Depresia (2)

Adolescenții au impresia că în viață e totul sau nimic. Așa credeam eu cand am ajuns la liceu: dacă nu m-am îndrătostit de niciun coleg *din prima*, n-o să fie nimic între noi. Ei bine, în clasa a 12, după ce ne văzusem de atatea ori la ore, în pauze și în afara liceului, unul dintre colegi a început insistent să stea pe langă mine. Insistența lui era foarte bine țintită: o fată care se simte centrul atenție pică repede în plasă🙂 . Eu spuneam: *Am schimbat ruta și am văzut la librăria cutare nu știu ce frumusețe.* A doua zi la mine pe birou era lucrul respectiv. Eram în mijlocul orei de biologie, cu geamurile deschise, de cald și eu îi șoptesc prietenei mele: *ce-aș manca niște paleuri!* Și cavalerul se ridică ușor din bancă, se așază la fereastră, trece un picior peste pervaz, pe al doilea (da, eram la parter – desigur!!! de la etaj nu cred că o făcea!!!🙂 ), se aud pașii lui alergand prin curtea liceului, la dus, la întors, se văd mainile cățărandu-se pe pervaz, se aude un pasait, colegul nostru de langă geam ia punga cu paleuri și-l ajută să urce, iar îndrăgostitul se așază la locul lui, rugandu-i pe ceilalți să-mi treacă din mană în mană bunătățile… (Nu întrebați despre profa de biologie – era una dintre acele profesoare care nici nu te fascinează cu materia, nici nu se uită la tine în timpul orelor, stă doar cu spatele la clasă și cu creta pe tablă, fascinată de materia ei, dar absolut nepricepută să te prindă cu predarea  ei!!!🙂 S-au mai petrecut multe evadări de acest fel, pentru pofte din cele mai diferite, iar ea nu a sesizat niciodată lipsa nimănui!)

Ei bine, Revoluția din *89 ne-a prins în clasa a 12 și după ce ne-am întors din vacanța de iarnă, am primit un cadou mare,  cu de toate: dulciuri, fructe, jucării. Pe ursulețul cel mai drăgălaș, unul delicat, portocaliu, îmbrăcat cu o hăinuță galbenă cu picățele maro, era scris: Te iubesc. Sin.

Am aflat că toate acele bunătăți erau aduse de cumnatul lui pentru fiul său, adică pentru nepotul prietenului meu, da?, dar el furase din toate și pentru mine🙂 : *Că ce știe ăla de 9 luni despre jucării! Tu te bucuri mai mult de ele!*🙂

Am avut colecție de 150 de ursuleți, pe care i-am dat în stanga și în dreapta, imediat ce am terminat liceul – unul singur am păstrat. Pe cel portocaliu.

Și zilele acestea, cand pregăteam mutarea, cand nu aveam unde pune toate lucrurile, oricat de dragi îmi erau, am decis să dau din colecția care între timp se refăcuse: atunci l-am strecurat și pe ursulețul bătran în sacul cu jucării pe care Furnica Minunica l-a folosit ca să realizeze cele 71 de cutii pentru Shoe Box.

Odiseea ursulețului continuă: Minunica îi spală semnătura prietenului meu (îl chema Sorin și mie-era lene să-i zic tot numele așa că luam doar prima literă și ultimele două), scrie Ana și merge să ofere acest dar unei fetițe care, împreună cu 5 frați ai ei, își caștigă singuri existența, părinții fiind un fel de copii ai lor, nu protectorii lor.

Am spus toată povestea aceasta lungă pentru o concluzie simplă: ești deprimat? Uită-te în jurul tău de două ori: prima dată în casă! Sunt foarte multe lucruri de care nu te-ai despărți, pe care nu le-ai da, însă nici nu le folosești. Eu aveam ursulețul de cați ani? 25! Nici copilului meu nu i l-am dat să se joace cu el, nici apoi nu mi-a trecut prin cap să renunț la el… Cate lucruri aveți de 25 de ani? Nu v-a ajuns să vă bucurați de ele? Sunt unele și de 30, 40, dar chiar și de 10 sau 8, care și-au făcut datoria față de voi. Nu vă mai spun nimic, iar pe alții i-ar bucura, bucuria lor făcand ca depresia voastră să-și ia traista la plimbare și să plece în bejenie la altă casă, pardon,🙂 în altă inimă.

După ce priviți și vedeți ce e de dat, priviți pentru a doua oară și vedeți cui să dați. Din ceea ce am avut eu de dat, Minunica a făcut mai multe categorii de daruri: pentru Shoe box, pentru un așezamant, pentru oamenii străzii, pentru un orfelinat…

Depresia fuge de la oamenii preocupați de oameni. Dar se ține ca scaiul de oile lui Moromete, dacă suntem preocupați doar de noi înșine. Depresia e dată și de anumite procese fiziologice, dar pe langă medicamentele necesare, uneori, emoțiile pozitive vindecă mai sigur decat chimicalele… Ori a fi bun aduce o emoție pozitivă pe care nici a primi ceea ce ți-ai dorit de-o viață nu ți-o poate da!

Rețea antidepresie de azi este bunătatea prin renunțarea la ceea ce ai din belșug pentru a oferi celor care au nevoie de așa ceva.

(Minunica îmi povestea că pusesem chiar și o pereche de șosete mai ponosite pe care i le-a oferit unui copil mic de pe stradă… care avea doar adidași pe piciorul gol, în vreme ce afară erau 3 grade. Cand mi-a arătat poza cu picioarele în sfarșit fericite ale micului copil, mi-am dat seama că, și dacă-mi dădea cineva un palat, nu eram așa de încantată: palatul trebuie îngrijit, dichisit, cere un anumit statut și o anumită zbatere pentru a-l întreține; pe cand faptul că cel mic spune: *sunt calde acum picioarele mele* te determină să înțelegi că nu 7 camere contează, ci să fie și cei din jurul tău fericiți.)

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: