Archive for Aprilie 2016

Ce este Romania?

Nepoţii mei americani, în maşină, pe Valea Oltului. Prima dată în Romania, el – 8 ani, ea – 6. Deodată, începe filosofia lui Preston:

  • Claire, Romania is another dimension!
  • What*s dimension, Preston?
  • Dimension it means world!
  • (puțin tulburată că nu înțelegea prea mult, Claire) Romania is another world?
  • Yes, Claire. Better!

 

Gest de Oltenia

Treceam cu microbuzul spre Slatina și observam cu dragoste câmpurile de rapiță. Ador galbenul, evident, dar câmpurile de rapiță au și altă semnificație în inima mea. Melancolică, priveam, priveam … Deodată, observ ceva! Nu, nu era iepure. Nici căprioară. Nici fazan. Deși le-am văzut și pe acestea. 🙂

Era o mașină parcată în lanul de rapiță și un bărbat îmbrăcat într-un costum elegant, culegea rapiță. Bucată cu bucată. El și cravata lui făcuseră un buchet arătos de flori ca soarele –  și nu cred că avea de gând 🙂 să facă ulei din ele sau să le vândă la piață.

Așa-i, doamnă, că v-a plăcut romantismul dumnealui?

Știi că ești la Slatina dacă…

  1. străzile sunt cu sens unic
  2. blocurile nu au apartamente la parter, ci buticuri… (bine, unele așa au fost create de sistemul din epoca de aur, dar cele mai multe sunt apartamente sparte, cărora li s-a făcut intrare dinspre stradă, nu prin bloc)
  3. tot al treilea butic este un second hand
  4. stând la rând la aceste buticuri, auzi persoanele din fața ta spunând una dintre aceste fraze: Ți-am adus datoria. / Trece-mi asta pe caiet. / Nu uita să mă scrii pe caiet. / Șterge-mă de pe caiet. / Hai că de mâine vin din nou să fac datorii la tine.
  5. savurezi cele mai gustoase paleuri (în piața rușilor)
  6. iei prânzul la El Preda și nu te poți opri din mâncat plăcintă cu brânză dulce și stafide, deși tu nu suporți stafidele pe nicăieri…
  7. îți umpli o sticlă de doi litri cu citro de la albanezi și duci acasă pentru ai tăi bragă
  8. iei tot de la albanezi o înghețată de lămâie, chiar dacă nu mai e ca pe vremuri, dar o iei, de dragul adolescenței
  9. ajungi la mijlocul orașului și ți se spune că acolo e Paul… dar nu-l găsești că nu mai e de vreo 15 ani, însă tot el, săracul, e luat ca reper.

Întrebare

Știe cineva care e faza cu cele 25 de lalele vandute pentru 10 lei, la orice colț de stradă din București?

Sigur, chiar dacă nu voi elucida misterul, tot ce știu e că nicio primăvară nu m-a făcut stăpana florilor, ca aceasta… 🙂

Teatrul Țăndărică lovește din nou…inima bună!

Citesc o carte prost tradusă sau necorectată, dar de mare valoare pentru artiști – Manifest (Nathan Brown, Joanna Darby).

În 2007, Universitatea Oxford a demarat un studiu antropologic intitulat: *Proiectul Percepție, Religie și Teologie*. Scopul era acela de a înțelege de ce oamenii, de-a lungul timpului, au manifestat credință. Dintre cele 41 de lucrări, cele mai multe i-au avut ca obiect pe copii și credința lor.  Aceasta pentru că s-a descoperit că, în joaca lor imaginativă, toți copiii includ mai degrabă o figură tip Dumnezeu decât un cățel preferat. (reușit jocul de cuvinte God, dog…) Imaginația copiilor nu creează animale de companie, ci mai degrabă explorează și gravitează în jurul lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, copiii, spune un alt studiu, înțeleg caracterul nemuritor al lui Dumnezeu, înainte de a înțelege caracterul muritor al oamenilor. Pentru ei, viața veșnică are mai mult sens decât moartea umană.

Ei bine, de ce acest discurs în cadrul prezentării unei piese de teatru pentru copii? 🙂

Pentru că omul de zăpadă își dă seama că i se cam termină zilele și cântă după *eternitate*. Am fost cam sceptică – păi, cum să fie acest refren pentru copiii de 5 ani? După ce am citit acel capitol despre creativitate și imaginație la copii, i-am dat dreptate lui Vișniec (autorul, da?).

Acum mi s-a luminat mintea și înțeleg eu de ce zice Fiul lui Dumnezeu: *Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca ei (vorbea despre cei mici pe care îi avea în față). Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copilaș cu niciun chip nu va intra în ea.* (Nu spune că *le aparține copiilor*, ci celor care au o experiență a credinței în care imaginația este pe deplin antrenată, la fel ca aceea a unui copil… care crede în viață veșnică… sau în eternitate, cum zice frumosul om de zăpadă devenit infimul om de zăpadă, odată cu venirea primăverii.)

Cu sau fără copii, (noi am fost 4 oameni mari! 🙂 ), mergeți să-l vedeți pe omul de zăpadă și vă veți bucura și de prietenii lui atât de amuzanți încât de-a lungul întregii săptămâni vă veți aminti de ei!

Operațiunea Arctic

Film cunoscut și premiat.

Eu l-am găsit la colțul străzii și m-am gandit că, dacă tot e film pentru întreaga familie, și ai un cinema doar al tău, de ce să nu mergem? 🙂

De unde să știu că voi fi pusă față în față cu o ficțiune de la care a pornit realitatea jalnică a Barnevernetului? Eu nu am scris despre acest subiect și nici nu vreau să mă refer la ce s-a întamplat, ci pur și simplu îmi pun niște întrebări pornind de la un film…

Considerat demn de nominalizări și titluri…

Trei copii se descurcă într-un ținut ostil, pentru că au urcat într-un avion și au ajuns aproape de Polul Nord. Cand sunt regăsiți, evident că nu vor fi dați părinților, nu? De ce se îmbrățișează cu ei? De ce nu e Barnevernetul pe acolo, pentru că acei copii n-au fost educați să se înțeleagă între ei, n-au avut realismul de-a se îndrepta spre casă după ce unul dintre ei l-a cotonogit pe-un coleg, ci … spre pista de elicoptere militare…

Povestea e frumoasă, copiii interpretează cat se poate de realist, imaginile sunt impresionante – trucate sau poze… 🙂

Ce vreau eu să spun este că niște norvegieni realizează un film despre niște copii care pleacă de la părinți, dar tot în brațele lor se întorc, deși eu chiar am strigat la final: *V-ați găsit voi, dar nu pentru mult timp, pentru că sigur vă va despărți Autoritatea Tutelară Norvegiană.*

Păi cum să păstreze copiii, dacă aceștia s-au descurcat singuri pentru că părinții i-au lăsat de izbeliște? Sau povești de acest fel sunt bune pentru filme, ca să ia premii și … ochii națiunilor…?

Unul dintre copii spunea la un moment dat, *aș vrea să fiu acasă, iar părinții de fericire că ne văd nici măcar nu vor mai țipa la noi…* Adică altfel ar fi țipat? Vai, cum să țipe norvegienii la copii?

🙂

Filmul mi-a plăcut. Meditația de după el, însă, a fost amară. O nație *evoluată* care o dă cum bate vantul – vantul care-i aduce mai multe comori. Un fel de urs polar, care caută cămara omului, îngropată în zăpadă și o găsește în cele din urmă pentru că băiețelul îi dă un desert de pui 🙂 cățelului și uită ușa deschisă…
Mda, poate e mai bine să vizionezi filme fără să bagi în seamă starea de lucru din respectiva societate. Bine, dar pe ce lume trăim, nu trebuie să fim ancorați în realitate?

🙂

Mergeți la Operațiunea Arctic, alături de copii (să aibă mai mult de 8 ani, ca să nu-i sperie ideea despărțirii definitive de părinți și să nu mai vrea să se depărteze apoi de voi!) și vizitați Norvegia singuri – sau cu odraslele care sunt majore și pot spune că nu le pasă cand ridicați tonul pentru că și ele o fac la voi, fără să vă simțiți lezați! Că așa e cu adolescența asta…