a găsit nişte … zgâlţâiţi! Asta s-a întâmplat pentru că tehnologia pusese stăpânire pe lume şi toţi butonau cu o încrâncenare că li se zguduia corpul – aşa a luat naştere piesa în care se vorbeşte despre cum se face un credit baban pentru un … telefon!

Vorbea şi cânta (da, da, da, aplauze maxime, ne-a cântat live), se destăinuia şi trăia. Cred că a fost o seară mai mult decât reuşită pentru că am înţeles un lucru: când ai o flacără în tine, chiar dacă alţii nu au grijă de ea să nu se stingă, tu eşti dator să o păstrezi luminând, dacă vrei să-ţi păstrezi minţile şi integritatea. Altfel, te mistuie – şi ignorarea ei, şi folosirea înspre degradare. Concluzia lui?

*Ce mi-a dat satisfacţie e faptul că am investit teribil de mult… *

Pentru unii dintre noi, perseverenţa e prea plictisitoare – piedicile le spun că nu e drumul bun sau că ar trebui să încerce altceva, în loc să-i împingă de la spate, cu putere.

Pentru cei mai mulţi, afacerea este să iasă totul repede, fără prea multă muncă şi să se poată păstra fără trudă sau investiţii, pe când realitatea este că în ceea ce are valoare sau poate da valoare în timp merită să investeşti.

Sunt fericită pentru că există astfel de oameni printre noi!

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Doru Trăscău – A spune poveşti prin muzică&8221;

    • cred că nu-ți dai seama cât de mult mi-aș dori să fi transmis măcar puțin din emoția pe care am simțit-o în atmosfera aceea atât de umană, de plină de sentiment. când eram acolo, eram atât de entuziasmată că o să scriu despre, despre, despre… și acasă nu mi-am găsit deloc cuvintele potrivite. am publicat postarea foarte dezamăgită de puterea mea de a-mi exprima trăirile.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s