Archive for Iunie 2014

Viza pentru SUA

Fiului meu i-a expirat viza pentru SUA. Nouă ne expirau în martie, 2015. Dacă tot ne ducem pentru copil, zicem noi, hai să aplicăm și pentru ale noastre. Dar mai sunt 9 luni de viză, pe când informațiile spun că schimbarea se face doar cu 6 luni înainte. Ei, asta este, am decis noi, dacă tot mergem pentru copil, hai să încercăm și pentru noi – ce pierdem? Niște bani, nu? Dar putem câștiga timp…

Căci, da, dacă aplicați pentru viză, atenție mare, aveți de așteptat afară, în stradă, la rând, destul de mult. Noi eram programați la 8 și erau 150 de persoane în fața noastră, pe un rând de 300 de metri, cu câte 3-4 oameni umăr la umăr. Pentru vreo 100 de metri, ultimii, există un fel de acoperământ, așa că dacă începe ploaia când ești acolo – te poți adăposti, dar dacă ești în afară… trebuie să ai umbrelă, iar dacă totuși ești la adăpost, trebuie să ai grijă pentru că șoseaua este denivelată și se formează lacuri… pe care șoferii le aruncă peste tine, în goana lor.

Așadar, atenție la meteo când mergeți la viză, vă îmbrăcați bine, dacă e frig afară, totul se desfășoară în câmp deschis și vă bate vântul de vă simțiți poate pentru prima dată în viață – frunză, iar dacă e cald afară, luați apă din belșug, pălărie de soare și dezgoliți-vă ceea ce vreți să bronzați 🙂 (ca să fiu pozitivă!!!).

Pe de altă parte, atenție la hârtiile pe care le scoateți de pe net, furnizate de Ambasadă. Pe ele vă dau ei informațiile cu ceea ce aveți nevoie să aduceți. Ei bine, la noi pe foi nu scria că ar fi nevoie de certificatul de naștere al copilului (ele sunt personalizate, așa că dacă lipsește ceva din ce scriu ei – își asumă vinovăția, mă gândesc eu… 🙂 ).

Șansa noastră… Văzând că au dat-o în bară, ne-au trecut cu vederea că aplicam cu 3 luni înainte de termen, ne-au acordat nouă vizele, iar copilului a trebuit să-i aducem actul sau să-l trimitem cu poșta rapidă… cum alegem noi… și scuzele necesare, strecurate cu delicatețe… 🙂

Ei bine, ce vreau să vă zic este … indiferent ce scrie pe actele necesare… mai luați unele lucruri în plus, de care ați putea avea nevoie… certificate de naștere, de căsătorie, diplome…

Veniți cu tot sertarul de documente, ce mai … 🙂

 

Și succes!

Scriere Creativă – Cum povestești despre ratare?

Unul dintre colegi a avut ieri o ideea de poveste care i-a rămas în cap profesorului și ne-a cerut tuturor să ne punem amprenta pe descrierea unui episod din viața unui personaj ce-și descoperă ratarea. Este cineva care n-a cunoscut acest sentiment? Totuși, unii sunt mai sensibili decât alții la acest capitol.

Dacă ar fi fost să vorbesc despre mine, mi-ar fi fost foarte dificil să fiu sinceră – sinceră sunt doar cu jurnalul, nu cu ochii necunoscuților. Gândul, însă, m-a dus la două aspecte ale vieții nostre.

a. Căutăm un scop în viață, iar împlinirea poate veni doar dacă ne folosim talentele. Ce te faci totuși dacă, deși le folosești, nu atingi fericirea și mereu există cineva mai bun decât tine?

b. Unii nu au niciun scop în viață, nu sunt chinuiți de probleme existențiale și nici de programe riguroase pentru a-și trăi viața cu responsabilitate și totuși sunt fericiți. Cum?

De meditat…

Ce am scris eu, alegând un episod al descoperirii ratării?

Colțul cu leagăne era un loc în care intra des, doar că aștepta înserarea, când toți părinții își duceau copiii spre casele lor. El deschidea poarta parcului de joacă atunci când părinții le închideau gura celor mici cu *acum faci o baie, nu te mai uiți la niciun film*. De data aceasta se îndrepta spre locul de relaxare al piticilor ziua în amiaza mare, când era acea aglomerație de nedescris, în care fiecare copil își cerea leagănul preferat, fiecare părinte încercând să apere dorința odraslei sale cu argumentul că *el nu s-a dat niciodată în asta, auzi, nu s-a dat niciodată*. Ar fi putut să pară unul dintre părinți, avea vârsta la care putea fi tată, ar fi putut să pară o cunoștință de-a unei familii, care își caută prietenii, despre care știe că s-au oprit la joacă, puțin, venind dinspre grădiniță.

Se străduia să pară ceva, cât mai aproape de un personaj pașnic, pentru că în ultimul timp se tot speriau părinții de oameni care apăreau fără rost în acel cadru și nu voia să fie luat drept un intrus – pentru că nici nu era. Se simțea de-al casei, acolo, în nisipul acela, care-i amintea de nisipul mării, pe care-l mânuia uneori, în visele lui, vara, chipurile!, sub privirile năuce ale oamenilor care vedeau cum îl transformă în sirenă, balenă sau cal de mare…

Se simțea de-al casei în atmosfera de joacă, deși el nu se jucase niciodată. Se simțea de-al casei pentru că începuse să-și dorească bucuria jocului, de care nu avusese parte, și fiecare mână de copil i se părea că ar putea fi mâna lui, care e entuziasmată să strângă bara de protecție a leagănului, fiecare picior care atinge pământul când coboară de pe tobogan este al lui…

Nu se jucase, nu? De mic i-au pus în mână vioara și cu ea rămăsese. Nici nu putea spune că se despărțea de ea, de vreme ce adormea cu ea între degete și doar spre dimineață auzea ca prin vis arcușul căzând pe covor.

*De mine m-am despărțit de multe ori, dar de tine, nu!*  îi spunea, deseori, cel mai adesea când îi venea să o arunce de perete, dar ar fi trăit sentimentul că el însuși este cel ce se izbește de zid.

*De inima mea m-am îndoit de multe ori, dar de muzica pe care o pot scoate din tine, nu. Și, de fiecare dată, am crezut că tu mă ajuți să ating notele perfecte, pentru ca azi… pentru ca azi…*

Se uita la copiii din parc, acei copii care alergau și nu se speriau de faptul că și-ar rupe mâna (așa cum el nu reușise niciodată să se joace tocmai pentru că i se putea luxa vreun deget, pentru că ar fi însemnat că i se pot da degetele peste cap), se uita la ei și se întreba dacă n-ar fi fost mai bine să fie unul dintre ei decât unul din afara lor…

Pentru că iată astăzi văzuse un copil, unul asemenea lui, mai degrabă decât acestora, unul de 8 ani, care mânuia vioara mai bine decât el – glasul viorii marelui dușman mic era mai proaspăt decât al viorii lui.

*La ce bun să te oprești de la orice, de-a lungul anilor tăi, când unul de-o șchioapă te poate întrece – și el oprindu-se de la orice! Chiar dacă pe el nimeni nu-l va întrece vreodată – deși sunt puține șanse – a face muzică merită să te lipsești de bucuria vieții?*

 

Merită să pierzi ani din viață pentru a-ți șlefui talentul? Care e limita renunțărilor, de dragul artei?

În fond, care este rostul vieții – împlinirea prin folosirea talentului sau cu totul altceva?

🙂

În fond, pe foarte puțini dintre noi îi interesează asta… Cei mai mulți ridică din umeri și nici nu înțeleg *despre ce vorbim aici*…

Școala de vară de Scriere Creativă – Mario Barangea

De doi ani tot visez să fac acest curs. De fiecare dată s-a ivit câte ceva care m-a reținut de la a-mi pune dorința în practică. Acum, însă, nu am mai stat pe gânduri. (E bine să știi că s-ar putea ca în curând să pleci în altă parte – acest gând te determină să nu lași nimic nefăcut din ceea ce nu se mai poate face *dincolo* 🙂 .)

Cursul de azi a fost unul în care am primit două teme – așa că am scris și am ascultat ce au scris colegii. Dacă aveți nevoie de informație, seara 1 nu vă împlinește nevoile (o să vă spun dacă în celelalte se schimbă situația!!! 🙂 ).

Prima temă a fost ca, după zicerea filosofică *mintea creează abisul și inima îl traversează*, să alcătuim o structură, un schelet de poveste inspirată de această propoziție. Ca timp de lucru am avut 10 minute.

Cea de-a doua… pornind de la titlul *O fotografie cu nimeni* să începem o poveste, care să nu conțină cât mai multă *carne* creativă.

Eu am scris următoarele…

*Se uita la bucata de hârtie pe care o furase din albumul mamei. Po-ză. Po-ză. Po-ză. Așa îi zicea bunica. Uitase cum îi zicea mama. Ea folosea un cuvânt mai lung. Ceva care începea greu și nu se mai termina …

Bucata de hârtie era colorată, avea o umbrelă în ea și o persoană purta acea umbrelă-curcubeu. Era în poză cineva, dar parcă nu era nimeni. Era în poză un om, dar parcă umbrela înghițea omul, așa cum fiecare noapte patul îl înghițea pe el. Doar că el, mititelul, închidea ochii când era înghițit, dar omul avea ochii larg deschiși, de parcă ar fi fost două roți de bicicletă.

Era acolo cineva. Dar parcă nu era nimeni. Pentru că acolo era tatăl lui, pe care nu-l găsea niciodată acasă, nici când se trezea, nici când se culca. Era tata care pleca și venea când el dormea. Era de fapt nimeni. Era o umbrelă înfometată, pe care voia să o certe că înghițea prea repede pe acel cineva, pe acel nimeni pe care nu-l întâlnea, decât în inima lui.*

 

P.S. Nu am cuvinte să vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați lăsat mesaje, în tot timpul cât am tăcut, mesaje prin care vă arătați interesați de starea mea, fizică și sufletească. De acum sper să trec mai des pe aici. Și să vă reîntâlnesc. Zile frumoase!