11

Cum uiți momentele penibile din timpul ultimelor zile?

O, da, pentru unii nu există momente penibile: pentru unii, pentru că trăiesc o viață în care totul le cade la picioare, pentru alții, pentru că 🙂 , pur și simplu, nu le iau în seamă.

Dar ce facem noi, cei care trăim clipe dificile pe care le înregistrează emoțiile noastre ca stupide și care ne obsedează, ne apasă?

De ceva vreme, nu am mai trăit astfel de senzații, dar săptămana aceasta au fost unele după altele. Trebuia să fac față provocărilor, fără să mă mai gandesc la cum mă simt. Sau că par penibilă, ori că nu e drept, corect, ca totul să fie penibil…

Într-o seară, m-am așezat în moțul patului și am cerut să fiu lăsată să plang, deși totul se terminase cu bine – dar nu avusesem curaj să-mi las emoțiile să colinde pană în clipa în care totul era așezat în cutiuță… Așa că plansul este o posibilitate pentru a pune o barieră între penibil și noul început.

O alternativă mi-a dat-o o prietenă, îndrăgostită de muzică: Eu mă pun la pian și cant pană cand mă văd spiriduș care dansează în pădure, împreună cu fluturii. Nu mă ridic de acolo pană nu mă dor degetele, iar capul mi-e plin de toate păsările și animalele pe care le-am întalnit în căutarea mea de spiriduș prin pădurea muzicii.

Poate nu știți să cantați la un instrument, dar un karaoke de pe youtube – tare sau în gand, un cd pe care să-l ascultați și să-l fredonați pană la capăt…

Un prieten îmi spune că atunci cand îl apasă amintirea penibilului… o retrăiește. Simțind-o din nou, ea își mai pierde din intensitate. Altul zicea că preferă să vorbească despre ea cu cineva de încredere, pentru că atunci cand și altul știe despre prostiile tale și te acceptă așa cum ești, fără să te judece că ai trecut prin așa ceva, ești eliberat, îți dai seama că ești important cu toate prostiile care te marchează.

O prietenă se duce să se joace cu copiii vecinilor – are o vecină care le știe pe toate, mai ales lucrurile rele de pe pămant. În timp ce vecina vorbește și, ascultand-o îți dai seama că nu ești ultima găină din univers, că mai sunt și altele, și bandajandu-se emoțional cu manuțele micute ale copiilor, cu chicotelile lor, se vindecă.

O alta are un citat pe care îl repetă cu argumente: *Sunt mai mult decat penibilul din mine*. (este un citat copiat de la un text TEDex, o persoană cu o depresie cumplită, a reușit să o învingă și să aibă mari realizări în viață, spunandu-și de fiecare dată cand era chiar încercată de gandul sinuciderii: Acum nu eu, ci depresia din mine se manifestă, dar eu nu sunt depresia aceasta, eu sunt cu totul altceva, eu doar trebuie să o îndur, cand trece prin mine.) După fiecare rostire a propoziției, își amintește un lucru bun pe care l-a făcut – pentru sine sau pentru cei din jur. Cand e prea păstrunsă de disperare, preferă să le scrie și data viitoare le citește cu voce tare…

O cunoștință pe care o invidiez foarte, căci aceasta metodă a ei mi se pare cea mai sănătoasă, mi-a mărturisit: Eu mă duc să mă culc… Bine, dar tocmai aici e problema – dacă pui capul jos, nu-ți revin în minte imaginile dificile, stările prin care ai trecut nu te invadează? *Nu. Eu cand mă culc, pun capul jos și-mi impun să mă odihnesc, nu să continuu viața din timpul zilei.* ( 🙂 Eu nu pot dormi nici dacă sunt liniștită, cum aș dormi fiind neliniștită? Dar voi puteți încerca și metoda asta!)

Eu am avut zile de penibil sau pe care eu le-am înregistrat ca penibil, dar poate nici nu erau… Am o singură rezolvare: iau o carte de povești, citesc și-mi las mintea să creeze alte povești. Scriu cele mai amuzante povești cand sunt emoționată negativ, pentru că trebuie neapărat să merg în latura extremă a trăirilor ca să pot să echilibrez undeva, la sfarșitul zilei, propria-mi ființă.

Mai aștept idei, soluții de-ale voastre; indiferent de situațiile penibile (că te-a scos la școală și nu ai știut să răspunzi, că i-ai spus că o iubești și ți-a întors frumosul ei spate, că nu s-a ținut de promisiune cineva și ți-a dat tot programul sau chiar viitorul peste cap – și multe, multe altele… ) – cum procedați pentru a uita?

3

Din ciclul *Să mergem la mall cu autobus(z)ul / Să ne umfle rasul*

Un puști de 12 ani îi mărturisea prietenului lui că a aflat de la mama lui că atunci cand era mic nu suporta supozitoarele. Acum, are un frate mai mic și acela le suportă, așa că are în casă peste tot așa ceva, că fratele lui tot răcește. Cum habar nu avea ce înseamnă un supozitor, a desfăcut unul și l-a strans în mană… Urmarea?

*Știi ce m-am gandit, bă? Fetele e moarte după mine, fetele se topește după mine. Fetele e un supozitor.*

Nu m-am putut abține să nu scriu pe telefon următoarea *poezie* pentru fetele care se *topește* după persoane de acest fel:

*Nu te uita la prost
cat de frumos ar fi,
că, oricat de deșteaptă ești,
el tot proastă te va găsi.
Ignoră frumosul prost
oricat ți-ar da inima ghes,
dacă vrei ca planurile tale de viață
să aibă succes.*

Asta pentru adolescente, iar pentru restul, un gand despre fete, frumusețe și fatidicul sfarșit, aici.

1

Nu (sunt)!

N-am învățat să fiu manioasă. Poate par; dar de fapt sunt dezamăgită.

Nu sunt furioasă. Sunt doar descurajată pentru că lucrurile nu ies bine.

Nu sunt enervată. Sunt doar indignată că nu pot face ce e corect.

Nu sunt mofturoasă. Sunt doar tristă că nu se ține cont și de mine.

Nu sunt nepăsătoare, ci doar am căzut pe ganduri cu privire la ce va urma.

Nu sunt nerăbdătoare. Sunt doar obosită.

Nu sunt în niciun fel cum par a fi, celor care nu mă cunosc, de aceea pentru ei, mai degrabă, nu sunt!

4

În goana plecării

Trebuie să dau foarte multe lucruri dintre cele pe care le dețin.

Cu hainele e cel mai ușor. Cărțile încă sunt dorite de oameni.

Ce mă fac, însă, cu toate borcanele pline de compot? Stand la Constanța, avand Nazarcea aproape, iubind piersicile, aveam obsesie pentru acest fel de compot.

Apoi am făcut atatea alte soiuri, am mancat atat de puține încat m-am trezit cu 150 de borcane pline, pe care nu am unde le așeza și la care nici nu am timp să mă uit – dacă mai sunt sau nu bune de mancat.

Nu, nu le-am dus la gunoi, să le ia cine are nevoie.

Nu am făcut asta pentru că m-am lecuit de așa idee.

Acum 5 ani am dus varza murată rămasă, că dacă nu avea cine s-o manance! Cu tot cu butoi – la gunoi! Mi-am zis că butoiul va fi ridicat de cei cărora le plăteam să facă asta, nu? Sau că ia varza cu totul cineva care o apreciază..

Da* de unde… A doua zi, strada era plină de verze, împrăștiate peste tot; doar butoiul era luat. Cineva îi văzuse potențialul – era imens 🙂  și nou – doar îl cumpărasem în toamnă – și decisese să ia doar ce-i convine! 🙂

Îmi imaginez cum ar fi să vină cineva și să desfacă și să împrăștie pe trotuar toate fructele din compoturile mele și să se bucure doar de borcane…

Bine, bine, știu ce să nu fac cu ele, dar ce să fac? 🙂

10

Discuții în autobuz, între adolescenți

1. Doi băieți

  • Bă, ce-mi place cum cantă Enrique. (Iglesias, cred că v-ați dat seama)
  • Auzi, bă, dar stai să-ți spun una și mai tare: știi că tata lui Enrique s-a apucat de cantat? L-am auzit eu zilele astea. Și știi că nu cantă rau nici el?

2. Două fete:

  • Uită-te la pantofii ăleia. (erau portocalii)
  • Îi văd, îmi plac.
  • Îți spun eu ce țipă pantofii ăia? *Vrem să fim scoși din picioare…. Vrem să fim scoși din picioare… Și dacă se poate să ne scoată un bărbat.*

3. Între doi băieți:

  • Băi, am descoperit o trupă nouă de muzică pop.
  • Serios?
  • Da, sunt cam expirați ei, ca varstă, dar cantă bine pentru început. Le zice Modern Talking.

4. Între două fete

  • Ți-e frig?
  • Nu.
  • Atunci de ce te zgribulești așa?
  • Cum să-ți zic… Știi starea aia cand, chiar dacă nu ți-e frig, ai vrea să simți o mană pe umărul tău și-apoi să te strangă cineva în brațe?

În autobuz, m-am săturat de discuțiile telefonice ale maturilor care se plang sau care încearcă să rezolve probleme. Se pare că tinerii sunt mai simpatici: ori naivi, ori puțin răutăcioși, ori delicați; cel puțin le simți umanul de dincolo de cuvinte.

Mă pregătesc să iau și azi vreo 8 autobuze 🙂 . Oare ce voi mai auzi?

0

Eternul răspuns și eterna problemă: prietenia

În copilăria mea era un cantec: Prietenia la nevoie se cunoaște. Îl cantam cu un anumit sentiment la 15 ani și încerc un cu totul altul acum. Desigur, după 60 de ani, iarăși se vor schimba emoția și senzația inspirate de cei de la Cromatic.

Vorbind despre prietenie, ce se mai laudă romanii că sunt amabili, atenți, cu bunăvoință și solicitudine, ospitalieri și că, la randul lor, au la cine apela la greu… Ce se mai laudă romanii cu asta și apoi îi acuză pe occidentali că sunt răi și că nu se bagă în seamă, că nu-și deschid ușile unii altora, că sunt respingători și își petrec viața în singurătate.

Mai zilele trecute am aflat despre un întreg etaj al unui bloc din Romania în care, de-a lungul a 2 ani, 5 bătranii pensionari au fost găsiți morți la nu știu cat timp, după miros, nu pentru că ar fi fost cineva de treabă, deschis, gata să schimbe o vorbă cu vecinul…

Sigur, în același timp, am aflat despre prieteni care în fiecare dimineață se sună. La aceeași oră. Știu că au probleme cu inima și, ca o probă că nu s-a întamplat nimic, la 8.15 minute telefonul sună. Cel bolnav nu pleacă de langă telefon la acea oră, pentru a nu-l speria pe cel ce sună, iar cel ce sună nu lasă să treacă niciun minut peste ora fixată.

Dar astfel de relații există și la nemți, și la belgieni, și la suedezi…

Dacă sunt prieteni!

Nu *neamul* te face să ții cont de celălalt, ci atașamentul de el.

Nu romanii sunt minunați, ci aceia pentru care contează omul de alături!!!

0

Să ai un prieten pe care să-l bucure cultura…

Mi se întamplă rar să găsesc oameni cu care să vorbesc despre cultură. Da, despre motivație, despre psihologie, despre tehnologie, despre creșterea copiilor, despre supraviețuirea într-o pădure pustie… 🙂 , despre toate acestea se găsesc mulți să vorbească, dar despre lumea înconjurătoare, frumoasă, naturală sau creată de om, nu.

Întorcandu-mă în orașul de unde-am plecat acum 23 de ani la București, de fiecare dată petrec timp cu o doamnă care respiră cultură și-mi inspiră ganduri de viitor cu privire la traseele pe care le am de parcurs… Ea a fost de-a lungul celor 25 de ani, de cand o cunosc, cea care m-a ghidat și în ce să citesc și înspre ce locuri să-mi îndrept pașii.

O seară culturală în două 🙂 începe cu poezii, gazda mea citindu-mi ceea ce consideră că ar fi pentru inima mea. L-a ales pe Vasile Voiculescu; poezia Darurile Domnului nu am reușit să o găsesc pe nicăieri pe net, dar o voi căuta pentru că merită să fie cunoscută. Însă am zburdat apoi printre poeziile lui de aici.

Am votat ca minunat Sonetul CCVI, al cărui ultim vers mi-l spun de fiecare dată cand îmi este greu:

Vasile Voiculescu – Sonet CCVI

Te-ncununam cu ganduri de slava si mister,
Ca intr-o liturghie slujita-mpatimirii,
Cerseam extaz cu aripi de flacari in eter,
S-ajungem ipostaza de spaime a iubirii…
Dar mi-ai parut prea fraged, prea gingas la-nceput,
Tumultosu-mi geniu intreg sa ti se-nchine:
Ca-n dragostea-ti ingusta sa-ncap, sa ma stramut,
Tot ce fu greu si mare am azvarlit din mine.
Am inghetat acolo sub bolta idolatra,
Genunchi plecati si frunte pe lespezi mi-am tocit…
N-a scaparat o zare in golul tau de piatra.
De ce m-arunci acuma cand inca n-am murit?
Din ocnele iubirii, imbatranit, steril,
Ma-ntorc cu greu la mine, ca dintr-un crunt exil.

Aici am găsit și un imn închinat societății noastre:

SingurătateaVasile Voiculescu

Adorm adânc Bucegii, şi Noaptea-i netezeşte,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte,
	Broboane mari de rouă.

Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Şi dârele de ceaţă, ca nişte şerpi, la poale
Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare
	Cu apele la vale.

Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stânca răzimată,
	Şi câtă-n adâncime.

Dă drumul unei pietre şi-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri pân’ nu se mai aude,
Cu faţa-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
	În ierburile ude.

Se uită lung la stele cum ard nălucitoare...
Ascultă-n fund molifţii vibrând ca nişte clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
	Ca lebada pe ape.

Aşa îşi duce veghea pe culme sus, deşteaptă,
Şi de urât tot timpul ea singură îşi ţine...
Din când în când tresare şi şade... parc-aşteaptă
	Dar, nimenea nu vine!

Din volumul "Pârgă", 1921

Și ne-am promis să mai trecem prin creațiile lui, pentru că sunt pentru suflet, iar sufletul primește mai puțină mancare în zilele noastre decat trupul.

După ce cu o seară în urmă urmărisem documentarul despre Ciclade și Santorini, aseară mi-am dorit Veneția, pentru că-mi place nespus apa, pentru că am fost la Veneția și m-a impresionat atat de mult încat mi-am promis că voi reveni. Și nu-s modestă deloc: mi-am propus să revin pentru 3 luni!

Motivul este și mai lipsit de modestie: dacă au fost atat de mulți poeți și prozatori pe acolo (pe fiecare ușă a caselor este o inscripție cu numele celor care au locuit acolo), eu de ce nu mi-aș face un cuib, în care să las un semn? 🙂

În timp ce mă uitam eu la Veneția mea, doamna mea dragă spune: Totuși, am o propunere pentru tine, de fapt două. Tu ai auzit despre Astana? Ana Lugojana, poate, dar nu Astana… A, parcă era o capitală … Ei, să vezi tu cum este Astana.

I-am cerut lui Google imagini despre Astana, admirand în mod deosebit Opera. O lojă de la Operă, în funcție de cum este fotografiată seamănă cu o eugenie, cu o barcă sau cu o scoică… Sigur, nu-i place nimănui să se imagineze crema din eugenie, dar o persoană care a plecat la plimbare pe mare sau perlă… Mda, merită văzută Opera din Astana, ca toate celelalte minuni pe care le-au ridicat în timp scurt cei din Kazakhstan.

Însă pe langă toate fantasticele clădiri există și un parc în care găsești toate clădirile în miniatură – cel mai mare din Asia, așa cum cel mai mare din Europa este cel din Haga – Madurodam. Cere-i lui Google informații și despre acest parc și distrează-te de parcă ai fi acolo, Gulliver între pitici.

Uneori, ai impresia că s-a terminat tot ce e frumos în lumea aceasta și tocmai atunci descoperi că nu cunoști mai nimic. Ce bine că există mereu lucruri noi de învățat, altfel fără orizont ar fi viața noastră!