În urmă cu aproape un an, pe FB, cineva îmi cerea să fim prietene. Am sărit de încântare – era colega mea de la grădiniță și școală. Și mai mult prietena mea de atunci și până în clasa a 8-a, fiind cea la care ne refugiam când tata ne dădea afară din casă, când el ne bătea. Nu ne mai văzusem de 27 de ani…. Și nici nu am reușit să ne vedem prea repede… adică a mai trecut un an, deși stăm la 5 stații distanță (cinci…. 🙂 ).
Aseară, ne-am întâlnit, în sfârșit. Era ca și când am existat dintotdeauna una în viața alteia… Probabil că există un dat al omului, ca să se poarte de parcă n-au existat sincope în relație sau poate că este vorba despre sentimentele în sine…
La un moment dat îmi povestea despre un praf de sucuri pe care l-a lansat firma la care lucra ea, prin 97… și am exclamat încântată… *Da, de câte ori îl beam, mi se părea că avea gust de copilărie, … dar nu pot înțelege de ce, pentru că ai mei erau prea săraci ca să ne cumpere și prea fără pile ca să aibă parte de așa ceva… *
Și atunci a venit, magistrală, demonstrația relației noastre… *Păi, ai băut la mine, din plicurile pe care le aduceau ai mei din Libia, pentru că asta a fost și senzația mea, că sucul este ca-n copilărie… 🙂 *
Spuneam că la ea ne adăposteam când tatăl meu, alcoolicul, ne bătea și trebuia să fugim. Ani de zile ne duceam acolo. Dar a venit și ziua când, în urma unui accident, mama ei s-a îmbolnăvit și îi era imposibil să mai fie o gazdă perfectă. Atunci, mă duceam doar eu la ea, iar mama și sora mea la o prietenă de-a mamei… Pentru că avea din Libia jocuri de ping-pong pe televizor – acestea erau atunci la modă! 🙂 – și pentru că era singura mea șansă să mă joc… uneori, ajungeam să mă gândesc… *Poate că azi o să ne bată tata, ca să pot merge la ea… *
Sunt de-acum 28 de ani de când nu ne-am văzut, dar acum am început o nouă numărătoare…
Mi-a rămas în minte expresia ei… *V-ați făcut un drum în viață, fără niciun ajutor… N-am crezut că veți ajunge departe… Mi-a fost mereu teamă pentru voi… *
Cred că îi mulțumesc și ei pentru că se mai gândea la mine, chiar dacă nu mai știam una de alta, dar Îi mulțumesc și lui Dumnezeu pentru că, da, El a fost Cel Care ne-a ajutat să *ne găsim o cale*, să nu apucăm pe cea bătătorită de tata – alcool și desfrânare!
Până la urmă, viața este o suită de întâmplări neîntâmplătoare, în care se vede mâna lui Dumnezeu de la maaaaaaaare distanță! 🙂
Despre sufletul meu 
ce frumos!!! si eu mi-am regsit o prietena de suflet, la inceputul anului, dupa muuulti ani de despartire. E un sentiment minunat!
da, iti incalzeste inima… este ca si cand ai fi tu, cea din trecut si multumesti Cerului pentru ca ti-a purtat de grija, ca i-a vegheat pasii…
cand exista legaturi speciale intre oameni, ele se pastreaza. inimile bune nu se parasesc unele pe altele, se pastreaza unele pe altele… 🙂
ma bucur pentru tine… si sper sa fie si prin apropiere… 🙂
nu e prin apropiere, e in Ro…dar nu conteaza. 🙂
Ce viata ai avut si tu!
Cand ma gandesc la tine, desi nu te cunosc, ma gandesc ca la cineva cald, fericit, implicat, atent. Si asta ca si cand asa ai fi fost mereu.
Oare numai suferinta sa ne invete sa fim asa? N-o fi alta cale?!
am ajuns la o singură concluzie… suferința personală te face să fii atent cu cei din jur, te revezi pe tine în durerile lor și nu poți să stai pasiv.
da, eu cred că doar oamenii care au suferit pot să-i ajute dezinteresat pe alții….
și dacă vor fi oameni care n-au suferit și sunt generoși, aceia chiar sunt speciali.
pe aceia aș vrea să-i cunosc!!!