2

Sic transit gloria mundi

Eu, în copilărie, învățam expresii în limba latină, nu pentru nota din clasa a VIII-a, ci pentru profunzimea lor. Făceam lucrul acesta, fără să fiu împinsă de la spate, fără măcar ca cineva să-mi sugereze asta – și fără măcar să existe cărți la îndemană… Cat mai luptam să împrumut o astfel de carte! Nu exista Google – acum există – o mostră aici.

Astăzi sunt în orașul copilăriei mele… De 24 de ani plecată de aici, dacă m-am întors de 7 ori. Știți cum procedez cand vin acasă? Iau magazinele la rand, nu pentru că n-aș găsi mărfuri în alte orașe prin care trec, ci pentru că mă gandesc ce-ar fi dacă aș găsi vreo cunoștință care vinde acolo sau dintre cei care cumpără… Pentru că unde altundeva aș mai putea să-mi găsesc foștii colegi, prieteni?

Astăzi nu colindam singură – eram cu mama, și ea plecată (din țară, chiar!) de 12 ani și venind acasă de 3 ori în tot acest timp. Ne distram, vorbeam, chicoteam, discutam… Intrăm într-un second… Știți, există unele magazine de second hand pe care le preferi celor moderne – au culori, au tot ce vrei. Acesta era unul jalnic, spre care nici măcar n-ai privi, de plictiseală ce-ți provoacă. Dar aveam nevoie de o plasă mai mare și niciun alt magazin în jur…

O privim pe vanzătoare și ochii noștri răman pironiți pe chipul ei. O mai privim o dată și mie îmi vine să ies din încăpere. Mama mă prinde de mană și mă ține pe loc… Trebuia să ne confruntăm cu realitatea…

  • Sunteți…
  • Exact!

Era o cunoscută solistă de muzică populară pe vremea cand ni se căsătoreau cunoștințele, în epoca de aur…

  • Ce faceți acum?
  • Am acest magazin… Am fost bolnavă de cancer…

Tunsă scurt, neîngrijită, o personalitate de altădată… Mama nu știe expresii în latină, dar știe proverbe romanești:

Orice cal ajunge gloabă…

Mă gandesc la mine – încă sunt un *cal*.

Sper ca atunci cand voi fi la jumătatea dintre cal și gloabă 🙂 să nu îi întristez totuși pe oameni, așa cum am fost noi triste, vazand-o astfel… Batranețea e inevitabilă, kilogramele se mai pun, statutul de vedetă se mai știrbește; dar să fii la un pas de distrugere, prin propria decizie, prin nepăsare față de tine, cand alții, care n-au fost cineva, învață să se îngrijească și să se respecte…

Aveți grijă de voi, indiferent ce varstă aveți! Boala nu e o scuză, lipsa de respect a oamenilor nu e un motiv…

Respectul de sine te ajută să ai gloria ta, clipă de clipă.

0

Tristă și fericită. Disperată și încrezătoare

De mică, mi-au tot spus oamenii să-mi mai temperez exuberanța. Că sunt prea veselă, prea vorbăreață, prea expansivă…

Duminică am vorbit cu el, suntem prieteni buni de 25 de ani, iar la final i-am spus, ca de fiecare dată: *Te sărut. Ai grijă de tine.*

Am închis telefonul și m-am întrebat dacă nu cumva e o prostie să spui astfel de cuvinte… Nu era mai bine un *Bine, pa, ne vedem marți?*

Azi dimineață, venind spre locul de muncă unde urma să ne întalnim, am aflat că aseară a avut un accident grav, că e în comă… Până să plâng, m-am gândit că niciodată nu mă voi despărți de oameni, la telefon, în scris sau fizic, fără să le arăt dragostea mea, respectul meu, pentru că nu se știe niciodată dacă nu cumva e ultima ocazie când voi putea face aceasta.

Oamenii spun că, dacă e prea mult sirop în viață (emoție), ți se face rău… Că dulcele strică la stomac.

Ei, așa o fi, dar pe cât de mult strică la stomac, pe atât de bine face la inimă. Și prefer să-mi fie inima în regulă – că stomacul se reface 🙂 , pe când inima când suferă distruge absolut tot organismul…

0

Copilul multimedia

Are trei computere deschise – pe unul se uită la campionatul de volei, pe celălalt rulează un desen animat de la care ascultă doar dialogurile, pentru că știe engleză și nu are nevoie să se uite la mimica eroilor, pe cel de-al treilea are un joc dat pe slow, ca să-i poată face față. 🙂

Între cele trei, răspunde mamei care se interesează ale cui sunt rufele uscate – ale lui sau ale tatălui: al meu, al lui, al meu…

Și nu uită la 2 minute să strecoare: Mami, știi că te iubesc? Mami, de cand nu ți-am spus că te iubesc?

Toate ca toate, dar cred că tot ce *strecoară* el nu de la computer(e) a învățat… 🙂

0

Horia Brenciu – Swing

Îl aplaud și cu inima pentru spectacolul pe care l-a făcut – natural și relaxat, tată perfect pentru un copil al lui și doi ai soției…

Melodiile alese au fost, culmea!, cunoscute, deci am și eu ceva educație muzicală de acum 100 de ani… 🙂

Dar nu voi oferi o melodie dintre cele cu interpretarea veche, ci una de care mi-a amintit el și care mi-a făcut poftă de Crăciun… Să vină odată iarnaaaaaaa!

Aici.

0

Fost-am la Carrefour de Mega Mall

… și mi s-au deschis ochii…

Da, da, știu, ochii ni se deschid în fiecare dimineață, în patul personal, dar uneori se mai deschid și în societate… Ia te uită, mi-am zis… Există niște butonașe cu zambețel și încruntățel… Și ia te uită la ce folosesc… Să spui cum este casierul care te-a servit…

Poate aceste butoane sunt și în alte părți, iar eu am avut această revelație acum. Cert este că unii sunt în starea mea de neștiință în continuare pentru că toți ignorau butoanele. O întreb pe vanzătoare: *Pot să mă folosesc de ele?* Pentru că fusese politicoasă, pentru că știa clar pe care voi apăsa, m-a invitat prietenoasă să fac asta.

Merg la altă casă. Nu numai că era o *îmbonghinată* de vanzătoare (cum zicea mama în regionalismele ei), dar era și plictisită și nesuferită… M-am gandit că ar fi foarte simplu să apăs pe *îmbonghinata* față de pe buton, chiar sub ochii ei, să îi ard în felul acesta una peste față, poate așa se îmbujorează și revine la stilul elegant pe care ar trebui să-l aibă cei care lucrează cu publicul.

Dar gandul e unul, inima e alta… 🙂

Ea m-a îndemnat să-i atrag cumva privirea și să apăs pe recompensă, chiar dacă nu merită. Am făcut aceasta și deodată chipul ei s-a înseninat. Mi-a mulțumit și a rămas cu un zambet mare pe față și după ce am plecat.

Mda, de ce să pedepsești omul pentru cum este, cand ai putea să-l ajuți să se transforme…?

În altă ordine de idei, am văzut pe cineva care a apăsat pe încruntățel deși vanzătoarea nu avea nicio vină: avusese pe bandă zeci de obiecte de la cineva, acel cineva și-a adus aminte în timp ce se scria bonul că mai vrea ceva, a fugit și dat ture prin magazin, înconjurandu-l de vreo 3 ori, toți oamenii așteptand nehotărata, în sfarșit hotărată, și … pentru un cumpărător lipsit de bun simț, clientul următor a taxat-o pe cea de la casă…

Hm, discernămant în ceea ce privește vinovăția: cui aparține? Cum să te răzbuni pe cine ai la îndemană doar pentru că cel vinovat nu poate fi tras de ciuf?

Și uite-așa, mi-am adăugat două principii de viață, dintr-o simplă vizită într-unul dintre minunatele locuri de cumpărături din București. Și, da, principiile nu au costat nimic – doar puțină logică, mintea pusă la treabă și inima lăsată să decidă.

0

Ricki and The Flash

Trailerul aici.

Vreau să fiu expeditivă, tocmai pentru că filmul nu merită atenție. Mi se pare slab scenariul, iar concluziile sunt așa de penibile, că mai bine săriți peste cele 90 de minute în care ați crede că vă delectați cu Meryl Streep. Personajul ei este atat de pueril și de penibil, este atat de bun de tras de ciuf, cand te uiți pe langă tine și vezi cați sunt ca ea și cați vor fi încurajați de una ca ea…

În cele din urmă, toți vor fi de acord că singurele personaje cu adevărat pozitive din acest film sunt … mama vitregă a copiilor lui Ricki și (culmea) prietenul lui Ricki… (zic și eu culmea pentru că de regulă bărbații sunt personajele negative, dar acestuia chiar că ar trebui să i se ridice statuie).

Dacă-l vedeți și vi se pare că mă înșel, aștept argumentele.

Dacă nu-l vedeți, sunteți caștigați.

La multe filme bune de vizionat! Dar bune!!!!!!!!!!!! 🙂

0

Emoții care pot fi vindecate

SCRISOARE DE LA UN PRIETEN
Bun găsit,
Nu ne cunoaștem, dar vreau să știți că îmi pare foarte rău pentru pierderea omului drag!
Și eu mi-am pierdut tatăl acum 6 ani, când el avea 49 de ani. Eu aveam 25 de ani, fratele meu 21, iar mama … iubita mea mamă a devenit văduvă la 47 de ani (un mare șoc pentru ea). Știu cum doare pierderea, pentru că l-am iubit enorm. Știu cum e când plânsul, tăcerea și grijile înlocuiesc veselia casei. În 2010, de teamă că o voi pierde și pe mama, am creat Asociația „Există viață după doliu!”, un loc unde mama și sute de alți copii, adolescenți și părinți au primit încurajare, ascultare, alinare. Complet necondiționat.
Și acum îmi doresc să vă ajutăm atât de mult cât ne veți îngădui, fără să vă coste nimic. Singura “condiție” e să spuneți DA până pe 15 octombrie 2015.
1. Ai între 15 – 30 ani și ai pierdut un părinte?
a. Întâlniri de dezvoltare personală cu tineri (facilitate de un specialist) – auto-cunoaștere, discuții sincere, răspunsuri, sfaturi bune. Vei vorbi cu cineva de vârsta ta care știe cât de dureros e să pierzi un părinte. Vei avea mai multă încredere în tine. Vom fi serioși, dar nu vor lipsi glumele, doar de acum suntem între prieteni, nu?
b. Sprijin pentru angajare. Dacă ești nevoit(ă) să începi să lucrezi sau vrei să îți schimbi jobul, te putem ajuta. Avem o rețea mare de prieteni din diverse domenii care cu plăcere te vor ajuta să găsești un loc care să te mulțumească (financiar, ca gen de muncă și ca program de lucru).
2. Sunteți părintele unui adolescent?
Veniți la întâlnirile cu alți părinți (de aceeași vârstă, cu îngrijorări similare), pentru că vă vor ajuta să deveniți mai încrezător/oare și să treceți cu bine prin perioada grea. Vă veți simți ascultat(ă) cu adevărat, vom găsi soluții pentru problemele ca părinte singur, povara va fi mai mică. Dacă vă căutați un loc de muncă, vă vom ajuta să îl găsiți mai ușor.
Toate întâlnirile se organizează în București, în zonă centrală, de 2 ori pe lună, durează 2-3 ore și participă maxim 12 persoane, numai tineri care au între 15-30 ani și părinții lor.
Pare că problemele vin din toate părțile, nu? Iată că a venit și un ajutor, pe care sper că îl veți accepta. Vă rog să mă sunați la 0745.55.66.02 sau să îmi scrieți la mihaela@planurideviitor.ro sau pe Facebook (pagina “Planuri de viitor – inspirate de un dor”). Măcar ca să-mi spuneți că ați citit scrisoarea mea. Mulțumesc!
Mihaela Vlad
Fondator și coordonator proiect
http://www.planurideviitor.ro

0

Și hăituit, omul tot poate admira Brașovul

🙂

Am avut 45 de minute de Brașov. Îl văd de 3-5 ori pe an, am locurile mele preferate, așa că nu e nimic nou pentru mine – zic eu, încrezută.

Pană dau de Cofetăria Casata. Aaa, trecutul mi-a revenit în minte. În orașul în care am crescut eu, aveam două cofetării ciudate (și buneeeeeeeeeee produse 🙂 ): La Albanezi și Casata. La Albanezi e simplu de ce se numea așa – cei care delectau orașul cu limonadă, bragă și înghețată nu erau romani… Dar Casata… Nu, nu am înțeles niciodată. Cu atat mai mult cu cat * casa* nu-mi suna delicios căci știam ce înseamnă… Documentele casate nu mă determinau niciodată să le ronțăi…

Buuuun!

De la Casata Brașov îmi cumpăr eu acum  o plăcintă cu branză – dar bună, nu porcăriile din București – și-mi pleacă gura la colindat, cu întrebarea care mă rodea:

*De ce se numește astfel cofetăria?*

Puicuța care vindea era destul de stangace și n-a fost prea gureșă.

*Casata este înghețata naturală pe care doar noi o facem. O vindem la pachet, o puteți vedea aici.*

N-am întrebat ce înseamnă înghețată naturală: poate e ceva venit din Înghețatia și doar această firmă are contract cu Înghețatia… O fi zăpadă neatinsă de picior de om și, garantat, nici de bot de iepure sau gură de lup. Cum nu mă prea dau în vant după înghețată, nu am fost curioasă să plătesc pentru 3 degete de înghețată (jumătate dintr-un pachet de unt) 6 lei.

Dar măcar știu ce e *casata*… 🙂 Însă ce căuta ea, ca denumire, în orașul meu aflat la 500 de km de Brașov, trebuie să aflu. Misterul însă nu mai poate fi dezlegat: și nu vine din faptul că eu nu dau pe acolo cu anii, ci din acela că sunt 20 de ani de cand Casata aceea nu mai există…

Despre oameni se spune că mor și iau cu ei în mormant secretele lor. Firmele cu atat mai mult, nu-i așa, ANAFule? 🙂

0

Agonie și extaz – Grațian Sonu

Eu am un cult pentru cuvinte. Eu folosesc foarte atentă cuvintele, grele sau amuzante, spumoase sau regionalisme. Când găsesc articole ale căror cuvinte să mă mulțumească, aproape că-mi vine să-i caut pe autori și să-i strâng în brațe, că, în sfârșit, mă regăsesc în gândurile cuiva.

Când am văzut titlul conferinței lui Grațian Sonu, nu mi-am putut abține zâmbetul: era mai potrivit pentru o carte filosofică, decât pentru o conferință gratuită, la sfârșitul căreia, de obicei, se propun alte seminare pe bani mulți… Aceste două cuvinte alăturate vorbesc și despre relația de cuplu, dar … doar pentru sangvini. Ceilalți n-ar rosti aceste cuvinte, nici la 3-5 ani, dar în fiecare zi, referindu-se la cum se înțeleg cu partenerul de viață.

Adevărul este că, ajungând la hotelul unde s-a desfășurat seminarul, recepționerul s-a uitat la mine și m-a întrebat: *Sunteți cu agonia și extazul?* Eu i-am zâmbit, atât cât știu eu să zâmbesc și i-am răspuns: *Eu sunt cu extazul după cum îmi vedeți umbrela colorată intens și păpușa veselă din brațe!*

Sincer vorbind, așteptam mai multă concizie din partea celui mai mare specialist în relații de cuplu: s-a pierdut în introduceri, de-mi venea să-mi iau bagajul și să plec.

A spus cele două aspecte care unesc două persoane: un proiect comun (care vine dintr-o viziune comună, obiective comune) și angajament.

A mai spus și că lucrurile merg bine dacă te respecți pe tine, dacă ai grijă de tine, dacă știi cine ești și, în același timp, dacă pui fericirea celuilalt ca țintă pentru viața ta.

Cam toți avem aceste informații, nu?

M-au impresionat, dintre toate cuvintele înșiruite acolo, două fraze:

  1. Copiii sunt fericiți cu joaca lor. Când cresc și nu se mai pot juca, nu le mai rămâne nimic, de aceea e nevoie de dragoste, ca să fie totul.
  2. Lângă un bărbat puternic, stă o femeie fericită. Lângă un bărbat slab, stă o femeie puternică.

Dacă-l recomand? Din ce am ascultat în acea seară, nu. Dar poate că nu a fost cea mai bună seară a lui. Așa că treceți peste scepticismul meu, în cazul în care sunteți curioși…

1

Planuri de viitor izvorate dintr-un dor…

Așa se încheia unul dintre mailurile Mihaelei Vlad:

*Mulțumesc pentru dorința de a face viețile semenilor noștri un pic mai ușoare! Poate că e mai mult decât ne cere fișa postului, dar oamenii care pierd pe cineva drag au mare nevoie de toți prietenii pe care îi pot găsi pe această lume. Și prin participarea la curs veți deveni membri ai unei comunități frumoase – o familie de oameni care știu ce să spună, cum să se poarte și la cine să apeleze când viața ne ia prin surprindere. Mai pregătiți pentru a naviga împreună prin furtuni, spre un mal cu soare. *

Pentru că emoțiile sunt foarte rar exprimate sau, de regulă, sunt chiar ironizate în Romania, fiecare dintre noi învățand să le ascundă, să le mascheze, să le sugrume, pentru a nu se face de ras în fața celor din jur, ideea de a ține cont de emoții atat de puternice ca cele pe care le ai cand pierzi pe cineva drag m-a impresionat. Și am reacționat.

Am participat la cursul despre care apoi s-a spus, în general:* Ar trebui să organizați mai multe astfel de întâlniri unde noi profesorii și consilierii să învățăm ce să spunem și cum să intervenim când un copil are nevoie de susținere.*

Azi,  9 septembrie 2015, in București s-au întâlnit mai multi specialisti care in activitatea curenta cunosc multi tineri a căror viață este dată pentru cap de pierderea unui membru al familiei.
Activitatea de informare face parte din cadrul proiectului „Succes in viata pentru tinerii cu un singur parinte – program integrat de sustinere psihologica si profesionala”. Daniela Sima este cea care a oferit informațiile în calitate de psihoterapeut și moderator, dar i-a și invitat cu generozitate să vorbească pe cei care aveau experiențe în domeniu.

Proiectul este finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene, accesaţi: www.eeagrants.org. Vizitați și www.fondong.fdsc.ro

Dacă aveți cunoștințe care trec prin momente dificile, prin pierderea cuiva drag, dacă doriți să lucrați voluntar pentru astfel de tineri, care trebuie să-și refacă viața în lipsa părinților, fraților, prietenilor, apelați la
Mihaela Vlad

Coordonator proiect „Planuri de viitor”

Asociatia „Exista viata dupa doliu”
0745.55.66.02
0

Bună dimineața!

Părinții au devenit furnici care adună tot ce au nevoie elevii pentru grădi sau școală.
Nu vă pot garanta că veți găsi rechizite ieftine,
dar vă dăruiesc o poezie pe care o foloseam eu
ca să-mi conving copilul să se ridice din pat – pentru că, și dacă nu-i plăcea să doarmă,
cand era vorba să se ducă la grădi…
îl apuca o toropeală….
Dar cu un  cantec voios, mămicesc, se lăsa repede învins.
Un an bun de grădi și școală, tuturor celor care se vor mai delecta
catva timp cu învățămantul romanesc.
*Bună dimineața!
mă salută Viața.
Bună dimineața, îi răspund voios,
Hai să facem împreună
Un castel frumos.
Nu suntem la mare,
să fie din nisip sau scoici micuțe.
Nu suntem la munte
să rupem din brazi crenguțe,
Nu suntem pe lună,
doar să ne plimbăm,
Castelul noi din veselie-l înălțăm.
Eu voi zambi spre tine,
Tu îmi vei mulțumi.
Ne vom juca-mpreună,
Și fericiți vom fi.
Bună dimineața,
iar îmi spune Viața,
Să plecăm acum, pe mare sau în zbor,
și pentru toate să-ți fiu recunoscător…
Bună dimineața, bună dimineața,
viața e un dar, care îmi șterge fața,
de lacrimi, de tristețe
și să zambesc mă-nvață:
de-acum pană spre seară, va fi tot dimineață..
 Și o melodie – cine o mai canta în afară de această solistă? 🙂
Bună dimineața!
3

*Sacrificii*

Ceea ce scriu acum nu este pentru oamenii perfecți.

Ascultam odată o emisiune dedicată mamelor și specialistul spunea că simplul fapt că te-ai enervat o dată – sau de mai multe ori 🙂 – pe bebelușul care plânge fără explicație, fără ca să poți să-ți dai seama ce are și cum îl poți ajuta… nu este vinovăție, pe care să o resimți cum că nu ești mamă bună…

Aseară, eram cu 6 familii, două dintre mame spuneau că nu ar putea trăi să nu aibă zi de zi copiii cu ele. Eu și o alta ne-am depărtat puțin de grup pentru a vorbi și despre cazul  nostru – care desigur că ar fi fost judecat de celelalte. Noi ne-am crescut copiii și avem și locuri de muncă, ea a apelat mereu la ajutor din exterior pentru copii, eu aș fi făcut același lucru, dacă aveam la cine apela – 🙂 – dar nu am avut, însă principiul mi-era același!

Aseară, am realizat pregnant că, pentru fiul meu, am făcut 2 sacrificii mari, mari de tot, anulându-mi ființa umană, pentru ca el să poată să se dezvolte; nu am vrut eu să ajung în starea aceea, de a decide dacă fac sau nu pasul, mi-a fost greu să pun în cumpănă binele meu sau al lui, așa că am preferat să consider din start că el e mai important.

Însă pentru prima dată am avut revelația de la ce am scăpat alegând sacrificiul – și acum 15 ani și acum un an…  Am văzut ca într-un film pe ecran lat ce s-ar fi întâmplat rău – nu pentru el, ci pentru mine – dacă mi-aș fi pus interesul deasupra iubirii de mamă…

Și mi-am dat seama că întotdeauna, oricât ar fi de greu, este recomandabil să faci *ce e bine* decât să faci ceea ce ți-e mai simplu, ce îți dă ghes inima și ce ai visat pentru tine…

Sigur, femeile care nu au avut parte de astfel de episoade vor murmura în barbă (Câtă frunză, câtă iarbă 🙂 ) , însă eu cred că cele care au trecut prin situații ca ale mele nu numai că mă înțeleg, dar se și bucură că primesc o confirmare – că renunțarea la ele e mai sănătoasă chiar și pentru ele, nu numai pentru cei pentru care se sacrifică.

Singurul lucru pe care îl am de făcut este să-i mulțumesc fiului meu – nu cu voce tare, evident! – pentru că, pe lângă veselia și dragostea pe care le-am împărțit, eu nu-i sunt cu nimic superioară: i-am dat viață, dar și el mi-a dat viață, salvându-mă de la două episoade de posibilă ratare…

0

Un tramvai numit dorință – pe scenă la Unteatru

*Asta nu mai știe să scrie!* – vor spune cei care nu au auzit despre Unteatru. Citiți manifestul lor aici. Veți înțelege de ce au acest nume.

Piesa lui Tennessee Williams mi s-a părut întotdeauna prea tristă pentru a mă delecta cu ea. Am citit despre ea, dar nu am parcurs-o în întregime; mă mai uitam, uneori, cand aveam ceva de lucru cu referire la subiect, dar nu am urmărit-o cap-coadă. Pentru că toți comentatorii spun despre ea că vorbește despre dezintegrare – m-am săturat de dezintegrare, așa că nu vreau să mai citesc nimic despre ceea ce e trist. Vreau lucruri pozitive!

Dar cand am auzit despre faptul că a fost pusă în scenă, mi-am dorit să o văd. Sincer, neștiind despre Unteatru absolut nimic eram intrigată cum de poate juca o trupă independentă o asemenea piesă (mda, tributari mai suntem prejudecăților: lucruri bune pot face doar cei care posedă un teatru în mijlocul capitalei, în care mai joacă cei cațiva ce au rămas din marii actori romani… Rușine mie că am fost influențată de această zicere; dar tocmai de aceea spun despre experiența mea: pentru ca și cei care nu au orgoliu și acceptă ușor realitatea, schimband rapid paradigma, fără a se tangui, încercand să o țină pe a lor, să ajungă să cunoască adevărul acesta și să se bucure de el).

Actorii sunt atat de naturali că ai impresia că ești cu adevărat în casa lor: uneori, aveam o senzație de jenă că particip la discuțiile lor, de parcă trăgeam cu ochiul la ceva cat se poate de real…

Felicitări celor patru interpreți (Mihaela Trofimov, Nicoleta Lefter, Liviu Pintileasa, Richard Bovnoczkidar) și regizorilor pentru această reușită!

Mai multe despre piesa de teatru – articole despre… și amănunte interesante – aici.

2

Selfless – irealul pe care mulți și l-ar dori

Conform sloganului *Dumnezeu l-a creat pe om, omul a creat nemurirea*, filmul aduce în discuție o temă de etică: e normal ca, după ce-ți trăiești cei 70 de ani, pentru faptul că ai bani, să-ți schimbi corpul cu al cuiva de 30, 40, care are nevoie de bani pentru cei pe care îi lasă în urma sa?

Trailerul nu este atat de incitant pe cat e filmul. Filmul nu este meditativ, are mult pac-pac și bum-bum, dar partea bună este că te pune pe ganduri. Poate de la aceste întrebări ce se nasc în urma vizionării filmului se mai nasc și altele, care ne vor ajuta să ajungem aproape de adevăr… Adevărul despre ce a creat Dumnezeu și ce a distrus omul…

Pentru că, uneori, sloganul inventat de om este o minciună, cand îl pui în perspectiva Cerului…

25

N-am să mai fiu aici, când te întorci!

Zilele acesta ar fi trebuit să serbez pe cineva, dar, în urmă cu ceva timp, acestă persoană a murit. Eu sunt un *copil mare* care a pierdut mult, mulți și multe în viață și tot îmi este dificil, în momentul despărțirii definitive, cu atat mai mult celor mici le vine greu să se despartă de ceea ce le-a fost drag – obiect sau ființă. Mă întrebam odată cum aș putea să ajut un copil care are de făcut față unui astfel de eveniment și așa a ieșit povestea al cărei titlu îl poartă acest articol. Regret dacă aveți nevoie de ea, dar sper să vă fie de folos, dacă totuși situația este aceasta…

Era toamnă și pasărea se pregătea de plecare. Era foarte fericită pentru că mama ei îi spusese că va vedea lucruri frumoase în cale și oameni diferiți. Părea interesant ce-i explicase mama ei despre ceea ce avea să urmeze.
– Eu pleeeeeeeeeeeeec, eu pleeeeeeeeeeeeec, se lăudă ea frunzei sub care stătea de obicei, ca să se adăpostească de razele soarelui.
– Mă bucur pentru tine! Drum bun. Dar să știi că eu n-am să mai fiu aici când te întorci.
– Îți dai seama, o să fie minunat ceea ce o să văd eu. O să fie tare plăcut, așa zicea mama. Mă duc mai departe, să o anunț și pe ciupercuță…
Păsării îi plăcea ca atunci când era foarte cald să stea la rădăcina copacului, în pământul rece, unde-și făcea un culcuș. Acolo crescuse și ciupercuța la care mergea acum să-și ia
la revedere.
– Eu pleeeeeeeeeeeeeeeeec, eu pleeeeeeeeeeeeeeeeeeec, se lăudă ea ciupercuței, care aplaudă cu două buline, dar cu alte 3 lăcrimă.
– Vei avea experiențe noi! Mă bucur pentru tine. Dar să știi că eu n-am să mai fiu aici cand te întorci!
– Îți dai seama, o să trec prin locuri pe care nu le-am mai întâlnit. O să-mi vină să cânt de fericire, cred! Mă duc mai departe să o anunț și pe broscuță.
Ei, cu broscuța era o poveste amuzantă. Prima dată când o observase, ar fi vrut s-o manance. Da, sigur, nu asta era amuzant, ci faptul că broscuța sărea, pasărea zbura repede după broscuță, broscuța se ferea, pasărea se străduia să o prindă din urmă. La un moment dat, obosite amândouă, au strigat, în același timp, cu aceleași cuvinte:
– Mă dau bătută: nu putem schimba jocul?
Au râs atunci, s-au împrietenit și, ciudat!, mai mereu spuneau aceleași cuvinte, în cor:
– Ce bine că te văd!
– Iar ne potrivim cuvintele?
– Iar.

Pasărea vorbea acum cu broscuța despre plecarea ei:
– O să-ți fie dor de mine cât voi fi plecată? Cu cine o să mai zici tu aceleași fraze?
– Unde pleci și de ce pleci?
– Mama-i zice ”migrare”. Eu îi zic la fel, că ce zice mama e întotdeauna corect, nu?
– Bine, dar pleci fără mine? o întrebă broscuța, în timp ce pasărea rostea dezamăgită:
– Plec fără tine….
– Nu prea-mi sună bine, au zis amândouă în cor, și, deși iar își ghiceau cuvintele, nu au mai râs.
– Totuși tre să plec, știi și tu, se scuză pasărea.
– Așa este, voi păsările zburați departe. Asta înseamnă bucurii multe, surprize…
– Nu-i așa, nu-i așa? Și mămica zice la fel!
– Hiiii, dar să știi că eu n-am să mai fiu aici cand te întorci!
– Când voi reveni, o să-ți povestesc, n-o să pierzi nimic din ce am văzut eu. Țin minte tot, tot, tot! Dar acum trebuie să plec pentru ca să o anunț și pe cârtiță.
Povestea cârtiței și a păsării era și ea specială. Cârtița se săturase să tot stea sub pământ și scosese năsucul puțin la soare. O vulpe curioasă se repezise la ea, iar pasărea noastră,
deși mică și în pericolul de a fi mâncată de vulpe, i-a sărit în ajutor. Nu pentru că o cunoștea, ci pentru că nu i s-a părut frumos din partea vulpii să atace pe cineva fără fără apărare.
– Mulțumesc pentru că m-ai salvat, îi zisese atunci cârtița, pot spera că vei face asta de acum mereu?
– Sigur, dacă-mi permiți să fim prietene. O să fiu în preajma ta la ora când ieși să te inunde soarele….
– O, ce vorbe folosești, e o cinste să fiu prietena ta, o lăudase cârtița.
De atunci, cele două s-au tot întâlnit.
– Să știi că eu pleeeeeeeeeeeeeeec, o anunță triumfătoare pasărea pe cârtiță…
– Hahaha, râse cârtița, prima dată trebuia să zici *să știi că eu viiiin* pentru că, prima dată, ajungi aici. Și sigur că pleci, doar te duci la cuibul tău.
– Nu, nu, nu: să știi că eu plec de aici pentru o vreme!
– Cum pleci pentru o vreme? Ce înseamnă asta?
– O să văd lucruri minunateeeeeeeeee…
– Eu nu văd nimic aici, dar asta nu mă face să plec!
– Da, dar la mine așa trebuie să fie! M-a învățat mama!
– Și pe mine cui mă lași?
– Nu te bucuri pentur mine?
– Ba da, dar pentru mine mă întristez! Nu pot să râd, dacă plâng…
– Da, ai și tu dreptate. Dar toți se bucură pentru mine!
– Hm, ce să zic, nu vreau să fiu altfel decat ei. Eu doar mă gândesc : ”n-am să mai fiu aici cand ai să te întorci”.

Pasărea nu a auzit-o pentru că a chemat-o mama ei, să pornească în lungul drum pe care îl aveau de făcut. Și chiar așa a fost, cum credea ea: ceea ce a văzut, a meritat truda de a
zbura, a meritat străduința de a-și duce zborul la capăt. Și chiar așa a fost, cum au spus prietenii ei: când ea s-a întors, nu l-a mai găsit pe niciunul. Însă n-a fost deloc tristă, pentru
că și-a găsit alți prieteni – o frunză, o ciupercuță, o broscuță, o cârtiță… Aceasta pentru că viața merge înainte…