Archive for Martie 2015

Ora de creativitate – nu numai pentru Săptămana altfel

Orice site care promovează creativitatea, ar trebui cunoscut. Dacă aveți propuneri, adăugați-le aici, vă rog.

http://www.oradecreativitate.ro/

Mariza sau cum începe o iubire…

Evident că nu sunt singura ignorantă în această lume. Și mai evident este că sunt dintre puținii care recunosc. 🙂 O știam pe Amalia Rodrigues de când eram mică și o ascultam la radio cu plăcere, dar nu știam că ceea ce cântă ea este fado… 🙂 Prima dată când am auzit cuvântul Fado a fost când am participat la Vocea României, iar Adrian Nour a cântat într-o splendidă atmosferă o asemenea melodie… La un moment dat, anul trecut mi s-a făcut dor să văd acea scenă frumos ornată și am căutat pe youtube… Am găsit-o și pe Mariza printre cei care cântau această melodie și am fost curioasă… Am mai ascultat o melodie a ei… Apoi am descoperit

Din acel moment, doar asta am ascultat, iar Google m-a informat că de ziua mea Mariza este în București. Evident că am participat la concertul de anul trecut, evident că am participat la cel de anul acesta, mai bine zis… de aseară… 🙂

Dar să spun eu așa sincer – ceea ce am auzit în concertul de la Lisabona nu s-a repetat în concertul de la Sala Palatului. Nu mă refer la melodii, ci la stil – poate pentru că spațiul nu permite să aibă orchestră, iar orchestra realiza o mare parte din ceea ce mie mi s-a părut măreț… Mă rog, a asculta melodiile așa cum le-am ascultat aseară e ca în multe dintre căsătoriile de azi: ții la omul de lângă tine pentru că sunteți împreună, nu pentru că simți ceva 🙂 . Modul cum cânta nu-mi aducea aminte de melodii, așa cum le știam eu, dar în mintea mea cântau ele și o vedeam pe ea… Era acceptabil…

Oricum, este simpatică prin prezență, prin poantele pe care le face și prin faptul că relaționează cu sala… La înălțimea ei de 1.90, cu tocurile de 10 cm… și pentru prima dată îmbrăcată în roșu (din câte știu cântărețele de fado poartă negru, iar în toate concertele ei am văzut-o în negru!), a fost o apariție inedită…

Și da, e ciudat cum o mică întâmplare te face să descoperi o mare pasiune…

Mai jos cele două melodii pe care le-aș lua cu mine pe o insulă pustie… 🙂

Povești de buzunar – Vladimir Colin

Deși cartea numai de buzunar nu este, fiind mai mare chiar decat un A4, deși poveștile sunt în versuri, chiar dacă sunt scrise ca o epistolă, trebuie să recunosc: este cea mai frumoasă carte de copii pe care am citit-o în ultimul timp. Sigur că am luat-o împrumut de la bibliotecă; sigur că așa ceva nu se mai publică în prezent pentru că nu se mai scrie așa ceva… Din păcate!

Alcătuită din povestiri scurte, de 2 – 3 pagini, cartea te amuză cu fiecare cuvant pe care îl citești.

Povestea unui zbor: Fetele (și nu c-aș fi chițibușar) sunt un fel de rău necesar. Lasă că fotbal nu joacă, dar la nevoie nu știu să tacă, se gandesc numai la fleacuri și rochii, de dimineața pană seara ți-ar scoate ochii cu frumusețea lor nemaivăzută și, dacă le dai nas, te și sărută…

Ei, băieții de 10-14 ani vor fi fascinați de acest poem cu idila lui, descrisă în continuare 🙂 .

Povestea prințului: Doi pești aduși de mama lui din piață îi promit copilului că îl fac prinț dacă îi scapă de ciorba în care ar trebui să dea ei gust… 🙂 *Vedeți, nu mai fusesem prinț decat prin clasa-ntai, în Mehedinți, la o serbare de sfarșit de an, cand se îmbolnăvise unul Dan și-am fost eu prinț în locul lui pentru-un minut, că rolul era scurt și foarte mut… Ce să vă spun? A fost o încantare. Fără să fac nicio mișcare și fără să-mi bat capu-n niciun fel eram grozav și cel mai cel. Așa că n-am mai zăbovit și-am spus încet, dar deslușit: În regulă, băieți, vă scap de ciorbă! Dar, mă-nțelegeți, vreau să n-avem vorbă… *

*Chiar atunci s-a ivit Ionel, s-a zgait la mine nițel și-apoi s-a înclinat pan*la pămant, de-am zis c-o să rămană frant… Dar s-a-ndreptat pe dată și-a rostit: Ce poruncește prințul meu iubit?

Și parcă nu-mi venea să cred că (uite) de la a la zet, făgăduiala straniilor pești se-ndeplinea întocmai ca-n povești…*

Povestirile, una mai frumoasă ca alta, au însă o regină, cel puțin pentru mine: Povestea Domnului cu Joben. Este perfectă pentru a învăța copiii lecții de igienă. Unui copil căruia nu-i place să se spele pe față îi apare un omuleț cu joben pe față și-l roagă să folosească puțin de tot și, dacă se poate, deloc apa și săpunul… 🙂

Discuția dintre omul cu joben și micul reticent la spălat: *Deci, falca asta mă rog, cand se spală? / O, în principiu, zic de două ori. Întai în zori, apoi, cum vedeți, la culcare. La nevoie și după-mprejurare sau de la caz la caz… / Înțeleg. Depinde de obraz. Dar trebuie să-ți spun, dragul meu, că am ales acest traseu pentru că terenul e ferit și mi s-a spus că-i foarte rar stropit. Te rog frumos să nu-ncepi să-mi targi clapa, exagerand, fără folos, cu apa. La varsta mea nu pot să merg cu cizme și sufăr de reumatisme. Să ne-nțelegem bine, așadar: de apă ne atingem cat mai rar… *

Cum se termină povestea, aflați simplu mergand la bibliotecă… 🙂

Dacă mai aveți cărți bune pentru copii despre care ați scris sau ați citit pe undeva, puneți linkurile aici, fără nicio reținere. Îmi place să citesc literatură pentru cei mici… 🙂

Un blogger înțelept

Cine mă cunoaște știe că scriu pentru copii. Dar ideile pentru acele povestiri le iau de oriunde bate un vant de creativitate: din poeziile de dragoste 🙂 , din imprimeurile de pe tricourile adolescenților, de pe un site despre legislația rutieră 🙂 …

Acum mi-am amintit că de multe ori un blogger se enervează tare cand comentezi la articolului lui o idee adiacentă și nu te iei de ideea centrală. Îți șterge comentariul. Te pune la punct, dacă nu gandești ca el. Încearcă să te convingă de faptul că are dreptate…

Realizez că un blogger înțelept e cel care îi apreciază mai ales pe cei ce văd și dincolo de subiectul lui, pe cei care povestesc din viața lor despre ceva ce are o legătură (chiar dacă neînsemnată!) cu subiectul… Aceasta înseamnă că articolul său a produs în inima cititorului o emoție – l-a trimis în urmă, spre ceea ce a trăit candva, i-a provocat o amintire. Oamenii sunt pur emoționali… 🙂 chiar cei mai logici… Așa că a face pe cineva să aibă o trăire de acest gen înseamnă a-i oferi balsam, a-l confrunta cu tristețile de demult, a-l întoarce la bucuriile de odinioară.

Cand scrii, aceasta contează mai mult decat ce ai vrut să spui – nu te înțeleg nici cei care te cunosc de-o viață, cum să ai pretenții de la străinii de dincolo de computer… Dar ce diferență între cei ce te cunosc de-o viață și nu văd nimic bun în tine și cei ce te citesc de puțină vreme și simt că inimile cantă aceleași melodii… 🙂

Sentimente amestecate generate de-o poezie de dragoste

Mă întreb dacă, în toate culturile, o femeie trecută de 60 de ani și 100 de kg, citind o poezie de dragoste, ar fi o imagine la fel de nepotrivită, cum am perceput-o eu.

Și mă gandesc la faptul că eu scriu, deci ar trebui să înțeleg că focul creației poate veni peste oricine, la orice varstă, eu sunt trecută de prima tinerețe – deci ar trebui să îmi dau seama că iubire există la orice varstă, eu nu discriminez oamenii, în general…

Și totuși…ieri am înregistrat lecturarea unei poezii de dragoste minunate ca fiind ceva grotesc…

Pe langă faptul că îmi fac mea culpa, cu privire la sentimentele involuntare care se nasc în impactul cu viața 🙂 , (dacă sunt involuntare, totuși, nu avem de ce să ne simțim vinovați, dar iată regret, chiar dacă nu sunt obligată!!!) , realizez și altceva: dacă eu am perceput totul ca penibil, adolescenților ce le mai cerem – să înțeleagă trăirile, să respecte varsta și experiența…

Pană la urmă, cert este că ei vor rade și în cele din urmă vor ajunge ca noi… Mai devreme sau mai tarziu… (Oricum, mă consolez cu gandul că la 66 de ani nu voi fi astfel, pentru că eu nu scriu poezii de dragoste, ci povești pentru copii – așa că voi arăta ca o bunică veselă și responsabilă, ceea ce nu strică deloc la imagine!!! 🙂 )

Replică la 16 ani

Eu, entuziasmată: *Copilule, îți mulțumesc pentru că m-ai făcut mamă…*

El: *Mă rog, nu știu dacă eu sau tati te-am făcut mamă, dar oricum mă bucur că ești mămica mea…*

(m-a amuzat și prima parte, dar cel mai mult îmi place faptul că încă îmi zice *mami* și *mămica*… e el mare, dar cand e în fața mea tot copil se vede și-i place! 🙂 )

A trecut timpul…

Ok, pesimistul este cel ce vede partea goală a paharului și optimistul cel care o vede pe cea plină. Dar cel care vede cum a trecut timpul cum se numește, față de *antonimul* 🙂 său, care vede cat a mai rămas din an?
Primăvară frumoasă urează toată lumea.
Primăvară permanentă, mai puțini! – și cu atat mai mult lipsește primăvara permanentă.
Așa că azi mi-am permis să visez – pentru mine și voi! – la ceva ce pare imposibil – primăvara permanentă. Măcar în inimă.
Să auzim doar despre lucruri bune și dorințe împlinite…