Să ai un prieten pe care să-l bucure cultura…

Mi se întamplă rar să găsesc oameni cu care să vorbesc despre cultură. Da, despre motivație, despre psihologie, despre tehnologie, despre creșterea copiilor, despre supraviețuirea într-o pădure pustie… 🙂 , despre toate acestea se găsesc mulți să vorbească, dar despre lumea înconjurătoare, frumoasă, naturală sau creată de om, nu.

Întorcandu-mă în orașul de unde-am plecat acum 23 de ani la București, de fiecare dată petrec timp cu o doamnă care respiră cultură și-mi inspiră ganduri de viitor cu privire la traseele pe care le am de parcurs… Ea a fost de-a lungul celor 25 de ani, de cand o cunosc, cea care m-a ghidat și în ce să citesc și înspre ce locuri să-mi îndrept pașii.

O seară culturală în două 🙂 începe cu poezii, gazda mea citindu-mi ceea ce consideră că ar fi pentru inima mea. L-a ales pe Vasile Voiculescu; poezia Darurile Domnului nu am reușit să o găsesc pe nicăieri pe net, dar o voi căuta pentru că merită să fie cunoscută. Însă am zburdat apoi printre poeziile lui de aici.

Am votat ca minunat Sonetul CCVI, al cărui ultim vers mi-l spun de fiecare dată cand îmi este greu:

Vasile Voiculescu – Sonet CCVI

Te-ncununam cu ganduri de slava si mister,
Ca intr-o liturghie slujita-mpatimirii,
Cerseam extaz cu aripi de flacari in eter,
S-ajungem ipostaza de spaime a iubirii…
Dar mi-ai parut prea fraged, prea gingas la-nceput,
Tumultosu-mi geniu intreg sa ti se-nchine:
Ca-n dragostea-ti ingusta sa-ncap, sa ma stramut,
Tot ce fu greu si mare am azvarlit din mine.
Am inghetat acolo sub bolta idolatra,
Genunchi plecati si frunte pe lespezi mi-am tocit…
N-a scaparat o zare in golul tau de piatra.
De ce m-arunci acuma cand inca n-am murit?
Din ocnele iubirii, imbatranit, steril,
Ma-ntorc cu greu la mine, ca dintr-un crunt exil.

Aici am găsit și un imn închinat societății noastre:

SingurătateaVasile Voiculescu

Adorm adânc Bucegii, şi Noaptea-i netezeşte,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte,
	Broboane mari de rouă.

Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Şi dârele de ceaţă, ca nişte şerpi, la poale
Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare
	Cu apele la vale.

Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stânca răzimată,
	Şi câtă-n adâncime.

Dă drumul unei pietre şi-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri pân’ nu se mai aude,
Cu faţa-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
	În ierburile ude.

Se uită lung la stele cum ard nălucitoare...
Ascultă-n fund molifţii vibrând ca nişte clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
	Ca lebada pe ape.

Aşa îşi duce veghea pe culme sus, deşteaptă,
Şi de urât tot timpul ea singură îşi ţine...
Din când în când tresare şi şade... parc-aşteaptă
	Dar, nimenea nu vine!

Din volumul "Pârgă", 1921

Și ne-am promis să mai trecem prin creațiile lui, pentru că sunt pentru suflet, iar sufletul primește mai puțină mancare în zilele noastre decat trupul.

După ce cu o seară în urmă urmărisem documentarul despre Ciclade și Santorini, aseară mi-am dorit Veneția, pentru că-mi place nespus apa, pentru că am fost la Veneția și m-a impresionat atat de mult încat mi-am promis că voi reveni. Și nu-s modestă deloc: mi-am propus să revin pentru 3 luni!

Motivul este și mai lipsit de modestie: dacă au fost atat de mulți poeți și prozatori pe acolo (pe fiecare ușă a caselor este o inscripție cu numele celor care au locuit acolo), eu de ce nu mi-aș face un cuib, în care să las un semn? 🙂

În timp ce mă uitam eu la Veneția mea, doamna mea dragă spune: Totuși, am o propunere pentru tine, de fapt două. Tu ai auzit despre Astana? Ana Lugojana, poate, dar nu Astana… A, parcă era o capitală … Ei, să vezi tu cum este Astana.

I-am cerut lui Google imagini despre Astana, admirand în mod deosebit Opera. O lojă de la Operă, în funcție de cum este fotografiată seamănă cu o eugenie, cu o barcă sau cu o scoică… Sigur, nu-i place nimănui să se imagineze crema din eugenie, dar o persoană care a plecat la plimbare pe mare sau perlă… Mda, merită văzută Opera din Astana, ca toate celelalte minuni pe care le-au ridicat în timp scurt cei din Kazakhstan.

Însă pe langă toate fantasticele clădiri există și un parc în care găsești toate clădirile în miniatură – cel mai mare din Asia, așa cum cel mai mare din Europa este cel din Haga – Madurodam. Cere-i lui Google informații și despre acest parc și distrează-te de parcă ai fi acolo, Gulliver între pitici.

Uneori, ai impresia că s-a terminat tot ce e frumos în lumea aceasta și tocmai atunci descoperi că nu cunoști mai nimic. Ce bine că există mereu lucruri noi de învățat, altfel fără orizont ar fi viața noastră!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s