Voluntariat

Cred că omul se naște cu (in)disponibilitate pentru cei din jur. Sigur, atitudinea mai este și cultivată, dar există și o doză de instinct. Eu am, poate prea mult, dorința ca celor din jur să le fie bine: singura mea explicație pentru faptul că lucrez atât de mult pentru femeile din jur este nefericirea mamei mele. Dacă ea a fost o femeie chinuită, îmi doresc să nu se repete povestea ei în cele din jur și atunci mă străduiesc să le fiu de ajutor cu voioșia mea și prezentările mele.

Cred că temperamentul meu, sangvin, este unul pozitiv, prietenos, care mi-a deschis mereu inima spre cei din jur, dar sunt multe sangvine care păstrează tot ce au ele mai bun pentru cei câțiva prieteni – aici intervine cultivarea instinctului 🙂 . Puteam foarte bine să stau și să mă distrez cu ai mei – rude, familie, colegi, prieteni și nu trebuia neapărat să mă duc pe coclauri :-), când într-o localitate, când în alta. Însă îmi dau seama că cine e fericit are o datorie față de alții. Cum n-am deloc talent la acordat primul ajutor – fizic, (leșin când văd răni sau mă sperii când trebuie să fac un gest care ar părea că are de-a face cu medicina) singurul lucru care îmi rămâne este să fac un bine sufletesc celor care au nevoie de el.

Despre mama se spunea că e *născută pe drumuri* pentru că ea mereu era ba la spital cu niște (ne)cunoscuți – pentru că aceia … nu puteau vorbi (nu că erau muți, ci erau incapabili să poarte discuții cu doctorii – acum oamenii nu mai sunt așa de înapoiați ca atunci, mi se pare mie sau, pur și simplu, atunci doctorii impuneau un așa respect încât pacienții nu puteau deschide gura 🙂 ), ba la vreo prietenă să o susțină, că cine știe ce bătaie mâncase de la bărbat sau cine știe ce-i pățise vreun copil. Despre mine se poate spune că sunt născută din vorbe, că mereu am prezentări; dar ca anul acesta, chiar n-au fost niciodată. Duminică seara mă ajunsese o lehamite de tot, mai ales pentru că acum o lună știam că auditoriul meu va fi format din femei, iar acum, cu 15 ore înainte, aflu că vor fi și mulți bărbați și mai ales … vor avea inimile rănite. Chiar să-mi asum răspunderea pentru vindecarea lor, nu știam dacă e în puterea mea. Una este să stai față în față cu un om și să-l încurajezi și alta să faci asta în cadrul unei prelegeri. Am cedat nervos – nu mi s-a întâmplat niciodată până acum. Dar eu când cedez nervos, după cum am descoperit duminică, nu renunț, nu plâng, nu mă impacientez, ci fac o listă cu … cine m-ar putea ajuta. Eu nu fug de responsabilitate, nici nu las omul baltă, chiar dacă nu sunt lucrurile organizate cum trebuie. Eu îmi caut o posibilitate să-mi duc drumul la capăt.

 

Aveam două persoane la care să apelez: una, înțeleaptă, Maestrul, alta veselă, debordantă și specializată în terapie, un prieten bun de familie. Maestrul tocmai s-a întors din spital, cu vești nu tocmai bune despre inima și tumora lui… M-am gândit că pe cât de mult bine mi-ar face prezența lui pe atât de mult rău i-ar face lui tracasarea cu drumul București-Ploiești-București. Și n-am dat telefon – mai bine zis am dat telefon doar pentru a vedea ce mai face, dar n-am scos un cuvânt despre problema mea. Prietenul nostru de familie, îi voi spune Psihologul, mi-a răspuns din prima Da. Era deja 23,30, așa că nu am discutat detaliile, mi-a zis doar – tu comanzi dacă oamenii trebuie să râdă sau să plângă! 🙂

Am plecat spre Ploiești eu, el și soția sa. A, să n-o uit și pe colega mea care locuiește în apropiere de Câmpina și care s-a bucurat că am putut să o lăsăm mai aproape de casă, că a luat un maxi-taxi rapid… (profit de ocazie și îi felicit pe cei care rezistă să facă naveta de la distanțe mari… fără mașină proprie! Că dacă ai mașina ta, e floare la ureche, dar să te străduiești fără să ai mașina la scară… ).

Când am văzut sala unde urma să se desfășoare prezentarea am fost foarte mândră… Am vorbit prin restaurante de lux, prin case de cultură, dar chiar în atmosferă solemnă, culturală, nu!

Mi-am structurat prezentarea despre Prietenie și Fericire în trei părți – prietenia cu tine, prietenia cu ceilalți și prietenia cu Dumnezeu, punându-i pe cei prezenți să stea de vorbă între ei, după ce le enunțam ideile principale; după care venea specialistul și oferea câteva soluții pentru situații de criză sau dădea explicații din domeniul lui, care să ajute participanții să înțeleagă ce se întâmplă cu ei, în anumite stări.

Din partea casei am primit niște daruri de care mă voi ocupa chiar azi.

IMG_7794Succesul prezentării a stat în atmosfera de prietenie pe care am creat-o. Oameni care nu se văzuseră niciodată, au plecat de acolo prieteni, iar aceasta nu se poate realiza dacă nu-ți pasă de ei, dacă nu înseamnă ceva pentru tine. Eu în fiecare femeie o văd pe mama, în fiecare bărbat – pe tatăl meu, pe care nu l-am avut, chiar dacă l-am avut. Așa că mi-e simplu să vreau să le fie bine.

Voi vorbi la final despre o întrebare care mi-a adus aminte de mine, cea de acum 13 ani. Una dintre persoanele din sală era dornică să știe cum poate o femeie cu copii mici să nu-și piardă mințile. Trebuie să recunosc, mamelor perfecționiste le este tare greu să o scoată la capăt cu perioada bebelușiei. A da cu aspiratorul zilnic, a șterge pragul chiar și de 2 ori pe zi, a călca zilnic hăinuțele, a pregăti cea mai aleasă hrană de 3-5 ori pe zi, zilnic altceva, nu e ușor; însă niciun copil mic nu prețuiește toate acestea, în schimb îți aduce reproșuri: *cu mine când te joci?* A lua prea în serios lucrurile exterioare, în loc de a lua în serios starea interioară a copilului, este o decizie personală și tot personal trebuie să decizi cum mergi mai departe. A te sacrifica e normal când e un copil mic la mijloc (și dacă sunt mai mulți, cu atât mai clar că e nevoie de implicare), dar depinde de care parte a sacrificiului te afli: cel esențial pentru dezvoltarea emoțională a copilului sau cel ce ia ochii ca fiind important, dar nu are chiar atât de mare importanță pe termen lung. Sentimentele de vinovăție pe care le simt mamele cu copii mici sunt reale, adică sunt evidente, pentru că le apasă, dar sunt nemotivate – dacă au făcut totul și unele lucruri n-au ieșit perfect, cei mici nu vor da note, nici nu le vor exmatricula. E important ca, mamă sau nu, să faci lucrurile din perspectiva viitorului: ce-mi voi mai aminti eu despre această perioadă la sfârșitul ei? Și e important să-ți pese și de tine, nu numai de ceilalți – pentru că, dacă tu vei fi pusă la pat, dacă tu vei fi bolnavă… cine va mai avea grijă de ceilalți, atunci? De aceea, prima de care trebuie să îngrijești ești tu!

Sper ca fiecare om care are întrebări să reușească să găsească răspunsuri și, dacă se va întâmpla aceasta cu ajutorul meu, mă voi bucura de zece ori mai mult! 🙂

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Voluntariat&8221;

  1. eu, una,am crezut ca pot lasa trecutul in urma, dar dupa cum se vede, ma va urmari toata viata, si tot ma gandesc cum ar/as fi fost daca lucrurile ar fi stat altfel. mi-am invidiat tot timpul prietenii de familie ai parintilor mei pt ca aveau o familie normala, la mine a fost altfel, ia-m tras de maneca cat se pricepea un copil, dar fara rost, si acum daca as vrea sa le spun cate am pe inima, ar face pe victimele, iar pentru mine e mult prea mult. oare cum as putea totusi depasi situatia? Ca de indepartat de ei m-am indepartat prea mult….

    • eu nu știu la ce trecut te referi că trebuie lăsat în urmă. trecutul familiei din care vii sau al vieții întemeiate de tine… dar un lucru e clar – stă în puterea noastră să ne ridicăm de unde am căzut, de vreme ce acum suntem pe picioarele noastre. dacă aș ține eu cont de trecutul meu, ar trebui să fiu alcoolică, alături de toată familia tatălui meu, în care toți au murit aurolaci, sub poduri din diverse orașe. sau mama, dacă ar fi fost să țină cont de umilința la care a supus-o tatăl meu, care a bătut-o inclusiv în timpul în care făcea chimioterapie și nu știa dacă mai vede ziua de mâine. și totuși și ea și eu am avut curajul de a o lua de la capăt. capătul de multe ori înseamnă altceva, pentru fiecare și mai înseamnă ca să lupți cu gândurile și amintirile. dacă ți se pare că e greu, bun venit în club. cel mai greu e lucrul acesta.
      cunosc pe cineva care a fost chinuită de soț 29 de ani, bătută și umilită. soțul a murit. la 10 ani de la moartea lui, femeia îmi mărturisea: mă uit mereu cu frică după blocuri, să nu cumva să apară de undeva și să mă bată pentru că sunt atât de fericită fără el.
      poți să-ți imaginezi așa ceva?
      spaimele și amintirile urâte pot să te guverneze ani mulți, dacă le lași. ele nu au această putere, dar noi le-o dăm când ne predăm în brațele lor, spunându-ne mereu… ce greu a fost, nu poate fi altceva…
      când am plecat din orașul meu și era mereu problemă cu locul de muncă, îmi ziceam: vatman mă fac și acasă nu mă mai întorc.
      trebuie să lupți pentru o nouă viață. chiar dacă ar fi să te risipești în investirea în ea, chiar dacă îți va lua ceva timp și ți se pare că nu mai ai energie, trebuie să faci asta!
      e datoria ta față de tine.
      mergând spre Suedia, pe feriboat, eram cu fiul meu și tata. tata, ca de obicei, deși aveam 27 de ani, m-a lovit, de față cu toată lumea. una dintre femei a venit la mine (ea nici nu credea că e tata, credea că o fi amantul meu și că nu am curaj să recunosc asta) și mi-a spus cum la 18 ani a rămas singură cu 4 copii, pe care i-a crescut singură până la 40 de ani, iar de atunci le-a cerut fiecăruia să-și vadă de viață, și ea și-a văzut de a ei. nu era o tipă cu studii, era o femeie banală care a decis să plece într-o țară căreia e greu să-i înveți limba și totuși a făcut-o… îmi zicea… *S-o vezi acum pe baba (adică pe ea 🙂 ) cum se duce la discotecă și ce viață frumoasă are!*
      dacă ea a putut, după ce a crescut vai de mama ei 4 copii, oricine poate.

      • pur si simplu era vorba de parintii mei, dar din cate ai spus tu, eu am avut o viata usoara in comparatie cu a ta, marea mea durere este ca la varsta asta nu am reusit sa-mi fac familia pe care am vrut-o toata viata. Am inceput sa accept asta si sa nu mai fortez lucrurile, vreau sa ma las dusa de viata si sa vad ce „bucurii” imi rezerva. Multumesc ca esti atat de sincera si deschisa.

      • spui că sunt sinceră și deschisă… cred că singurul motiv rațional pentru care Cel de Sus a îngăduit să trec prin ceea ce am trecut de-a lungul vieții este să pot să-i încurajez pe ceilalți. alt motiv nu găsesc, nu există, iar ca Dumnezeu să-Și bată joc de mine… nu cred.
        așa că de aceea pot spune – oamenii au nevoie să vadă că cei din jur au depășit problemele. să-ți spun drept, eu am fost de două ori distrusă: în primul rând trăiam ce trăiam și în al doilea rând nimeni din jurul meu nu avea acele probleme… și atunci normal că, după ce că trăiam o tragedie, mai eram și sigură că sunt o ciudată blestemată. așa că de aceea vreau să știe toți – poate că eu sunt singura alături de alții care mai trec prin așa ceva… dar unul îți e de multe ori de ajuns, dacă e de partea ta.
        cand am plecat de acasă, nu aveam bani din ce să trăiesc, să mănânc, unde să locuiesc, mătușa mea stătea în București, dar mi-a interzis să calc pe la ea, așa că eram a nimănui. eram distrusă sufletește și speriată de viață, dar am decis să fac ceva cu viața mea, nu să repet povestea alor mei. vreme de vreo 5 ani am fost ca un câine bătut, nimănui nu-i păsa de existența mea etc etc. dar asta nu m-a determinat să mă plictisesc de viață – am vrut să demonstrez că se poate ieși din acel cerc vicios, al unei familii nebune.
        dacă eu am putut, fără niciun ajutor, tu care mai ai cunoștințe chiar poți.

  2. Nu stiu de ce am dat like…cred ca mai mult pentru faptul ca ai reusit sa-ti transformi viata intr-un voluntariat continuu. Pentru experientele care te-au adus aici nu pot sa zic decat ca ma bucur ca te-au modelat benefic si nu altfel. Multi trec prin asemenea situatii si se pierd,se distrug sau sunt distrusi de altii. Cred ca tu ai avut o singura sansa si ai luat-o ca atare.

    • mulțumesc pentru că vezi. și sper ca, dacă vei întâlni oameni ca mine, când eram în marea mea disperare, să le dai o mână de ajutor. pentru că și ei pot ajunge departe, dar nu are cine să-i ajute.
      mulțumesc pentru că ești prin preajmă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s