Unul dintre colegi a avut ieri o ideea de poveste care i-a rămas în cap profesorului și ne-a cerut tuturor să ne punem amprenta pe descrierea unui episod din viața unui personaj ce-și descoperă ratarea. Este cineva care n-a cunoscut acest sentiment? Totuși, unii sunt mai sensibili decât alții la acest capitol.
Dacă ar fi fost să vorbesc despre mine, mi-ar fi fost foarte dificil să fiu sinceră – sinceră sunt doar cu jurnalul, nu cu ochii necunoscuților. Gândul, însă, m-a dus la două aspecte ale vieții nostre.
a. Căutăm un scop în viață, iar împlinirea poate veni doar dacă ne folosim talentele. Ce te faci totuși dacă, deși le folosești, nu atingi fericirea și mereu există cineva mai bun decât tine?
b. Unii nu au niciun scop în viață, nu sunt chinuiți de probleme existențiale și nici de programe riguroase pentru a-și trăi viața cu responsabilitate și totuși sunt fericiți. Cum?
De meditat…
Ce am scris eu, alegând un episod al descoperirii ratării?
Colțul cu leagăne era un loc în care intra des, doar că aștepta înserarea, când toți părinții își duceau copiii spre casele lor. El deschidea poarta parcului de joacă atunci când părinții le închideau gura celor mici cu *acum faci o baie, nu te mai uiți la niciun film*. De data aceasta se îndrepta spre locul de relaxare al piticilor ziua în amiaza mare, când era acea aglomerație de nedescris, în care fiecare copil își cerea leagănul preferat, fiecare părinte încercând să apere dorința odraslei sale cu argumentul că *el nu s-a dat niciodată în asta, auzi, nu s-a dat niciodată*. Ar fi putut să pară unul dintre părinți, avea vârsta la care putea fi tată, ar fi putut să pară o cunoștință de-a unei familii, care își caută prietenii, despre care știe că s-au oprit la joacă, puțin, venind dinspre grădiniță.
Se străduia să pară ceva, cât mai aproape de un personaj pașnic, pentru că în ultimul timp se tot speriau părinții de oameni care apăreau fără rost în acel cadru și nu voia să fie luat drept un intrus – pentru că nici nu era. Se simțea de-al casei, acolo, în nisipul acela, care-i amintea de nisipul mării, pe care-l mânuia uneori, în visele lui, vara, chipurile!, sub privirile năuce ale oamenilor care vedeau cum îl transformă în sirenă, balenă sau cal de mare…
Se simțea de-al casei în atmosfera de joacă, deși el nu se jucase niciodată. Se simțea de-al casei pentru că începuse să-și dorească bucuria jocului, de care nu avusese parte, și fiecare mână de copil i se părea că ar putea fi mâna lui, care e entuziasmată să strângă bara de protecție a leagănului, fiecare picior care atinge pământul când coboară de pe tobogan este al lui…
Nu se jucase, nu? De mic i-au pus în mână vioara și cu ea rămăsese. Nici nu putea spune că se despărțea de ea, de vreme ce adormea cu ea între degete și doar spre dimineață auzea ca prin vis arcușul căzând pe covor.
*De mine m-am despărțit de multe ori, dar de tine, nu!* îi spunea, deseori, cel mai adesea când îi venea să o arunce de perete, dar ar fi trăit sentimentul că el însuși este cel ce se izbește de zid.
*De inima mea m-am îndoit de multe ori, dar de muzica pe care o pot scoate din tine, nu. Și, de fiecare dată, am crezut că tu mă ajuți să ating notele perfecte, pentru ca azi… pentru ca azi…*
Se uita la copiii din parc, acei copii care alergau și nu se speriau de faptul că și-ar rupe mâna (așa cum el nu reușise niciodată să se joace tocmai pentru că i se putea luxa vreun deget, pentru că ar fi însemnat că i se pot da degetele peste cap), se uita la ei și se întreba dacă n-ar fi fost mai bine să fie unul dintre ei decât unul din afara lor…
Pentru că iată astăzi văzuse un copil, unul asemenea lui, mai degrabă decât acestora, unul de 8 ani, care mânuia vioara mai bine decât el – glasul viorii marelui dușman mic era mai proaspăt decât al viorii lui.
*La ce bun să te oprești de la orice, de-a lungul anilor tăi, când unul de-o șchioapă te poate întrece – și el oprindu-se de la orice! Chiar dacă pe el nimeni nu-l va întrece vreodată – deși sunt puține șanse – a face muzică merită să te lipsești de bucuria vieții?*
Merită să pierzi ani din viață pentru a-ți șlefui talentul? Care e limita renunțărilor, de dragul artei?
În fond, care este rostul vieții – împlinirea prin folosirea talentului sau cu totul altceva?
🙂
În fond, pe foarte puțini dintre noi îi interesează asta… Cei mai mulți ridică din umeri și nici nu înțeleg *despre ce vorbim aici*…