O, da, pentru unii nu există momente penibile: pentru unii, pentru că trăiesc o viață în care totul le cade la picioare, pentru alții, pentru că 🙂 , pur și simplu, nu le iau în seamă.
Dar ce facem noi, cei care trăim clipe dificile pe care le înregistrează emoțiile noastre ca stupide și care ne obsedează, ne apasă?
De ceva vreme, nu am mai trăit astfel de senzații, dar săptămana aceasta au fost unele după altele. Trebuia să fac față provocărilor, fără să mă mai gandesc la cum mă simt. Sau că par penibilă, ori că nu e drept, corect, ca totul să fie penibil…
Într-o seară, m-am așezat în moțul patului și am cerut să fiu lăsată să plang, deși totul se terminase cu bine – dar nu avusesem curaj să-mi las emoțiile să colinde pană în clipa în care totul era așezat în cutiuță… Așa că plansul este o posibilitate pentru a pune o barieră între penibil și noul început.
O alternativă mi-a dat-o o prietenă, îndrăgostită de muzică: Eu mă pun la pian și cant pană cand mă văd spiriduș care dansează în pădure, împreună cu fluturii. Nu mă ridic de acolo pană nu mă dor degetele, iar capul mi-e plin de toate păsările și animalele pe care le-am întalnit în căutarea mea de spiriduș prin pădurea muzicii.
Poate nu știți să cantați la un instrument, dar un karaoke de pe youtube – tare sau în gand, un cd pe care să-l ascultați și să-l fredonați pană la capăt…
Un prieten îmi spune că atunci cand îl apasă amintirea penibilului… o retrăiește. Simțind-o din nou, ea își mai pierde din intensitate. Altul zicea că preferă să vorbească despre ea cu cineva de încredere, pentru că atunci cand și altul știe despre prostiile tale și te acceptă așa cum ești, fără să te judece că ai trecut prin așa ceva, ești eliberat, îți dai seama că ești important cu toate prostiile care te marchează.
O prietenă se duce să se joace cu copiii vecinilor – are o vecină care le știe pe toate, mai ales lucrurile rele de pe pămant. În timp ce vecina vorbește și, ascultand-o îți dai seama că nu ești ultima găină din univers, că mai sunt și altele, și bandajandu-se emoțional cu manuțele micute ale copiilor, cu chicotelile lor, se vindecă.
O alta are un citat pe care îl repetă cu argumente: *Sunt mai mult decat penibilul din mine*. (este un citat copiat de la un text TEDex, o persoană cu o depresie cumplită, a reușit să o învingă și să aibă mari realizări în viață, spunandu-și de fiecare dată cand era chiar încercată de gandul sinuciderii: Acum nu eu, ci depresia din mine se manifestă, dar eu nu sunt depresia aceasta, eu sunt cu totul altceva, eu doar trebuie să o îndur, cand trece prin mine.) După fiecare rostire a propoziției, își amintește un lucru bun pe care l-a făcut – pentru sine sau pentru cei din jur. Cand e prea păstrunsă de disperare, preferă să le scrie și data viitoare le citește cu voce tare…
O cunoștință pe care o invidiez foarte, căci aceasta metodă a ei mi se pare cea mai sănătoasă, mi-a mărturisit: Eu mă duc să mă culc… Bine, dar tocmai aici e problema – dacă pui capul jos, nu-ți revin în minte imaginile dificile, stările prin care ai trecut nu te invadează? *Nu. Eu cand mă culc, pun capul jos și-mi impun să mă odihnesc, nu să continuu viața din timpul zilei.* ( 🙂 Eu nu pot dormi nici dacă sunt liniștită, cum aș dormi fiind neliniștită? Dar voi puteți încerca și metoda asta!)
Eu am avut zile de penibil sau pe care eu le-am înregistrat ca penibil, dar poate nici nu erau… Am o singură rezolvare: iau o carte de povești, citesc și-mi las mintea să creeze alte povești. Scriu cele mai amuzante povești cand sunt emoționată negativ, pentru că trebuie neapărat să merg în latura extremă a trăirilor ca să pot să echilibrez undeva, la sfarșitul zilei, propria-mi ființă.
Mai aștept idei, soluții de-ale voastre; indiferent de situațiile penibile (că te-a scos la școală și nu ai știut să răspunzi, că i-ai spus că o iubești și ți-a întors frumosul ei spate, că nu s-a ținut de promisiune cineva și ți-a dat tot programul sau chiar viitorul peste cap – și multe, multe altele… ) – cum procedați pentru a uita?
Despre sufletul meu 