The gift – Darul (thriller psihologic)

Rar spun eu că nu îmi găsesc cuvinte prin care să exprim ceea ce simt. Dar acest film mi-a dat un entuziasm pe care nu îl pot descrie – în sfarșit, un scenariu despre viață, despre ce înseamnă să vrei să t, e impui și cum lucrurile aleargă după tine, prinzandu-te și legandu-te fedelș, chiar cand crezi că tu ești stăpanul lumii.

Orice părinte poat să mă certe că îl recomand copiilor de la 12 ani, dar vă asigur că orice apare în film, e mult mai puțin decat știu copiii de 12 ani din zilele noastre, așa că le-ar prinde bine să vadă unde duc răutatea, manifestarea durității, minciunile, senzația că ești Dumnezeu.

Aș folosi filmul într-o campanie împotriva abuzului de putere și de varstă, din adolescență. L-aș folosi pentru cei cărora le place să intimideze pe cei ce par neajutorați. L-aș folosi pentru cei care sunt agresivi și vor să-i domine pe cei din jurul lor.

Indiferent de varsta celor care vor să fie șefi, indiferent de varsta celor care sunt umiliți.

Dacă vi se pare că există ceva ce copiii de peste 12 ani nu ar ști, din ce se întamplă acolo, faceți o selecție de imagini sau povestiți cat se poate de tensionant filmul, așa cum este viața pentru cei care au fost lipsiți de demnitate…

The gift – 2015 – darul vostru pentru ca să le vină unora inima la loc… (se zicea *să-ți vină mintea la cap*, dar în societatea noastră e cazul să educăm inima prima dată, altfel devenim niște animale cu creier tehnologizat.)

Publicitate

ADHD

Am citit cate ceva despre ADHD, încercand să înțeleg 🙂 dacă nu cumva eu am această *chestie*, de vreme ce am avut dintotdeauna manifestările despre care vorbesc specialiștii, iar în epoca de aur oricum nu băga nimeni în seamă un astfel de comportament. Ori îi ziceau *vulcanic*, ori îi ziceau *impertinență*, ori îi întorceau spatele celui care-l avea… 🙂
Hm, se zice că ADHD trece după 25 de ani… Al meu nu a trecut și nici nu se gandește să o facă prea curand… Sunt două trăsături care se țin de mine scai și-mi dau seama că, dacă mă apuc de scris povești terapeutice pentru copiii considerați bolnavi de ADHD, în primul rand, eu ar trebui să le citesc.

Cum agitația este una dintre caracteristici, m-am gandit să le fac un cadou părinților cu mititei cărora li s-a pus acest diagnostic. Așa cum ne învățăm copiii:

*NU te supăra, că nu e bine,

nici pentru cel din jur, nici pentru tine,

numără în gand pană la 10

și poate, poate-așa îți va mai trece…

1, 2, 3, 4…. 10….*

putem să-i învățăm și aceste versuri care încearcă să le liniștească zburdălnicia continuă.

1 secundă stau

să mă simt mai bine.

2 secunde stau

și să rad îmi vine.

3 secunde stau

și mă liniștesc.

4 secunde stau

să mă odihnesc.

5 secunde stau și

mă relaxez,

6 secunde stau,

mă eliberez.

7 secunde stau

și mă potolesc,

8 secunde stau

da, mă domolesc.

9 secunde stau

și mă stăpanesc.

10 secunde stau –

toate îmi tihnesc…

Cred că autocontrolul ar trebui să-l învețe toți copiii, nu numai cei cărora li s-a pus ștampila ADHD….

Despre nuntă, că tot e vară…

Duminica, evident, cand nu sunt posturile culturii noastre ortodoxe, este zi de sărbătoare. Nu că s-ar gandi cineva că e ziua a șaptea (sau nu e, de vreme ce apare în calendarele bisericești ca fiind prima zi a săptămanii?) – pur și simplu, pentru că e zi de nunți. A, mai venim de-acasă, într-o lume accesibilă, nu? Relațiile dintre oameni sunt mai simple decat cele dintre om Dumnezeu…

Tocmai la acest aspect voiam să ajung, în vreme ce unele dintre noi se pregătesc să meargă la o nuntă, își pun întrebarea… *Eu de ce nu am făcut nunta mea?* Și continuă cu ideile: *Cat mă mai duc la alții la nuntă, tot singură? Ei vor veni vreodată la a mea? – nu în sensul că ei o vor uita sau vor pleca din țară, ci dacă nunta aceea se va face…*

Astăzi, m-am gandit într-un fel foarte … lumesc la căsătorie… 🙂

Am pornit de la faptul că am vrut să-l ascult pe Sting, să fac *ziua muzicii lui Sting*, însă după ce am ascultat de cate 10 ori 3 melodii care-mi plac la nebunie, a trebuit să renunț… Sting e un artist excelent, are melodii care-mi ajung la suflet, dar se vede că prea puține dintre sutele pentru care și-a folosit el creativitatea și vocea…

Deodată mi-a pornit mintea la cele care astăzi se dichisesc pentru a ajunge la nunta prietenelor și se vor duce neînsoțite…

Un om este singur pentru că nu a găsit acel om de care să-i placă la nesfarșit – să vorbească, să cante, să tacă, să se miște, să facă poante… Ai întalnit oameni care ți-au plăcut doar dintr-un vedere, care te-au fascinat cu două calități, dar nu se putea trăi doar din ele sau el te-a părăsit pentru că, oricat de multe trăsături minunate aveai, îți lipsea ceva fără de care el nu putea trăi…

Cred că atunci cand alegi pentru o viață, nu-ți poți permite să alegi așa ca mine azi: pe repeat, trei melodii de-ale lui Sting, 6 ore… Că dacă se întamplă o dată, e incitant, mai ales dacă nu l-ai mai auzit de multă vreme, dar dacă se întamplă de două ori, de trei ori, zi de zi, îți ies pe nas toate sunetele lui și mai ales ți se închid urechile definitiv. Omul langă care stai și vorbește în așa fel încat nu-l asculți că ți se pare că e un sunet de sirenă și nu vrei să te pierzi în el sau datorită lui, e mai bine să se ducă departe, decat să-l păstrezi langă tine, pentru simplul motiv de a avea cu cine să te duci la nunta de azi…

Nu am o soluție pentru cum poți să-ți aduci un om langă tine, însă am o rugăminte: dacă te plictisește, nu face legămant cu el numai pentru ca să intri în randul lumii. Curand vei intra în celălalt rand al lumii, care ajunge să fie mai lung decat al căsătoriilor: divorțul.

Bucură-te de nunta de azi a prietenilor tăi, caută să fii în așa fel încat să existe mereu ceva nou în tine și uită-te după cineva care are aceeași calitate – originalitatea.

Să mă chemi la nuntă, ok? 🙂

Îngrijind o veveriță…

Ce am învățat din cele 2 săptămani cat am avut în grijă veverița prietenei mele?

1. te poți atașa de cineva, chiar dacă ești sigur că nu se va întampla: cand am luat-o, a glumit cu mine *O dau, dar cu semnătură sub promisiunea că o dai înapoi.* Ei, stai liniștită, gandeam eu în sinea mea, o iau ca să-ți fac un serviciu nu pentru că sunt moartă după veverițe… În prima, a doua, a treia zi, totul a fost neutru, din a patra, cineva a devenit *iubirea lu* mama* și inima mea tresărea de fericire la gandul că ajung acasă să văd ochii prietenoși ai noului personaj din apartament…
2. nu e chiar înțelept cum mă port: 🙂 pentru că eu mă port ca veverița aceasta 🙂 . Cum îmi e drag de cineva, cum mă reped la acel om, intru în inima lui și încep să inspectez tot ce are în cotloanele inimii – așa cum veverița era curioasă de textura hainelor, de cum alunecă pe părul celui din fața ei, de cum e să te plimbi pe mană cuiva… de la deget la umăr, de cum e să te ascunzi prin decolteul cuiva… Mda, mi-am zis, ca veveriță, nu te prea gandești la intimitatea omului, dar ca om… ar fi cazul…
3. patul copilului meu este supraetajat, ca să fie biroul sub el, să caștigăm spațiu – veve nu putea urca pentru că barele erau alunecoase, iar de aruncat dintr-o parte într-alta (de la cel mai înalt punct din cameră pană în pat nu avea curaj! Dar se vedea pe ea că-și dorea să ajungă acolo, sus, să exploreze și acel spațiu: așa că m-am gandit să atarn un Scooby-Doo de 1, 50 m, cu coada în ansamblul patului și capul în jos, sprijinit de birou – în acest fel, plușul a devenit o autostradă pentru veveriță, iar pentru mine o adevărată priveliște. Îl urmăream cum se dă *pe gheață*, cum o ia la goană pe jucărie, cum țopăie vesel în zig-zag… I-am făcut un serviciu, dar mai degrabă mi l-am făcut mie pentru că imaginea animăluțului jucăuș era pur și simplu terapeutică.
4. mi-am adus aminte de ce se spune că cea mai scumpă e libertatea – cand l-am primit, am zis că-l voi ține doar în cușcă, nu de altceva, dar nu vreau uit vreodată de prezența lui și să deschid geamul, iar el s-o zbughească, devenind hrană pentru pisici sau caini, oricare dintre ei sau toți la un loc… Eram în camera de dincolo cand am auzit sărituri ca de minge ce se lovea de podea și apoi de tavan. Cand am intrat în cameră, micuța veveriță, sărea pe grătarul cuștii și apoi spre palfonul cuștii, ca și cand cerea: *Vreau afară, cucoană, vreau afară, pricepi?* Nu mi-a venit să cred că ea face acel zgomot, am stat 10 minute privind-o cum își cere dreptul la libertate și nu m-a lăsat inima să mai zic NU. Am deschis cușca și fetița s-a jucat prin cameră ca prin pădure, sărind, tropăind, alergand… Iar cand trebuia să ies din cameră mă asiguram că e departe de mine, ca să nu cumva să se strecoare după mine și cand veneam, băteam de cateva ori în ușă, să nu stea chiar pe pragul ușii și să iasă din cameră – nu de alta, dar aveam 30 de cutii neînchise, în care se putea refugia și cine-o mai găsea… (îmi aduceam aminte cu tristețe de o broscuță țestoasă a unui prieten, din aceea cat un deget, care a plecat din locul ei și a căzut în spatele bibliotecii, unde era loc îngust, ea cu picioarele în sus, pe carapace, nu avea glas să strige, el a căutat-o prin locuri accesibile, nu i-a trecut prin cap să se uite după bibliotecă și a găsit-o peste 3 luni, uscată, cand a făcut curat în toată casa… Așa ceva nu-mi doream să se întample cu veverița, mai ales că nici aceasta nu scoate niciun sunet, deși este așa de zgomotoasă cand se distrează….
5. Dacă vă întrebați care ar fi un alt motiv pentru care nu voiam să-i dau drumul la început veveriței prin casă, ei bine, să nu o calc… Era așa de vioaie și de silențioasă, eu eram așa de grăbită și de pornită pe treabă, încat mă trezeam cand mă întorceam … că e la 1 cm de piciorul meu… Și nici terci nu voiam să o fac! Mda, mi-am dat seama că sunt totuși în casă, dacă și în casă mă grăbesc așa de zici că sunt hamster pe roata din cușca lui… nu e prea sănătos pentru emoțiile mele. Așa că veve mi-a fost de mare ajutor – merg prin casă în reluare, ceea ce mă ajută să nu mai amețesc, să nu mai uit pentru ce am plecat dintr-un loc într-altul… 🙂 Terapie cu veveriță, da?
6. cușca veveriței este minunată. Cu scorbură, leagăn, tobogan… De la ora la care îi vine ei somn, însă, nu se duce niciodată acolo să doarmă. A descoperit o plasă cu jucării, printre care se strecoară de zici că este una dintre ele, își trage o hartie deasupra capului, ca o păturică și acolo preferă să se culce. Trebuie să te duci să o iei de acolo, în timp ce doarme, e așa de obosită de nu zice nici pas cand o iei în pumn, și să îi schimbi dormitorul cu cel oficial…  Dacă și veverițele au opțiunile lor, oare noi de ce nu ni le acceptăm pe ale noastre?

Cum de nu cumpăr orice îmi place, chiar dacă e ieftin?

Sunt renumită pentru cele cateva colecții pe care le dețin: cea de ratoni, bufnițe, oameni de zăpadă – evident, jucării și pentru biblioteca imensă pe care mi-am clădit-o cumpărand cărți cu geamantanul de la targurile de specialitate… (și nu dintre cele mai ieftine). Una dintre prietene, care știa cum eram eu, că tresăream la fiecare lucru văzut și-l doream în colecția mea, m-a întrebat cum de nu mai cumpăr nimic, de vreun an încoace.

Răspunsul este simplu: trebuie să ne mutăm, de un am tot trebuie să ne mutăm, și observand cat de multe, cat de dificil de plasat și cat de imposibil de păstrat sunt unele lucruri, am realizat, în sfarșit, că trebuie să mă opresc din achiziționat chiar dacă

a. lucrurile îmi plac

b. lucrurile îmi sunt necesare

c. lucrurile îmi sunt accesibile.

Așa că, dacă cineva dintre voi are o problemă cu plăcerea de a-ți completa colecția, se poate opri foarte simplu trăind ca și cand maine ar trebui să elibereze spațiul în care stă și ar trebui să se mute într-o singură cameră. Dandu-și seama că și dintre obiectele esențiale ar trebui să lase în urmă, la tot ce e moft și surplus, va renunța cu atat mai mult.

Da, știu, dacă mi-ar fi spus cineva înainte lucrul acesta, i-aș fi zis să-și vadă de treaba lui, că pasiunile sunt micile plăceri ale vieții… Dar cand ajungi să ai nevoie de soluții e bine să ai o experiență a cuiva, împărtășită negru pe alb sau… negru pe net… 🙂

21 de zile pentru uitare

Cele mai multe căutări care vin pe blogul meu sunt întrebări de felul … *L-am pierdut, ce mă fac?* sau *Nu pot uita…*

Lucrez de ceva vreme la un material care se vrea un ajutor pentru persoanele care au trecut printr-o perioadă dificilă și vor să uite de umilința, tristețea, emoțiile negative încercate… Multe dintre ganduri îmi aparțin, altele vin din ceea ce am citit, de aceea produsul finit aparține umanității, nu va fi vandut sau dat pe sub mană.

Rugămintea mea este ca cei?cele ce au trecut prin așa ceva și ar avea un cuvant de zis într-un asemenea domeniu delicat, să-mi scrie pe despresufletulmeu@yahoo.com, eu vă ofer ceea ce am scris pană acum, evident, brut, nu este o mare operă de artă, la care puteți adăuga oricat și îmi trimiteți înapoi, ca să vedem cum se pot îmbina…

Curs gratuit despre doliu in cazul tinerilor

Citește ce ai nevoie, comentează, spune mai departe

În atenția celor care lucrează cu tinerii – copii și adolescenți

INVITAȚIE la curs practic de 3 ore pe tema “Tehnici și abordări pentru sprijinirea tinerilor după un deces în familie”

În fiecare școală întâlnim copii și adolescenți care au pierdut un părinte, bunic, un frate sau un prieten, uneori în mod neașteptat sau violent. Aceste tragedii pot genera schimbări majore în comportament:   scad atenția la ore și nivelul de implicare și apare riscul de auto-agresiune, bullying, abuz de droguri sau alcool.

Invităm profesorii, consilierii școlari, asistenții sociali și alți profesioniști care lucrează frecvent cu copii și tineri la un curs gratuit de 3 ore. În perioada 1 – 11 septembrie 2015 vom derula 5 serii și vă puteți alege grupa în funcție de disponibilitate.

Agenda cursului:

1. Manifestări naturale și motive de îngrijorare privind nevoile și problemele adolescenților și tinerilor care au pierdut pe cineva apropiat.
2. Tehnici de intervenție pentru a susține tinerii în perioada de doliu.

Durata formării: 3 ore, cu pauză de cafea asigurată de organizator.

Număr de participanți în grupă: 15-20 persoane

Locația: București

Formator: Daniela Sima, psihoterapeut cu experiență în lucrul cu familiile aflate în dificultate.

La finalizarea programului, participanții vor primi o diplomă de participare.

Condiții înscriere la curs: 

1. Să fiți angajat(ă) într-o instituție din București unde lucrați frecvent cu copii, adolescenți sau tineri
2. Să aveți motivația de a sprijini familiile aflate în dificultate după un deces.

ÎNSCRIERE: Trimiteți un email pe adresa mihaela@planurideviitor.ro până pe 20 august 2015 și atașați un Curriculum Vitae.

Detalii: Mihaela Vlad, manager de proiect. Telefon: 0745.55.66.02.

Asociația “Există viață după doliu!”, în parteneriat cu Universitatea Româno-Americană, implementează în București, în perioada 1 mai 2015 – 30 aprilie 2016 proiectul “Succes în viață pentru tinerii cu un singur părinte – program integrat de susținere psihologică și profesională”, finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România.  Scopul proiectului este de a îmbunătăți accesul la servicii sociale oferite familiilor monoparentale, prin crearea unei  comunități unde tinerii și părinții pot găsi sprijin psihologic, material, social și soluții la problemele lor.

Beneficiarii direcți ai proiectului sunt:

1. peste 100 de tineri cu vârsta între 15-25 ani care au pierdut recent un părinte. Ei vor primi consiliere psihologică, psihoterapie de grup și sesiuni practice pentru dezvoltarea încrederii în sine și găsirea primului loc de muncă (dacă doresc).
2. 100 de părinți supraviețuitori, care vor participa la grupuri de sprijin adaptate nevoilor.
3. 100 de profesori consilieri, asistenți sociali, reprezentanți din ONG-uri și alți profesioniști care lucrează cu aceste familii.