0

Concert Direcția 5

Încerc un sentiment de părere de rău pentru că nu înțeleg cum merg lucrurile… Unii își bat joc de noi și cand fac artă. Oare o fac special? Sau de fapt își bat joc de ei? Sau și mai de fapt… sunt luați (conform versurilor *dar hai să ne avem ca frați…. 🙂 )

Am participat la concert cucerită de vreo 6 melodii din ultimul timp. Nu mi-am imaginat că, din 400 de melodii, cate se laudă că au, vor canta în prima parte chestii triste, ca pentru înmormantare, iar în partea a doua vor fi urlete șeicăreștiene din belșug și reclame de-ale lui Marian Ionescu: *cea mai tare voce din rock-ul romanesc, Toni Șeicărescu…*

Cristi Enache nu avem? Avem, cateodată, așa cat să pui niște leuștean în ciorbă. Apoi întoarce-te la răcnetele lui Șeicărescu…

Nu, concertul nu mi-a plăcut deloc pentru că am simțit un fel de disperare de oameni nesiguri – sau care știu că, oricat de prost s-ar purta, tot vor avea un public, pentru că publicul … e fraier și trece peste orice. Am mai văzut asta la Marian Nistor, în epoca de aur, cand stăteam prin culise, pentru că-mi permiteam 🙂 , și se purta cu debutantele de parcă le era guru și cu publicul de parcă era îi era Dumnezeu…

Nu aș vrea nicio clipă să fiu în pielea lui Cristi Enache care aude la fiecare concert de zeci de ori că TȘ e cea mai minunată, cea mai fantastică, cea mai elaborată voce care cantă rock în Romania… Alo, periem individul ca să nu plece din nou din formație sau chiar credem asta? Dacă-l periem, măi Marian Ionescu, n-am putea-o face cu bani, între patru ochi și nu cu umilirea publicului, care trebuie să asculte răgete de persoană din ce în ce mai încrezută că, da, e cel mai bun? Și dacă mata crezi asta, Ionescule, la ce-l mai ții pe Enache?

Și, Enache, nu vrei să te reprofilezi, să ții cursuri de dezvoltare personală, în mod deosebit de cum se păstrează stima de sine, deși ești călcat în picioare în fața a mii se spectatori?

Singurul moment în care a fost coerent Ionescu a fost cel în care a întrebat bărbații: *Este vreunul dintre voi venit aici de bunăvoie?* În rest, a aberat cu dezacorduri, cu un stil agramat care probabil că nu-l caracterizează, dar in vino veritas … căci tot zicea că totul se rezolvă cu niște vin, după….

Eu cred că … înainte…

Spectacolul de lumini a fost minunat. Cristi Enache l-a impresionat și pe soțul meu, care de felul lui este *nemuritor și rece* la astfel de muzică. Alina, prințesa muzicii rock, cea care cantă cu ei de 30 de zile, era îmbrăcată ca nepoata mea de 5 ani: fustă albă de tul și dress negru; bine că nu canta cu ținuta vestimentară, că altfel ne făcea praf… Așa, a fost plăcută!

Singura mișcare de scenă era a lui Damalan, care încerca probabil să suplinească lipsa de mișcare a tuturor; ar merita o diplomă pe care să scrie: Damalan, acest titirez al Direcției 5.

Ok, m-am bucurat mult și tot atat am regretat că se poate ca la Sala Palatului să existe un concert cu o astfel de incoerență…

0

Every thing will be fine

Filmul este din 2015. Întâmplător am ajuns la el, dar nu l-am iertat, după ce am înțeles despre ce e vorba. Unii îl punctează cu foarte puțin. Mie mi-a plăcut subiectul și am trecut ușor peste imaginile-clișeu. Rar se abordează în cinematografie ideea de vinovăție pentru o faptă rea, fără premeditare, absolut nedorită. Dar viața e plină de așa ceva. Și atunci te izolezi, pentru că nimeni nu are curajul să vorbească despre ceea ce tu trăiești…

Sunt încântată când găsesc lucruri mai pline de înțelepciune, prin filme, pentru că prea ne-am încadrat viața la zona *divertisment*, iar ea se încăpățânează să ne trezească la realitate – există penibil, durere, moarte. Și mai ales există *s-a întâmplat* – în sensul că n-am intenționat… dar a ieșit așa… și nu frumos…

Oricum, ca să rămână un zâmbet la finalul oricărei drame, e nevoie să investești sufletește. Să ai acest curaj.

0

Cu primăvara încep toate. Inclusiv cititul.

Prietena mea – mă rog, una dintre ele, dar una dintre cele mai bune! 🙂 – e profesoară de română-engleză, la Ploiești. Nu știu ce i-a venit, dar m-a invitat să le vorbesc elevilor despre importanța lecturii suplimentare – aici, de fapt, 🙂 , intră inclusiv ceea ce se învață în clasă, pentru că, după cât de mult nu vor copiii să învețe, atitudinea pozitivă față de teme este…suplimentară! 🙂

La clasa a V-a, elevii sunt încă drăguți, ca mieii de curând născuți. (I-am întrebat de ce ar fi necesar cititul, răspund ei conștiincios despre îmbogățirea vocabularului, note bune, cunoașterea mai multor vieți… Mă bag și eu, ca musca în lapte, *și pentru a-i impresiona pe băieți, fetelor, sau pe fete, băieților!*  🙂 Și dacă nu încep săracii să-l arunce pe NUUU în mine… Da, cred că argumentul acesta ar ține pe la clase mai mari!)

A fost o plăcere să petrec 90 de minute în compania lor, iar la plecare le-am lăsat trei teme. (S-a constatat că în momentul în care copiii citesc, se bâlbâie și nu fac față să ducă frazele la capăt fără greșeli, chiar dacă ei parcurg acasă cărți care li se par interesante. Copii cu nota 10 în scris – nu ziceți că de la copiat 🙂 , că greșiți! – nu reușesc să spună cuvintele clar, chiar dacă nu sunt neologisme, ci dintre cele mai folosite! Din acest motiv eram eu acolo – nu numai să se pună pe citit, dar și să citească fluent când vine o inspecție și sunt puși să spună cu voce tare ce e în carte!!!)

Zilnic:

  1. Citești 5 minute cu creionul în gură, rostind riguros fiecare literă, în așa fel încât să se înțeleagă ce spui
  2. Citești 15 minute cu voce tare ori dintr-un text din carte (din ceea ce va veni), ori dintr-un text din lecturile recomandate de școală (nu trebuie să fie de fiecare dată același pentru că se învață ochiul cu el și copilul ajunge să îl spună mai degrabă din minte decât citind)
  3. Scrii 5 minute (mda, asta cu scrisul e o altă problemă -literele copiilor arată fiecare ca un ciorchine de strugure, cu 3 cuvinte umplu un rând. Lăbărțatele litere sunt ca cercul de foc de la circ – ai cum să te strecori prin ele, cât ești tu de om mare!) dintr-un text de limbă germană. (Aveau germana ca a doua limbă și, necunoscând cuvintele,  erau obligați să fie atenți la fiecare literă în parte, să le stea mintea la ceea ce fac, nu la ceea ce vor face după ce termină temele.)

Ce m-a impresionat a fost faptul că, întrebați fiind ce vor să devină ei și ce meserie vor părinții să aibă ei, toți au spus: părinții mă lasă pe mine să aleg ce vreau să fiu. De asemenea, am apreciat faptul că au colaborat, prietenoși, la tot ceea ce am propus – jocuri prin care să-și dea seama că au nevoie de citit pentru ceea ce va veni – pentru că cei mai mulți care lucrează cu elevii spun că aceștia nu reacționează pozitiv, la nicio propunere!

Un lucru e sigur! Mă mai duc! 🙂