1

Expoziție culinară

expozițieFiul meu nu mai este la școala aceasta. A terminat în această vară, dar tradiția expoziției culinare mie mi s-a părut minunată. Oricum, nu prea aș fi avut timp să mai trec pe acolo, chiar dacă era ceva așa de deosebit, însă… Cand e vorba despre inimioare de copii este imposibil să nu-ți faci timp.

Fetița mea preferată, de 5 ani, a pregătit brioșe. Și cum am văzut aceasta pe Fb, la miezul nopții, am luat decizia ca a doua zi să trec pe acolo, să o încurajez, cumpărandu-i dintre produse.

Cand am ajuns la stand, nu era acolo, dar mămica ei a chemat-o și cand a aflat că vreau două brioșe… mi-a oferit una, apoi … mi-a dat o floare galbenă, iar la final mi-a dat și a doua brioșă solicitată…

Thea, ești minunată. Îmi dai bucuria de a retrăi copilăria…

5

Întrebările acestor zile

E puțin spus: *viața bate filmul*.

Cel puțin în ceea ce privește anul 2014, în viața mea.

Am și eu o întrebare: de ce unii se plictisesc și se plang de viețile lor lipsite de sevă, de conținut, iar eu am o singură dorință… *Nu e cam intens ce trăiesc? N-ai putea să o lași mai moale cu întamplările pe care mi le trimiți mie?* (evident, această întrebare nu e destinată unui om, ci lui Dumnezeu)

5

Prietena din copilărie

Am avut o … colegă de grădiniță și școală, pe care am regăsit-o după… 27 de ani.

Ea nu a fost de fapt, doar o colegă, ci cu mult mai mult – era o prietenă la care ne refugiam când tata ne dădea afară din casă, când el ne bătea.  Deși ne-am regăsit și ne-am tot promis să ne întâlnim, au mai fost 10 luni până am reușit să ne vedem, deși stăm la 5 stații distanță (cinci!).

Iar când ne-am întâlnit, era ca și când am existat dintotdeauna una în viața alteia… Probabil că există un dat al omului, ca să se poarte de parcă n-au existat pauze în relație sau poate că este vorba despre sentimentele în sine…

La un moment dat îmi povestea despre un praf de sucuri pe care l-a lansat firma la care lucra ea, prin 97, și am exclamat încântată… *Da, de câte ori îl beam, mi se părea că avea gust de copilărie, dar nu pot înțelege de ce, pentru că ai mei erau prea săraci ca să ne cumpere și prea fără pile ca să aibă parte de așa ceva. *

Atunci a venit, explicația ei care demonstra și faptul că petrecusem mult timp împreună și aveam amintiri comune: *Păi, ai băut la mine, din plicurile pe care le aduceau ai mei din Libia, pentru că asta a fost și senzația mea, că sucul este ca-n copilărie.*

Spuneam că la ea ne adăposteam când tatăl meu, alcoolic fiind, ne bătea și trebuia să fugim de acasă. Ani de zile ne duceam acolo. Dar a venit și ziua când, în urma unui accident, mama ei s-a îmbolnăvit și îi era imposibil să mai fie o gazdă perfectă. Atunci, mă duceam doar eu la ea, iar mama și sora mea la o prietenă de-a mamei. Pentru că avea din Libia jocuri de ping-pong pe televizor – acestea erau atunci la modă! – și pentru că era singura mea șansă să mă joc, uneori, ajungeam să mă gândesc… *Poate că azi o să ne bată tata, ca să pot merge la ea… *

Sunt 28 de ani în care ne-am văzut, dar acum am început o nouă numărătoare.

Mi-a rămas în minte expresia ei: *V-ați făcut un drum în viață, fără niciun ajutor. N-am crezut că veți ajunge departe. Mi-a fost mereu teamă pentru voi. *

I-am mulțumit pentru trecut, dar și pentru că se mai gândea la mine, chiar dacă nu mai știam una de alta și chiar dacă nu-mi dădea prea multe șanse, știind situația dificilă, în care în mod normal un copil nu se dezvoltă.

2

Vaya Con Dios – Adios…

Citeam ultimul ei interviu și mă întrebam dacă într-adevăr se va retrage.

După ce am ascultat-o aseară, la Sala Palatului, mi-am dat seama că e o decizie înțeleaptă – uneori, vocea nu o mai ajută. E bine să descoperi asta din timp și să nu te încăpățânezi să rămâi pe scenă, dacă nu mai ai excelența de care ai dat dovadă anterior.

Am apreciat-o pentru naturalețe, pentru voioșie.

Îmi place ideea că are planuri de viitor, chiar dacă acest drum se închide.

Trec printr-un moment în care drumul meu luminos și sigur se termină și nu prea îmi surâde cel pe care îl văd la orizont. Dar dacă toți oamenii au curaj să facă schimbări, cred că voi învăța de la ei.

Aseară a fost poate cea mai emoționantă seară din viața mea, pentru că, ascultând Vaya con Dios live, mi-am adus aminte de mine, cea de la 10, 14, 18 ani… care am crescut cu melodiile ei… și mi-am dat seama că atunci nu mi-aș fi imaginat unde voi fi azi… așa că nici azi nu-mi imaginez cum va fi peste 2, 5, 7 ani…

Probabil că de aceea mi-a fost atat de dragă, de-a lungul timpului … pentru că sunetele ei nu numai că îmi provoacă introspecție și emoție, dar mă și ajută să am curaj pe mai departe.

2

Alexandra Crișan – X Factor

Toată lumea este entuziasmată de Alexandra Crișan. Și mie îmi place cum cantă. Am spus-o chiar din clipa în care am văzut-o într-un concert de caritate.

O voi aprecia mereu – pornind de la povestea ei de viață, pană la faptul că și-a pus o țintă pe care vrea să o atingă. O voi aprecia pentru modestie și simplitate. Dar parcă prea mare simplitate, totuși…

Spunea că a venit la X Factor pentru că au bătut-o la cap prietenii. Aș avea o vorbă de zis acelor prieteni care insistă pe langă unii și alții să facă un anumit lucru: duceți-vă treaba pană la capăt. Nu lăsați situația din mană pană nu se rezolvă totul. Cum de-ați lăsat-o pe Alexandra voastră, atat de iubită, să apară îmbrăcată atat de … insignifiant. Melodia îi permitea atat de mult, din punct de vedere al culorii, frumusețea feței ei ar fi fost scoasă în evidență, defectele corpului ar fi fost ascunse…

Ce v-a venit de v-ați mulțumit cu a insista să ajungă la concurs, în loc să o ajutați să strălucească din toate punctele de vedere?

Sau poate că ei au avut de obiectat, iar ea a ripostat. Atunci am o vorbă cu ea și cu cele ca ea. O vorbă de la o prietenă de-a mea, care nu voia să se vopsească, să se tundă, să se aranjeze, să slăbească… Cică ea și-a trăit viața, de ce să se mai intereseze de cum arată (40 de ani neîmpliniți, da?)…

Cand i-am tot explicat noi, prietenele, că avem aceeași varstă și nu considerăm că ni s-au închis drumurile, 🙂 , că te aranjezi nu pentru a te aprecia ceilalți, ci pentru că te respecți, ne-a zis să o lăsăm în pace. Dar a venit o clipă mai dificilă, cand fata ei, de 13 ani i-a spus: *Mi-e rușine cu tine, arăți bătrană. Tu vrei ca eu să slăbesc, dar tu? Ce exemplu îmi dai?* În 3 luni, amandouă erau splendide făpturi, cu o nouă dietă și mai ales un nou look.

Alexandra nu are copii care să o mobilizeze, dar nu pot să cred că toată lumea din jurul ei e respinsă dacă îi dă un sfat. Așa că vedeți pe sfatul cui pune ea preț și ajutați-o să aibă valoarea reală. (Nu merg pe principiul că e mai important exteriorul decat interiorul, ci pe acela că o inimă minunată se poate exprima și prin cantec și prin zambet și printr-o îngrijire atentă. Căci nu mă îndoiesc, se vede de la o poștă, nu trebuie să spui nimic mai mult decat să o privești: Alexandra e o persoană deosebită!)

3

Viața bobocilor, 2014-2015

La liceul unde este elev fiul meu nu se face balul bobocilor, ci prezentarea lor. Fiecare clasă de a XII-lea prezintă clasa de a IX-a, corespunzătoare literei ei… Fiecare elev din an terminal are un elev – boboc, stau de vorbă 3 săptămani pe săturate, apoi cei mari fac o caracterizare celor mai mici, în așa fel încat cei din jur care vor asista la discurs să înțeleagă cam cine ar fi copilul respectiv.

Unele dintre prezentări au fost amuzante pana la lacrimi: cei dintr-a XII-a erau detectivi și se ridicau în ținute absolut spectaculoase pentru a-i găsi prin sala plină cu 300 de oameni, pe cei descriși (înălțime, greutate, ochi, păr etc etc), transmiteau datele de pe tot felul de dispozitive… Ce să mai, erau tare haioși…

Fiul meu a spus despre sine că a fost folosit pe post de minge, pentru că tatăl lui și colegii îl aruncau de la unul la altul (desigur, nu cu piciorul, ci cu brațele! 🙂 ) în timpul studenției, că are colecție de animale de plastic și că și-ar fi dorit un frățior, dar a rămas cu doritul…

Mi-a plăcut sfatul pe care li l-a dat celor mici dirigul clasei a XII-a… *Să nu vă certați pe drum…*

E un citat din … Oare din cine? 🙂

Mi-a plăcut să particip la o astfel de *ceremonie*. Dacă era balul bobocilor, se strangeau în brațe niște necunoscuți. Așa… fiecare a aflat despre celălalt amănunte și cei interesați știu acum ce flori pot oferi, ce sport practică cel ales… 🙂

Mai bine amănunte, decat tăcere, nu?

2

De ce iubim copiii?

Eu nu spun că un copil rămane copil pană la sfarșitul vieții. Eu mă port diferit cu fiul meu acum, la 15 ani, de cum mă purtam la 3, 6, 9, 12… Mi se pare normal să îl privesc prin alt filtru, să îl tratez altfel…

Dimineață, liceeanul meu nu s-a mai dus la școală, urmand să mergem la doctor, să vedem ce e de făcut, pentru el. Căci de aseară tușea cu putere, dandu-și sufletul. Deodată, mi-am amintit de el cand era mic, în două ocazii…

Prima, cand eram eu răcită. Nu mă apropiam de el, să nu-i dau boala. Acesta a fost principiul de cand era bebeluș, dar cand a descoperit el prima dată, pentru că ajunsese să aibă destul spirit de observație, a venit la mine, care stăteam în pat și mi-a zis… *Te-am supărat cu ceva azi? De ce nu m-ai pupat azi deloc?* (eu nu-l slăbeam niciun pic din mangaiat și pupat, în rest!) I-am explicat că nu vreau să-i dau boala, că boala se ia prin sărut și i-au sclipit ochii. *Îți propun ca atunci cand ești bolnavă să vin eu spre tine cu spatele și să mă pupi pe cap, dar să nu mă lași fără pupic, pentru că așa m-ai învățat.*

A doua oară, era el răcit. După ce s-a desfășurat secvența anterioară! Eu nu țineam cont că e bolnav, stăteam pe langă el să-l îngrijesc, să-l drăgălesc. Mi-a luat mana și mi-a zis: *Uite, nu e bine ce faci. Dacă stai pe langă mine, te îmbolnăvești. Și dacă tu nu vrei să mă îmbolnăvesc eu, eu nu vreau să te îmbolnăvești tu. Și pentru că nu vreau să suferi, dar și pentru că nu o să mai ai voce să vorbești la radio. Așa că să nu te superi dacă atunci cand vii pe langă mine eu mă întorc cu spatele la tine.*

Astăzi, i-am povestit despre acele momente, despre care sigur că nu-și mai amintea – avea doar 4 ani pe atunci.

Dar important este că a păstrat aceeași reacție, chiar dacă nu-i știa geneza… 🙂

*Să te protejezi, să nu cumva să îți fie rău de la mine… Tu îmi faci doar bine și eu să îți fac rău?*

De ce iubim copiii?

Pentru că ne văd valoarea.

0

Soluția pentru pace

În 1982, Nicole a câștigat Eurovisionul cu o melodie care i-a pus pe gânduri și pe comuniști și pe capitaliști. Ai noștri au tradus-o rapid, căci militau și ei pentru dezarmare, pentru porumbei albi și pentru  înțelegere  între popoare … *Vreau multă pace și fericire, pentru planeta ce ne-a dat viață…* De atunci (ba nu, cu mult înainte!) se tot caută soluția păcii și nimeni n-o găsește. Bine că am eu revelații  și sunt dispusă chiar să dau secretul mai departe. Sper că sunteți atenți și gata să puneți în practică acestă unică rezolvare pentru pacea pământului… Sunteți doar ochi și urechi?
Ei bine, pentru pacea pământului trebuie să avem toți… Zona Zoster. Dar toți, în același timp: toți odată.
Punct: se termină cu *sănătatea* planetei. Adoptăm *boala generală* a planetei.
De ce dați neîncrezători din cap?
Probabil că nu ați avut niciodată Zona Zoster, pentru că altfel mi-ați fi dat dreptate.

Echilibrul, seninătatea, liniștea și zâmbetul vin obligatoriu odată cu boala asta. Păi, dacă ai curaj puțin să te încrunți, te dor rănile de zici că ai pus ardei iute pe plagă. Așa că ești prieten cu oricine.

Dacă ai nesăbuința de a nu-ți simpatiza  vecinul, colegul, ruda sau partenerul de viață, rănile îți semnalizează imediat senzația de respingere prin chin teribil.

Dacă ai tupeul de a-ți însuși ce nu e al tău (și se știe că atunci te încearcă un mic sentiment de inconfort – cel puțin te întrebi *și dacă mă prinde?*, în cazul în care nu te lași  mustrat de conștiință: *E incorect!*), rapid rănile bat clopotul avertizării…

Dacă te înfiori măcar puțin, de plăcere sau de dispreț, rănile te atenționează.

Tot ele îți șuieră arătându-ți degetul, mustrător, dacă lași ușa deschisă și se face curent, (lucru de la care eu provoc războaie – să spună colegii mei! ), dacă faci pași prea grăbiți (pentru că de ce ai iuți pasul într-o lume echilibrată ca cea pe care o poate da o Zona Zoster generalizată?), dacă ridici tonul (câte rivalități n-au pornit de la faptul că unul a izbutit  să-l depășească în răcnet pe cel din fața lui!!!???), dacă dai prea mult din mâini (știți ce efect enervant are asupra celor din jur să gesticulezi amenințător, nu?), dacă rostești prea multe cuvinte pe minut (și nu sunt necesare!).

Și nu, nu e soluție numai pentru cei mari, ci și pentru cei mici, căci dacă vreun copil are impertinența de a nu-i plăcea un fel de mâncare, revine la gânduri mai bune, rapid – decât să îndure chinul rănilor, mai bine ronțăie cu plăcere și chiar mai cere o porție din ceea ce înainte era dezgustul meselor lui.

Da, da, da, Zona Zoster este singura care te duce la zen, singura care-ți aduce pacea mult dorită și iată cum, în sfârșit, am dezlegat marele secret al Universului (îngust) uman: cum să nu mai existe războaie, nici interumane, nici interioare…
Sigur că aștept recompensă planetară  sau măcar un premiu Nobel pentru pace – care să constea în decernarea tuturor premiilor Nobel pentru pace pentru următoarele 49588697949395 miliarde de ani, pentru că, de vreme ce eu revoluționez relaționarea dintre oameni, nimic nu o va mai strica…
A, sunt foarte mulțumită pentru revelația avută, nici nu se putea ceva mai bun.

De ce să iau premiul Nobel pentru orice altceva, când cel pentru pace … este singurul care se decernează în Norvegia și – să spună poporul care mă cunoaște! – pe cine aș chema eu să cânte în timp ce-mi însușesc meritata onoare, de vreme ce e la el acasă? Evident, evident, v-ați prins… Era și greu de ghicit…

17

Rudele, eterna poveste

Cand ai o familie ciudata, e clar ca nu vei tine legatura cu nimeni. Cand ai o familie imprastiata pe tot cuprinsul tarii, e clar ca nu vei tine legatura cu nimeni. Am fost si in prima si in a doua situatie, asa ca nu am stiut prea multe nici de cei de la 25 de km, nici de cei din Ardeal. Aceasta s-a intamplat, culmea, cat am fost la tata acasa. Dupa aceea, n-am mai tinut noi cont de neintelegerile dintre maturi si am inceput sa discutam cu rudele noastre… pe care le-am descoperit, de regula, datorita domnului Facebook… 🙂 Ieri, sora mea imi scria… *Vezi ca am descoperit o verisoara primara prin Germania, da-i add, ca te asteapta.* Ii dau eu add, ii explic cine sunt – de parca nu se putea vedea dupa numele noastre unice 🙂 sau oricum mai greu de gasit asa ceva in Romania – si incepem sa discutam… In Germania, ea este la fratele ei… si, de unde nu stiam nimic despre existenta ei, acum ne-am trezit cu doua bucati verisori… 🙂 Acum, sincer, mai sunt o sumedenie de rude de gasit, dar cel mai mult si mai mult imi doresc sa-l gasesc pe fratele meu… 🙂 Da, da, sigur ca nu am niciun frate – cu acte! Insa tata s-a laudat intotdeauna ca, la cat de frumos era, fetele se inghesuiau sa vrea copii cu el… si cu una chiar a catadicsit sa faca aceasta… Inainte de a ma naste eu. Dar i-a spus femeii ca, pe el, faptul de a contribui la conceperea unui copil nu-l implica, ok? Ea a fost de acord, si-a crescut singura baiatul, el nu a fost niciodata curios sa-l vada… Tot ce stiu e ca pe undeva prin Ardeal am un frate. Acum, cei care nu aveti tati, nu va ganditi ca sunteti toti fratii mei… Sau poate… Mai stii… 🙂 Si chiar ar fi minunat sa fim cu totii frati, nu? 🙂 Adevarul este ca pe el, fratele meu, chiar mi-as dori sa-l gasesc…