Zilele acesta ar fi trebuit să serbez pe cineva, dar, în urmă cu ceva timp, acestă persoană a murit. Eu sunt un *copil mare* care a pierdut mult, mulți și multe în viață și tot îmi este dificil, în momentul despărțirii definitive, cu atat mai mult celor mici le vine greu să se despartă de ceea ce le-a fost drag – obiect sau ființă. Mă întrebam odată cum aș putea să ajut un copil care are de făcut față unui astfel de eveniment și așa a ieșit povestea al cărei titlu îl poartă acest articol. Regret dacă aveți nevoie de ea, dar sper să vă fie de folos, dacă totuși situația este aceasta…
Era toamnă și pasărea se pregătea de plecare. Era foarte fericită pentru că mama ei îi spusese că va vedea lucruri frumoase în cale și oameni diferiți. Părea interesant ce-i explicase mama ei despre ceea ce avea să urmeze.
– Eu pleeeeeeeeeeeeec, eu pleeeeeeeeeeeeec, se lăudă ea frunzei sub care stătea de obicei, ca să se adăpostească de razele soarelui.
– Mă bucur pentru tine! Drum bun. Dar să știi că eu n-am să mai fiu aici când te întorci.
– Îți dai seama, o să fie minunat ceea ce o să văd eu. O să fie tare plăcut, așa zicea mama. Mă duc mai departe, să o anunț și pe ciupercuță…
Păsării îi plăcea ca atunci când era foarte cald să stea la rădăcina copacului, în pământul rece, unde-și făcea un culcuș. Acolo crescuse și ciupercuța la care mergea acum să-și ia
la revedere.
– Eu pleeeeeeeeeeeeeeeeec, eu pleeeeeeeeeeeeeeeeeeec, se lăudă ea ciupercuței, care aplaudă cu două buline, dar cu alte 3 lăcrimă.
– Vei avea experiențe noi! Mă bucur pentru tine. Dar să știi că eu n-am să mai fiu aici cand te întorci!
– Îți dai seama, o să trec prin locuri pe care nu le-am mai întâlnit. O să-mi vină să cânt de fericire, cred! Mă duc mai departe să o anunț și pe broscuță.
Ei, cu broscuța era o poveste amuzantă. Prima dată când o observase, ar fi vrut s-o manance. Da, sigur, nu asta era amuzant, ci faptul că broscuța sărea, pasărea zbura repede după broscuță, broscuța se ferea, pasărea se străduia să o prindă din urmă. La un moment dat, obosite amândouă, au strigat, în același timp, cu aceleași cuvinte:
– Mă dau bătută: nu putem schimba jocul?
Au râs atunci, s-au împrietenit și, ciudat!, mai mereu spuneau aceleași cuvinte, în cor:
– Ce bine că te văd!
– Iar ne potrivim cuvintele?
– Iar.
Pasărea vorbea acum cu broscuța despre plecarea ei:
– O să-ți fie dor de mine cât voi fi plecată? Cu cine o să mai zici tu aceleași fraze?
– Unde pleci și de ce pleci?
– Mama-i zice ”migrare”. Eu îi zic la fel, că ce zice mama e întotdeauna corect, nu?
– Bine, dar pleci fără mine? o întrebă broscuța, în timp ce pasărea rostea dezamăgită:
– Plec fără tine….
– Nu prea-mi sună bine, au zis amândouă în cor, și, deși iar își ghiceau cuvintele, nu au mai râs.
– Totuși tre să plec, știi și tu, se scuză pasărea.
– Așa este, voi păsările zburați departe. Asta înseamnă bucurii multe, surprize…
– Nu-i așa, nu-i așa? Și mămica zice la fel!
– Hiiii, dar să știi că eu n-am să mai fiu aici cand te întorci!
– Când voi reveni, o să-ți povestesc, n-o să pierzi nimic din ce am văzut eu. Țin minte tot, tot, tot! Dar acum trebuie să plec pentru ca să o anunț și pe cârtiță.
Povestea cârtiței și a păsării era și ea specială. Cârtița se săturase să tot stea sub pământ și scosese năsucul puțin la soare. O vulpe curioasă se repezise la ea, iar pasărea noastră,
deși mică și în pericolul de a fi mâncată de vulpe, i-a sărit în ajutor. Nu pentru că o cunoștea, ci pentru că nu i s-a părut frumos din partea vulpii să atace pe cineva fără fără apărare.
– Mulțumesc pentru că m-ai salvat, îi zisese atunci cârtița, pot spera că vei face asta de acum mereu?
– Sigur, dacă-mi permiți să fim prietene. O să fiu în preajma ta la ora când ieși să te inunde soarele….
– O, ce vorbe folosești, e o cinste să fiu prietena ta, o lăudase cârtița.
De atunci, cele două s-au tot întâlnit.
– Să știi că eu pleeeeeeeeeeeeeeec, o anunță triumfătoare pasărea pe cârtiță…
– Hahaha, râse cârtița, prima dată trebuia să zici *să știi că eu viiiin* pentru că, prima dată, ajungi aici. Și sigur că pleci, doar te duci la cuibul tău.
– Nu, nu, nu: să știi că eu plec de aici pentru o vreme!
– Cum pleci pentru o vreme? Ce înseamnă asta?
– O să văd lucruri minunateeeeeeeeee…
– Eu nu văd nimic aici, dar asta nu mă face să plec!
– Da, dar la mine așa trebuie să fie! M-a învățat mama!
– Și pe mine cui mă lași?
– Nu te bucuri pentur mine?
– Ba da, dar pentru mine mă întristez! Nu pot să râd, dacă plâng…
– Da, ai și tu dreptate. Dar toți se bucură pentru mine!
– Hm, ce să zic, nu vreau să fiu altfel decat ei. Eu doar mă gândesc : ”n-am să mai fiu aici cand ai să te întorci”.
Pasărea nu a auzit-o pentru că a chemat-o mama ei, să pornească în lungul drum pe care îl aveau de făcut. Și chiar așa a fost, cum credea ea: ceea ce a văzut, a meritat truda de a
zbura, a meritat străduința de a-și duce zborul la capăt. Și chiar așa a fost, cum au spus prietenii ei: când ea s-a întors, nu l-a mai găsit pe niciunul. Însă n-a fost deloc tristă, pentru
că și-a găsit alți prieteni – o frunză, o ciupercuță, o broscuță, o cârtiță… Aceasta pentru că viața merge înainte…
Despre sufletul meu 