3

Unele greșeli…

ne aduc bucurii…

Ca să se simplifice lucrurile foarte mult… 🙂 , prietena mea cea foarte bună din adolescență, care este între da și nu cu privire la cat mai durează viața ei, se află la etajul 4 al unui spital, iar una dintre prietenele pe care mi le-am făcut datorită blogului urma să vină la un control la același spital, din depărtare, la etajul 3. Am fost în vizită la prima, am cunoscut-o pe cea de-a doua… (pentru că noi eram prietene, dar prin mailuri sau vorbit la telefon, altfel, nu ne văzusem niciodată).

Mi-a spus că s-a abonat la blog din greșeală (nu că nu voia, dar nu știa cum, așa că deși neștiutoare a reușit să facă ceva care-și dorea). Am și eu greșeala mea 🙂 : eu am făcut chiar blogul din greșeală… 🙂 Atehnică, așa cum sunt, mă jucam cu butoanele wordpressului, de aceea am și pus nume considerate de către unii foarte banale (al blogului și al utilizatorului). După ce am terminat, am înțeles că reușisem să-mi realizez un blog, dar am știut că a doua oară nu voi mai putea face asta… Așa că 🙂 am rămas la nivelul greșelii 🙂 , greșeală care mi-a adus o mare  surpriză: prietenia cu vreo 10 persoane care altfel mi-ar fi rămas complet necunoscute!

Unii oameni fug de greșeli. Alții știu să le folosească.

4

Oricum…

Din ciclul *Bunătatea care nu costă, dar produce bucurie* o scenă simplă, de viață.

Duminică, trec pe langă un magazin și văd un palton superb. Îmi propun să revin luni, cand va fi deschis și mă țin de idee. Deja paltonul nu mai era pe manechin, cuțit în inimă – și cat mi l-am dorit! Intru, totuși, și o întreb pe vanzătoare de frumosul paltonaș cu flori… *L-am dat acum o oră și altul nu mai avem.* Descumpănită, priveam în jur – așa cum doar femeile sunt triste pentru ceva ce și-au dorit și nu au reușit să aibă.

Vanzătoarea se apropie de mine și-mi spune cu glas metalic – nu trebuia să fie foarte prietenoasă, mi-a fost destul ce a mitraliat: *Oricum, nu vă era bun. Era cu 2 numere mai mare.*

Femeia se împacă mai repede cu pierderea atunci cand își dau seama că *și așa nu era de mine*… Omul, în general, acceptă mai ușor pierderea din această perspectivă…

Fără a fi drăgăstoasă, vanzătoarea n-a fost nici indiferentă. Dacă tăcea, m-aș fi perpelit toată ziua. Că n-a avut un ton prietenos, nu m-a deranjat…

Ce ușor trecem peste amănunte și nuanțe (care altfel ne-ar deranja),  dacă ne sunt de folos… 🙂

19

S-a sinucis tata…

Nu este un articol pentru că am aflat că se caută această idee pe Google. Este experiența zilelor 10-12 din acestă lună. Și sigur va mai fi și amintirea acelor zile… Însă îmi dau seama că ceea ce se arată prin filme, că cei care au părinți care fac un astfel de gest devin obsedați de acest lucru, este supralicitat… Eu nu am nici spaima gestului, nici convingerea că ar putea fi genetic și că voi proceda la fel…

Sincer, mai degrabă s-a așternut tăcerea și lucrurile au intrat în normal. Spun aceasta pentru cei care poate totuși trec prin experiența mea și se luptă cu ideea că *ar trebui să simt ceva apăsător*…

Da, preotul nu a vrut nici măcar să-i facă slujbă cu sicriul  pe două scaune, în fața bisericii, așa cum a făcut altor sinucigași. Da, cei de pe scară l-au decretat rapid strigoi și aveau sugestii dintre cele mai *ascuțite* – adică implicau cuie… ori în coșciug, ori în inimă… Societatea a amendat gestul lui, însă pană la urmă a fost alegerea lui… Mie îmi pare rău pentru modul cum și-a trăit viața – mai rău decat pentru cum și-a încheiat-o… (și da, dacă aveți de gand să mă apostrofați pentru asta, vă pot asculta, însă îmi dau seama că am dreptul să spun ce gandesc, nu?)

Personal, am crezut că orice surpriză ar putea să-mi facă tata, dar asta, nu! Mi se părea că iubește prea mult băutura pentru a o părăsi. Mi se părea că e prea îndrăgostit de violența care urma după alcool, ca să o lase singură pe lume… Credeam că va mai trăi 20 de ani, chinuindu-se și terorizandu-ne… Dar s-a sinucis, lăsandu-mă complet uimită.

Știu că se spune *despre morți numai de bine*, dar eu sunt prea cinstită cu mine însămi ca să îi mint pe ceilalți. Gestul de a-ți lua viața este o opțiune personală (doctorul legist a zis că a luat probe de sange, pentru a descoperi alcoolemia, dar abia peste o lună ies… Că e așa sau nu – de ce să aibă nevoie totuși de o lună!? – nu știu, eu spun ce a zis omul!), prin care încerci să arăți că ești curajos, că tu poți să faci ceva ce alții nu te cred în stare… Dar nu vei mai vedea niciodată ochii lor măriți de uimire pentru fapta ta, nu vei auzi niciodată cuvintele cu care te bocesc sau te boscorodesc cei cărora le-ai făcut asta… (hm, de fapt, nu lor le-ai făcut-o, pentru că de a doua zi viața intră în normal – ție ți-o faci și nu mai poți primi la scenă deschisă aplauzele pe care le așteptai…)

Dacă ar fi să spunem ceva de bine, voi spune cuvintele celor de la poliție, care alertați de vecini și venind să facă ancheta, au rămas perplecși… Curățenie, ordine, totul la locul său… *De regulă la astfel de situații, avem casa vraiște, mizerie de nedescris și miros greu de viață împuțită. Acest domn este un caz aparte.*

Este acel caz despre care singur vorbea tatăl meu, un autodidact care dădea clasă chiar și profesorilor, doctorilor, cu ceea ce știa: *M-am reapucat de vodkă… Nu pot trăi fără ea, … dar nici cu ea!*

Pentru că am văzut ce face băutura din om, militez pentru abstinență. Eu sunt mai categorică, de felul meu, de vreme ce am avut atat de mult de suferit din cauza ei – de la bătaie, violență fizică pană la umilirea și abuzul emoțional din copilărie pană la plecarea de acasă…

Pentru că am insistat ca tatăl meu să facă 4 dezalcoolizări, sperand că fiecare va fi ultima, eu știu că alcoolismul nu e o chestie de substanțe pe care le introduci în corp – dacă ar fi doar atat, odată cu dezalcoolizarea s-ar termina și plaga ta. Alcoolismul este o problemă a inimii, iar inima e prea mandră ca să se deschidă pentru a primi mangaiere… La unii! La alții, lucrurile se pot repara… Pentru că orgoliul nu este mai presus de demnitate…

Ar mai fi multe de spus, însă voi încheia acum, cu o idee care s-ar putea să contrarieze pe unii (îmi asum riscul): eu sunt o persoană care crede în Dumnezeu. Cred în faptul că El ne-a creat, că Și-a dat viața pentru noi, pe cruce și că – așa cum spune crezul creștin – va veni să judece pe vii și pe morți. Dar eu nu văd nimic religios în toate ritualurile înmormantării… Nu mă refer la faptul că i se interzice unui sinucigaș să fie dus în biserică. Asta o pot înțelege – deși, pană la urmă, dacă omul a făcut gestul pe o lipsă de substanțe chimice din corp, dintr-o nebunie, nu într-o clipă de luciditate, conștient… păcatele din neștiință sunt iertate… cine e omul să-L contrazică pe Dumnezeu!

Însă a fi la groapă și a-i citi în cele 5 minute ultime și a repeta de 7 ori… *robul lui Dumnezeu, X, sinucigaș* mi se pare o ultimă încercare de a umili omul…

Sunt curioasă cum sunt categorisiți cei care mor în accident, cei care mor de cancer, leucemie, cei care se îneacă sau fac infarct *robul lui Dumnezeu, Y, …*

Nu știu dacă acesta este obiceiul doar în acestă parte unde a fost tatăl meu îngropat, dar mie mi se pare că e caz de dat în judecată, pur și simplu, pentru lipsă de respect – despre morți numai de bine? Păi, trimișii lui Dumnezeu pe pămant, așa-i umiliți pe cei care oricum sunt umiliți de viață și de deciziile lor?

Iar gestul ultim – de a-l mura efectiv pe mort în vin, aruncandu-se pe el o sticluță de 500 ml de băutură – de ce, oricum, nu înțeleg! – m-a lăsat fără replică. Și se mai miră cate unii de ce optezi pentru incinerare sau pentru o înmormantare fără chestii care țin de tradiții…

În cazul în care ajung aici persoane care au trecut printr-o astfel de experiență și au traume sufletești de orice fel ca urmare a acestei realități, putem discuta deschis, așa cum sigur că nu puteți să o faceți cu cei care nu au trăit așa ceva. Un simplu semn la despresufletulmeu@yahoo.com și ne putem deschide inimile, fără probleme…

Între timp, cei care aveți de gand să vă luați viața… mai bine faceți un curs despre cum să o trăiți, că de scurs, oricum, se scurge, nimeni n-a scăpat de încheierea ei…

8

Bunătate

Datorită rănii pe care o am la mană, sunt bandajată, ca și cand mana mi-ar fi în gips. Nu o pot folosi – și pentru că doare cumplit, dar și pentru că trebuie păstrată lipită de corp.

Venind de la spital spre casă, trecand prin magazine, autobuze și metrou, am fost plăcut surprinsă să văd că TOATĂ lumea care observa mana mea îmi deschidea ușa, mă ajuta să îmi fac loc în aglomerație, îmi oferea locul…

Nu știu dacă a fost o coaliție pozitivă guvernată de Univers, pentru ca să nu mă apuce și mai tare plansul, dacă aș fi fost lovită sau rănită emoțional, sau pur și simplu lumea este bine educată pe ruta pe care am folosit-o eu azi 🙂 , dar trebuie să recunosc: deși durerea era mare, am suportat-o fără grimase, pentru că m-am simțit iubită pană și de cei necunoscuți…

Promisiunea mea: de acum înainte, mă voi strădui să fiu ca cei care mi-au făcut ziua aceasta dificilă – una de biruință. Și sper ca cei care vor trece prin momente dificile să aibă clipe mai frumoase, datorită gesturilor mele simple, făcute pe stradă, din respect pentru om.

1

Boli grele, boli ușoare…

Ieșeam de la cabinetul de cosmetică (unde este specialistă o fetișcană care a terminat medicina și a fost mai atrasă de acest domeniu decat de profesia pe care i-o oferea absolvirea facultății: ce înseamnă și pasiunea asta, care te devorează, făcandu-te să preferi ceva ce pare insignifiant în ochii oamenilor… Cați n-au visat să fie doctori și au ajuns, obligați!, economiști, iar ea a ales cu totul altceva decat lucrul pentru care unii și-ar fi dat și viața, deși-i era la îndemană!).

Fetișcana îmi povestea despre o pacientă pe care a întalnit-o în timpul facultății, o doamnă internată în cameră cu o altă pacientă, care avea cel mai dificil caz de cancer… În vreme ce despre cancer suntem cu toții de acord să spunem *boală grea, frate!*, despre ce avea doamna cealaltă am zice că e moft, dar operația ei a fost la fel de grea și a avut consecințe serioase, ca și operația de cancer… E vorba despre o unghie încarnată.

Pană la urmă, infecția e infecție, indiferent unde și cat de banală pare în ochii celor din exterior… Pană la urmă, virusul este un dușman, că se manifestă sub forma unei boli pe care noi o luăm în serios sau sub forma uneia de care noi radem… dar greșim…

Cu alte cuvinte, am vrut să vă spun: aveți grijă la buturuga mică, pentru că (și) ea răstoarnă carul mare…

La orice semn al organismului, gandiți-vă serios la ceea ce pute(a)ți evita dacă aplicați prevenția…

Sănătate vă doresc… tuturor!

0

Mă simt singură…

Nu, eu nu. Dar acesta este refrenul pe care îl aud de fiecare dată cand întalnesc o prietenă… (și multe căutări pe Google!!!!)

Eu îmi doresc, uneori, un cadou de acest fel – să nu fie nimeni langă mine, dar pentru cele care treceți prin astfel de stări, fără să glumesc, recomand sportul…

Am scris despre Kangoo, acum scriu despre zumba…

Am mai fost la zumba, iar în acel loc unde mergeam de obicei erau… 70 de persoane. Toate foarte tinere. Și slăbuțe. Asortate cu ritmul.

De data aceasta, mai puține la număr, doar 20, iar varsta matură bine reprezentată. Veselie, mișcare, persoane noi cunoscute…

Nu mai sta în casă, singuro!  🙂

Fugi la zumba sau kangoo… Nu vei regreta!

 

2

Into the woods – povești amestecate, greu digerate

Am fost aseară la premiera filmului.

Ca părinte, vă spun că nu aș lăsa un copil pană în 10 ani să vadă acest film. Nu, nu e nimic erotic în film, dar finalul este complet dat peste cap, iar pentru cei mici lucrurile sunt mult mai … clasice 🙂 decat sunt pentru noi. Eu am ras: au fost două ore de destindere (da, aveam impresia că vom lua micul dejun acolo, la cat de lung a fost … 🙂 ). Dar pe acest film ar trebui să existe un anunț: *Dăunează clar naivității copiilor!* (bine, vorbim despre copii, da?, nu despre cei care au 8 ani și deja sunt blazați de cate filme Disney de adolescenți au văzut, după care au devenit sceptici cu privire la prietenie, devotament, bucuria vieții!!!!).

Un amestec de 4 povești, cu actori foarte cunoscuți (dar, nu, nu se poate spune că este cu Johnny Depp – deși apare și el vreo 3 minute, nu mi se pare corect să-l așezi ca prim actor în trailer!), cu muzică ce-mi aducea aminte de Enchanted și versuri ce duc spre Eclesiastul biblic 🙂 , filmul îți place cu siguranță dacă ești un om matur, trecut prin viață, care i-ai învățat lecțiile. Dacă ești blazat, banal sau bulversat de fiecare schimbare din jur, nu e de tine…

Oricum, un lucru e clar: pe cat de mult se crede în magie în cadrul sentimentelor, pe atat de mult se apelează la magia neagră – în cadrul filmelor pentru copii. Dacă există un film care să nu aibă o vrăjitoare, atunci producătorii ar trebui dați în judecată pentru că nu respectă tiparul modern 🙂 . Dacă ar mai fi vremea Inchiziției, de la primul scenarist pană la ultimul om de serviciu din platou, toți cei implicați în filmele Disney ar fi *ridicați* (ca să vorbim precum la palat, cu perdea). De la vorbitul cu copacii pană la transformarea în mocirlă cu bulbuci, totul e pătruns de spiritism… Noi suntem oare atenți la aceste chestii sau chiar le considerăm inofensive? (și pe urmă ne mirăm că apelează fetele la vrăjitoarele care au reclamă pe net sau băieții caută măcar fasolea fermecată, dacă oricum prințesa n-o vor mai găsi, pentru că a fugit cu vreun broscoi – urat, dar cu bani…)

Filmul? Amuzant. Ideile prezentate? Triste.

Vizionare … pentru cei ce pot duce această realitate! 🙂