Megabus

Eu nu calatoresc pentru ca am bani, ci pentru ca sunt curioasa, asa ca nu imi pasa cat de rele ar fi conditiile sau de ciudate – imi fac de drum! (in ultimul timp, e singurul loc unde am voia morala de a folosi verbul a face, pentru ca atunci cand il pun la persoana 1 singular prezent toti americanii intorc privirea, crezand ca injur! 🙂 )

Cand am pornit spre Atlanta, am luat de la Knoxville megabusul. Sigur, se putea lua avionul. Dar cu banii respectivi am facut cumparaturi si am calatorit cu cel mai ieftin mijloc de transport al americanului. Sora mea si sotul ne-au lasat in statie – sora mea era impacientata pentru noi doar cand a observat niste exemplare de pe acolo (dar sa le fi observat pe toate? 🙂 Cred ca ne lua acasa!)

In statie, un om in varsta ce parea homeless isi folosea tigara la ambele capete – de filtru se folosea in mod traditional, iar partea cu foc o utiliza intr-un scop… sa zicem, medicinal :-), in acceptiunea lui, desigur. Isi ardea niste rani cu zgaiba de pe mana… (waw!) Fiul meu, ingrozit, a intrat in mine, cat are el de 20 de cm in plus. Am avut certitudinea ca acel om va sta langa fiul meu (fiind trei, evident ca unul trebuia pus pe un alt rand!) si am renuntat la ideea de a mai sta langa sotul meu, cum procedam – am cerut sa stea langa mine; iar homelessul a stat langa sotul meu, tusindu-i in fata de cate ori avea sa-l intrebe cate ceva si hlizindu-se pe lucruri doar de el vazute sau imaginate. (De regula, il invat pe copil sa aiba mila de astfel de persoane. Avem in Bucuresti un astfel de om langa casa si mereu se duce sa-i ofere cate ceva. Dar am o parerea foarte clara despre faptul ca nu se poate face educatie cu un copil cand e inspaimantat. Cine crede altfel e liber sa o faca. Eu, insa, inteleg ca exista limitele suportabilitatii la fiecare dintre noi – dupa cum eu, cat de dornica sunt sa fiu de ajutor, daca vad un om insangerat nu fac fata situatiei, oricine poate avea spaima lui.)

Cand am urcat in autobuz, am avut senzatia de congelator – fiecare dintre pasageri avea aerul conditionat deschis la maxim, fiecare avea perna si patura sa, caciula si fularul sau, dar aerul sa domneasca fericit peste slugile umane. Iar in congelator doua categorii de oameni: tineri (elevi, studenti) – cei care nu prea au bani si populatie de culoare – acelasi motiv! 🙂

Cred ca eram 8 albi (eu am un cult pentru veselia negrilor, asa ca nu ma priviti ca pe cineva care nu-i sufera, eu doar explic o traire, un impact, ceva ce traiesti intrand intr-o alta lume decat cea pe care o cunosti tu!), iar noi trei urcand toti odata am dat o senzatie destul de ciudata celor care deja erau acolo pentru ca ne urmareau fiecare situatie – era ca si cand ar fi zis: ce cautati pe teritoriul nostru? Am fost foarte bucuroasa ca am folosit autobuzul pentru ca abia asa reusesti sa intelegi anumite lucruri despre oamenii de acolo. (Doua aspecte m-au amuzat: la noi si cand pleci cu autocarul modern, dotat cu toaleta, ti se interzice sa o folosesti – *Lasa, domnule, ca o sa oprim din loc in loc!* Autocarul lor avea toaleta pe care o folosea inclusiv soferita… Si da, soferita a fost aceeasi la dus si la intors, o doamna subtirica, inaltuta, pe tocuri de 15 cm, care statea la bagaje cand urcai si, daca erai prea in varsta si nu puteai sa-ti ridici bagajul, sa il depui sau sa il scoti de acolo, administra ea situatia – de pe tocurile acelea! 🙂  Viata reala a unor oameni care par uneori mai interesanti decat noi!)

La intoarcere, in Atlanta, erau 4 persoane care ne ghidau – in Knoxville, existand doar acest autobuz, nefiind capat de linie, ci doar un punct de pe parcurs, nu era nevoie de indicatii, dar din Atlanta plecau spre zeci de directii, asa ca cele 4 erau mama si tata pentru calatori. Ofereau etichete sofisticate gratuit, pentru bagaje, aveau grija de bagajele tale daca mai aveai ceva cumparaturi de facut (cred ca daca ofereai credibilitate, pentru ca de obicei nu se prea face asa ceva, dar asta spune mult despre faptul ca uneori se calca legea pentru binele omului bun!) si se asezau intre doua autobuze pe scaunele lor pliante, unde mancau struguri (evident, fara samburi).

Primii care au urcat au fost elevii care se intorceau dintr-o tabara – 20 de copii, evident de culoare. Interesant era ca niciunul dintre calatori nu avea bilet. Toti aratau telefonul pentru ca biletele erau cumparate de pe net si nu se mai imprimau pe hartie – lene sau responsabilitate fata de natura, nu stiu, dar mie mi-a placut faza. (Acum nu stiu ce te faci daca ti se termina bateria… 🙂 !)

Pe scaunul din fata mea, statea un baiat cu sindrom Down. Era de-o dragalasenie extraordinara, cu un zambet perfect pe chip si politicos nevoie mare. Toti colegii lui il iubeau. Fata de langa el i-a dat telefonul sa converseze cu mama lui, careia i-a spus de 10 ori ca o iubeste si abia asteapta sa o vada, iar dupa ce a inchis el i-a oferit umarul pe care sa poata dormi. Era un prieten de nadejde cand aveai nevoie de el! L-am iubit cu toata fiinta mea si am comunicat cu el de cate ori se bucura de cate ceva din ceea ce vedea pe geam.

Am adorat calatoria cu meeeeeegabuuuuuus!

mega buss

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: