Prietenia, ca șansă a dezvoltării emoționale

De multe zile caut un miriapod. Scopul – o prezentare pe care urma să o susțin la Câmpina. Am umblat peste tot prin București și singurii miriapozi pe care i-am găsit erau micuți, subțirei (deci irelevanți pentru subiectul meu!) și foarte scumpi. Consecința? Ieri, pornind spre Câmpina, am schimbat subiectul prezentării. Și m-am gândit să folosesc alte mascote, care – trebuie să recunosc! – au fost inspirat alese.

IMG_7733Înainte de întâlnirea care urma să aibă loc la ora 17.30, am dat o tură prin magazinele din Câmpina, care sunt cu sau fără personalitate, și am făcut o fantastică descoperire, care măsoară 1.70 m (micuțul mamii 🙂 ). Evident că nu-l voi putea căra mâine cu mine, în microbuzul care mă va purta la București, ci va veni cu un transport special – cred că îi pun și gardă specială, nu de alta, dar dacă se gândește cineva să atace încărcătura mea prețioasă? 🙂

IMG_7754Așa că, în sfârșit, pentru prelegerile de la Ploiești voi putea avea material de studiu miriapodesc 🙂 și toate ilustrațiile mele vor avea ca personaj principal – evident, miriapodul!

Proiectul la care am lucrat alături de prietena mea, Cireșica, este unul de … voluntariat. Eu fac totul voluntar, dar măcar am loc de muncă. Cireșica este de-a dreptul eroină – se ocupă de așa ceva fără a avea vreo sursă de venit. (Eu nu m-aș fi implicat în așa ceva, dacă nu ar fi fost ea un exemplu de dăruire pentru mine și dacă nu m-aș distra atât de copios cum mă distrez alături de ea. În plus, cel mai tare argument pentru relaționarea noastră este faptul că soții noștri sunt colegi și ne încurajează să stăm împreună – nu de alta, dar îi lăsăm în pace, că suntem prea vorbărețe pentru seriozitatea lor suverană! :-))

În ce a constat? 20 de femei au invitat prietenele cele mai bune (cu prietenie de 40 de ani, unele dintre ele, altele doar de 2-3 ani, dar cele mai bune la ora actuală!) pentru a le mulțumi pentru ceea ce au însemnat pentru ele, de-a lungul timpului. În plen s-au dezbătut următoarele subiecte:

1. o întâmplare în care prietena ta te-a ajutat foarte mult

2. calitatea esențială a prietenei tale – o doamnă nu s-a dat bătută și a spus că sunt prea multe și nu e de acord să numească doar una dintre ele. A insistat cu așa o concizie, că a trebuit să admitem 🙂 ca să putem continua: *Prietenele noastre pot fi perfecte (nu, nu pot fi, ci spuneți că sunt, altfel nu e corect. Bine, bine, sunt!), dar caracteristica dominantă de care beneficiez eu în cea mai mare parte a timpului este … *

3. cea mai amuzantă întâmplare din cadrul prieteniei voastre.

De multe ori ni s-au umplut ochii de lacrimi auzind (ne)cazurile prin care au trecut persoanele acestea, împreună, reușind să se ajute una pe alta, să se susțină sufletește. De la îngrijirea copiilor până la oferirea de mâncare sau adăpost în clipe de nenorocire (cineva și-a pierdut casa și a fost primită la prietena ei cu familie, soț, copii și părinți), de la purtarea unui dulap pe un drum de 2 ore (cum l-or fi dus, că erau subțirele amândouă 🙂 ) până la educarea copiilor. Unele dintre participante spuneau că nu și-au luat timp niciodată să arate recunoștință față de cele care le-au gătit când erau bolnave și soțul era la lucru, că n-au apreciat destul faptul că au fost încurajate în momentele dificile…

De ce un astfel de proiect? Pur și simplu pentru că este nevoie de așa ceva în viața noastră. Momentele frumoase sunt prea puține și ar trebui să le dăm noi contur, că nu se ivesc ele din senin. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să încerce să facă o sărbătoare pentru prietena ei – eu ar trebui să o sărbătoresc pe cumnata mea, de exemplu, pentru că a stat cu fiul meu cât am locuit eu la Câmpina, 2 nopți, căci și soțul meu e plecat: îl caută pe papă în Italia și stă vreo 4 zile cu el 🙂 .

Despre ce am vorbit eu, într-o altă zi, căci sunt prea obosită și nu știu dacă mai surprind lucrurile esențiale! 🙂 Bine că atunci am fost lucidă – dar e imposibil să nu te mobilizezi când vezi ochii aceia fericiți în jur!

Anunțuri

5 responses to this post.

  1. incepusem sa ma simt vinovata cu miriapodu’…. dar mi-am revenit cand am vazut chipesul de 1.70:))

    Răspunde

    • hai că nu accept complexe de-astea de vinovăție. ca să ceri o jucărie de la un copil de 5 ani, cum am făcut eu, e complet o nebunie, așa cum eram atunci disperată, îngrozită că am lucrat mult la material și trebuia să renunț la el…
      dar întotdeauna e dreptate într-o frază de felul: jucăriile se pot umple de tot felul de chestii care nu le fac bine organelor copiilor, care se tot alintă cu ele!
      eu sunt în al 9-lea cer că am făcut această achiziție – 🙂 mai rămâne să inventez 9 povești cu el, că 1 o am deja 🙂
      e delir, nu?

      Răspunde

  2. Posted by Bianca Roxana Anitei on 13 Martie 2013 at 22:42

    ;)Frumos! Felicitari!!!

    Răspunde

  3. Posted by G on 21 Martie 2013 at 10:57

    Prietena mea de 13 ani a decis ca este prea evoluata ( locuieste acum in alta tara) si eu prea inapoiata pentru ea. Am mancat efectiv din aceeasi farfurie, ne-am spalat rufele impreuna si am plans una pe umarul celeilalte. Undeva, ceva s-a schimbat, nu a mai putut fi reparat… Dupa dedicarea totala fata de copil, apoi casa familie, slujba, mai simt nevoia unei prietene adevarate cu care sa stau la taclale, dar acest capitol este inchis. M-am intristat…

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: