7

DM – marcă germană cu reclamă scrisă neglijent

Dragi nemți, ați dat mulți bani pe reclama care rulează la metroul din Piața Unirii?

Se pare că voi ați venit aici și ne-ați adus mărfuri apreciate, dar ați luat în schimb ceva de la noi… ceva mic, special… ori vă stătea în cale și v-ați împiedicat, ori v-a plăcut prea mult…

Spuneți drept – cum ați găsit textul pentru reclamă? Prin traducere Google? 🙂

*Aici mă regăsesc. Aici cumpăr.*

Știți, în limba română există niște chestii mici care se numesc prepoziții și trebuie puse pentru a da impresia de comunicare, nu de robotizare… Sau voi nu vedeți decât cuvinte ca ale voastre, de 5 metri?

În fine, vânzare bună, dar dacă toți vor fi ca mine – să nu cumpere de la cei ce nu iubesc prepozițiile… rămâneți fără clienți! 🙂

Anunțuri
5

Emoții pozitive

În urmă cu aproape un an, pe FB, cineva îmi cerea să fim prietene. Am sărit de încântare – era colega mea de la grădiniță și școală. Și mai mult prietena mea de atunci și până în clasa a 8-a, fiind cea la care ne refugiam când tata ne dădea afară din casă, când el ne bătea.  Nu ne mai văzusem de 27 de ani…. Și nici nu am reușit să ne vedem prea repede… adică a mai trecut un an, deși stăm la 5 stații distanță (cinci…. 🙂 ).

Aseară, ne-am întâlnit, în sfârșit. Era ca și când am existat dintotdeauna una în viața alteia… Probabil că există un dat al omului, ca să se poarte de parcă n-au existat sincope în relație sau poate că este vorba despre sentimentele în sine…

La un moment dat îmi povestea despre un praf de sucuri pe care l-a lansat firma la care lucra ea, prin 97… și am exclamat încântată… *Da, de câte ori îl beam, mi se părea că avea gust de copilărie, … dar nu pot înțelege de ce, pentru că ai mei erau prea săraci ca să ne cumpere și prea fără pile ca să aibă parte de așa ceva… *

Și atunci a venit, magistrală, demonstrația relației noastre… *Păi, ai băut la mine, din plicurile pe care le aduceau ai mei din Libia, pentru că asta a fost și senzația mea, că sucul este ca-n copilărie… 🙂 *

Spuneam că la ea ne adăposteam când tatăl meu, alcoolicul, ne bătea și trebuia să fugim. Ani de zile ne duceam acolo. Dar a venit și ziua când, în urma unui accident, mama ei s-a îmbolnăvit și îi era imposibil să mai fie o gazdă perfectă. Atunci, mă duceam doar eu la ea, iar mama și sora mea la o prietenă de-a mamei… Pentru că avea din Libia jocuri de ping-pong pe televizor – acestea erau atunci la modă! 🙂 – și pentru că era singura mea șansă să mă joc… uneori, ajungeam să mă gândesc… *Poate că azi o să ne bată tata, ca să pot merge la ea… *

Sunt de-acum 28 de ani de când nu ne-am văzut, dar acum am început o nouă numărătoare…

Mi-a rămas în minte expresia ei… *V-ați făcut un drum în viață, fără niciun ajutor… N-am crezut că veți ajunge departe… Mi-a fost mereu teamă pentru voi… *

Cred că îi mulțumesc și ei pentru că se mai gândea la mine, chiar dacă nu mai știam una de alta, dar Îi mulțumesc și lui Dumnezeu pentru că, da, El a fost Cel Care ne-a ajutat să *ne găsim o cale*, să nu apucăm pe cea bătătorită de tata – alcool și desfrânare!

Până la urmă, viața este o suită de întâmplări neîntâmplătoare, în care se vede mâna lui Dumnezeu de la maaaaaaaare distanță! 🙂

5

Valentine cu ghinion… Telefonul cu noroc!

Pe scurt a fost așa… mi-am uitat telefonul la lucru și trebuia să recuperez un material, așa că aveam nevoie de un telefon pe care să fiu sunată. Am apelat la al fiului meu… *Tocmai azi nu pot să ți-l dau.* Văzându-mi privirea uimită, mi-a explicat: *Azi mă întâlnesc cu D ca să mergem să iau un cadou pentru B.* Consternare maximă… D era genul de băiat care râdea de cumințenia fiului meu, cum să-i dea o mână de ajutor în a o cuceri pe B – în dreptul căreia aveam serioase îndoieli că ar merita cadoul… Dar mamele înțelepte tac. Și cu privire la prietenii falși și cu privire la iubirile adolescenței.

*Mi-a zis D că trebuie să iau o carte și un trandafir roșu.*

*Bine, dar o carte la 7 dimineața… Asta trebuia cumpărată de multă vreme.*

*Mă descurc.*

OK, dar fără telefon! 🙂

(Dacă nu aș fi avut nevoie de telefon, nu mi-ar fi spus, nu aș fi aflat despre ce urma să fie… așa că nu a fost deloc întâmplătoare uitarea telefonului!)

La întoarcere, era abătut. Nu pentru că nu găsise carte – cumpărase în locul ei bomboanele celebre… 🙂 Nu pentru că nu s-ar fi întâlnit cu colegul sau n-ar fi venit B la școală.

Pur și simplu pentru că B nu e interesată de el. A râs de el și de darul lui. Nu mi-a spus mai mult. Dar era prăbușit.

*E bine că n-ai avut telefonul, a zis el. Așa am fost obligat să-ți povestesc din timp și am putut să-ți spun și urmarea… Dacă nu-ți spuneam dimineață, nu știu cum aș fi început să-ți povestesc acum… Și nu puteam nici să tac, nici să zic ceva… Ce bine că ai uitat telefonul… *

Atunci m-am gândit să-i dau un exemplu din viața mea, ca să-i spun că s-ar putea ca roata să se întoarcă. Pe scurt, a fost un băiat îndrăgostit de mine 6 ani și eu am râs de el… iar în al 7-lea mi s-au deschis ochii, pardon, inima… și el n-a mai fost interesat… Am plătit eu, o să plătească și altele…

*Nu-mi place că tu, mama mea, ai plătit. Dar bine că ai plătit, poate acum aveai alt copil, nu pe mine…

Dar îmi place să-mi dai așa exemple când am impresia că sunt prostul proștilor…

Că-mi dau seama că nu sunt singurul din Univers.*

Nu, mamă, sunt alături de tine! 🙂

OK, B, o să regreți tu un băiat ca el 🙂 .

2

Soluțiile copiilor

După 2 drumuri la oftalmologi, după zile în care am învățat ce înseamnă să citești ținând cartea la un metru distanță 🙂 (cel mai haios e cum citesc în autobuzul arhiplin, cu mâna întinsă până la călătorii afectați de stat în picioare… iar eu, senină, mă străduiesc să citesc!) , după ce m-am săturat să spun *mă duc la IOR* și nu m-am dus, am decis ca totuși mâine să ajung acolo. Culmea – nu am mai găsit rețetele… Niciuna. Și, evident, fiecare era cu alte prescripții – cred că urmează ca acolo să fac un al treilea consult, dar poate ar fi bine să am și cele două documente la mine!

Fiul meu, văzându-mă căutând în disperare, mi-a dat soluția lui… *Caută unde te-ai gândi mai puțin! Caută unde e mai sigur că nu vor fi! Caută acolo unde nu ar avea ce căuta!*

Pentru că am căutat logic, nu am găsit. După ce am ținut cont de el, am reușit să dau de acte – pe o poliță a bibliotecii, sub cărți, îngropate!

Cine n-are copii, să-și cumpere!

0

Take, Ianke si Cadir

Palatul copiilor, ora 19.

De multa vreme doream sa ajung. Era o datorie fata de fetita de 12 ani, care eram atunci cand am vazut prima data piesa de teatru… Eram curioasa cum este acum, pentru mine, acest subiect, cum percep acum lucrurile. Pe vremea aceea, habar nu aveam de problemele dintre nationalitatile conlocuitoare, nu intelegeam care este subtilitatea vietuirii la un loc a unui roman, cu un evreu si un turc. Si toti afaceristi 🙂 . Intre timp am crescut (sper!) si am invatat unele concepte ca prejudecati, rasism, complexe de superioritate… Textul lui Victor Ion Popa este nemaipomenit – m-am gandit sa caut pe la anticariat o carte de-a lui, ca sa o am aproape pentru cand sunt in criza de idei, in ceea ce priveste replicile… Nu poti sta fara zambet pe buze… La final, te doare gura… Nu de spus cuvinte urate, ca de obicei, sau de varsat nervi, ci de ras.

Sa spun drept, problema evidenta a spatiului cultural romanesc a fost, este si va ramane sonorul. Mai ales la o comedie, cand lumea incepe sa rada, zguduind sala in aplauze, nu mai auzi tu nimic din ceea ce se spune… Iar cand ti-e lumea mai draga… frazele se spun in soapta, soapta, evident, nepreluata de microfoane – actorii nostri se cred trompete, au impresia ca se pot auzi de la distanta, dar nu-i chiar asa. (Pe Ioan Gyuri Pascu am vrut sa-l vad in mod deosebit si tocmai el, care este turcul, cu repertoriu pocit, nu se aude, nici cat negru sub unghie… )

Jocul celor trei personaje principale a fost excelent. Tinerii nu m-au prea convins. Insa cert este ca au fost 2 ore excelente… Mergeti sa vedeti piesa, daca aveti ocazia. Poate ca va va fi de folos sa vedeti alte doua interpretari inainte, desi cred ca savurand-o pe cea din 2001, cea din prezent va pali…

1976  – http://www.youtube.com/watch?v=KJHSh4zvOeU

2001 – http://youtu.be/M4EEGIb3DT8

 

21

Ce ți-e și cu viața asta…

Tocmai ne-am întors de la înmormântarea bunicii soțului meu.

Avea 90 de ani și nu a fost bolnavă niciodată. De 2 săptămâni era la pat – și lua medicamente, pentru prima dată. Din fiecare pensie a pus deoparte bani pentru înmormântare, ca să nu fie povară pentru nimeni. În urma acestui eveniment, 5500 de lei s-au *investit* – groapă, preot, coșciug, pomană.

Ea nu a fost în viața ei la restaurant. Nici când i s-au căsătorit nepoții nu a vrut să iasă din satul ei, oarecare. Când mai mureau dintre cunoscuții de vârsta ei, mergea la biserică, să fie cu ei pe ultimul drum, dar nu se ducea niciodată la restaurantul din comuna aflată la 10 km, unde se făcea … pomana. Acum, noi ne-am dus acolo, în cinstea ei. A adunat ca noi să putem cheltui pentru ea… Mi se pare cum nu se poate mai pe dos, dar nu poți să nesocotești dorințele omului… ultimele, mai ales, că, din nefericire, doar atunci deschidem ochii să vedem omul de lângă noi!

Mă uitam la cei 70 de oameni din escortă… 🙂 . Era ca la o nuntă, doar că nu noi dădeam darul, ci ea. Groparii, ca într-un film grotesc, marca România, stăteau la masa nașilor. Doar muzica lipsea. Și cutia pentru plicuri… 🙂 Se pare că oamenii se bucură acum mai mult dacă au parte de o înmormântare, decât de o nuntă – la nuntă trebuie să dai, la înmormântare primești.

Aperitiv, felul 1, … de la felul 2, oamenii au început să râdă, iar la desert deja lipsa muzicii ne deranja… Parcă era normal să fie și ceva muzică… Și uite așa se uită un om, după ce nu mai este printre noi… Așa de repede, așa de ușor.

Când participi la o înmormântare, viața ți se pare o glumă proastă. Te întrebi de ce mai trăim, dacă tot murim. Și de ce ne zbatem, dacă tot acolo ajungem. (Nu de puțin ori am cunoscut persoane care mi-au mărturisit că ai lor au luat-o razna citind Eclesiatul, cartea biblică și din el au înțeles că, de fapt, viața nu are sens… Acolo, într-un fel, concluzia este cea enunțată de mine anterior, dar există și o soluție – curios mi se pare că oamenii nu văd soluția, ci rămân doar cu ideea repetată *totul e deșertăciune*).

Până la urmă de ce trăim? Ca să aibă prietenii parte de o masă bună la finalul vieții? Sau ca să aibă săracii parte de bunătatea noastră în timpul vieții? Sau..