Furtuna – după (subliniere, ok?) Shakespeare

*După* și nu *de*, pentru că nu e Furtuna lui, e ceva ce a pornit de la piesa lui și a devenit o interpretare modernă pe scena Teatrului Național.

Pe site, o găsiți descrisă cam așa: *Un basm despre un duce detronat, devenit magicianul Prospero, și despre fiica lui, Miranda. O comedie a iluziilor, feerie, un text despre putere și răzbunare, Furtuna este, mai presus de orice interpretare, o piesă despre puterea demiurgică a artei și imaginației. Știința lui Prospero depășește legile oamenilor, controlează natura, stăpânește duhuri și provoacă iubirea. O distribuție impresionantă, cu Ion Caramitru în rolul Prospero, într-o montare captivantă, cu ritmuri frenetice, umor și emoție, de o plasticitate puternică și o ilustrație muzicală ale cărei cadențe urmăresc spectatorul mult timp de la ieșirea din sală.*

În ideea de montare captivantă intră faptul că, dacă ești profesor de romană și te gandești să vii cu elevii pentru a-i face să le placă strălucitoarea operă a englezului, o dai în bară. Așa cum s-a întamplat aseară: în timp ce se îmbrăcau adolescenții discutau doar despre partea de pamflet la adresa societății de azi, din cadrul punerii în scenă… nu despre sensul profund al scrierii.

Am apreciat cu mai mult de 10 plus coloana sonoră, decorurile, luminile (da, o adevărată operă de artă conturarea norilor și sublinierea trăirilor prin lumini) și coregrafia. Dar parcă nu eram la balet, nu? Nici la operetă. Eram la teatru… Acolo ar trebui să conteze altceva… Zic și eu!

Recunosc, a trebuit să ies din mine pentru a mă putea integra și a putea înțelege ceea ce s-a derulat pe scenă, între personaje.

Crescută cu teatrul de cea mai bună calitate de acum mulți ani, foarte mulți, teatru care se baza mult pe jocul actorilor, pe intonație, pe text, am privit ca revoluționar ceea ce vedeam, dar nu întotdeauna revoluționarul aduce și calitatea.  (Scena dintre cei doi îndrăgostiți, cand ea îi cere să-i spună dacă o iubește, dar îi ține mana la gură,  el sufocandu-se, fără a reuși să-și declare dragostea, pare desprinsă dintr-o poantă ieftină de pe FB; poate cel mult să fie tratată din punct de vedere psihologic – femeia este guralivă, ea este capricioasă… și nu te mai concentrezi pe frumusețea sentimentelor, pe care le înălța autorul pentru a fi descoperite de ochiul oricui a trecut pe acolo…🙂 )

L-am urmărit pe Caramitru, cu care se laudă Naționalul pe site: doar de 5 ori a subliniat ideile prin modularea vocii. În rest, s-a bazat pe faptul că e Caramitru. Păi, nu prea ești, dacă nu te comporți ca el… chiar dacă ești el🙂 .

Ceilalți s-au folosit mult de gesturi, dans și sublinierea ridicolului, mai degrabă decat pe calitățile lor care să umple cuvantul cu  sensul lui…

Sigur, trebuia să fie și ceva care să merite aplauze frenetice: lui Caliban nu am avut ce-i reproșa; dimpotrivă, el pare actor de mii de ani, el se identifică personajului; el este cineva, chiar dacă e tratat de Prospero ca fiind nimeni… Felicitări, Mihai Călin.

Pe larg despre piesă, de la premieră, aici.

Dacă doriți să mergeți, citiți neapărat articolul respectiv. Nu e scris de un amator! (ca mine!🙂 )

Ei bine, ieșind din mine, m-am putut bucura de orice trăznaie s-a întamplat pe scenă, chiar dacă nu avea nimic de-a face cu sec XVII (cred că acel selfie al lui Ariel cu Prospero, de la sfarșitul piesei, care s-a vrut o parodie, este singurul aspect cu care răman cei ce nu citesc Furtuna, ci doar o urmăresc: un flash nici măcar amuzant ca Revelioanele de pană în 89, cu atat mai puțin original!).

Sincer? Eu nu mi-aș încuraja copilul (16 ani) să meargă la această piesă de teatru. După o anumită varstă, cu o anumită cultură în spate (pardon, în minte și inimă), judeci altfel lucrurile; dar la 16 ani, cu lipsa de interes de azi a copiilor pentru citit, ar fi un deserviciu să duci elevii la Național pentru Furtuna.

5 responses to this post.

  1. Apăi, eu m-am tot gândit că… oare dacă arde Monalisa în muzeu… oare mai răsare soarele a doua zi?

    Răspunde

    • știi la ce m-am gandit eu, acum, că mă mut și trebuie să dau lucrurile toate, pt că spațiul este de 3 ori mai mic?
      de ce atatea? de ce tot ce ține de cultură? problema cea mai mare o constituie cărțile – am peste 10.000.
      le-am împărțit la prietene, dacă vreodată le voi recupera, bine, dacă nu… măcar nu le țin în cap…🙂
      și 10 lăzi cu amintiri din orașele prin care am fost, de la albume și vederi, la statuete…
      și dacă arde totul, sigur soarele răsare a doua zi…
      și dacă ești mai sărac a doua zi, dar trăiești – ca mine acum – ce mai contează?

      Răspunde

      • 🙂 :))))))))))) Doamne ce Om frumos ești! Știi, m-am despărțit de multe, abstracție făcând de oameni… că asta-i altă categorie, dar de cărți mi-a trebuit mai mult… apoi multe am făcut cadou și multe am părăsit prin tren și prin gări… cu inscripția„ de cadou”… Câteodată am impresia acum că aș putea să zbor!

      • imaginează-ți că urmează targul de carte.
        eu de acolo plecam de obicei cu un troller de cărți.
        acum mă voi duce doar să le mangai și să le miros🙂 .
        că știu că nu mai există loc pt ele…
        dar viața merge mai departe… de aceea există biblioteci…
        de aceea există prietenie – să iei de la cei care au, cu împrumut…
        pană la urmă, important e că ai ochi, cu care să citești,
        că ce citi ai de unde face rost…🙂
        și da, acum, după ce voi rezolva cu datul și oferitul și lăsatul pe oriunde,
        cred că voi putea și eu să zbor.
        și la propriu și la figurat.🙂

      • Zbor binecuvântat!🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: