Pentru că am lucrat cu cei mici de-a lungul timpului, știu și eu cate ceva despre comportamentul lor. Din experiența mea, niciun copil de pană în 7 ani, mai ales într-un oraș ca București, nu e prietenos cu un străin. De fapt, nici după 7… Poate după 10, cand mama i-a vorbit deja despre vecina X sau l-a văzut pe vecinul Y că le-a reparat mașina… 🙂 Dar pană în 7 ani, nu, nu am întalnit un copil care să fie deschis cu străinii.
Într-o zi, am ieșit din scara blocului meu, scara B, și am trecut foarte aproape de scara A. Un băiețel de 6 ani și ceva, care nu mă văzuse în viața lui, îmi ține ușa pe care o deschisese cu greu, folosind o cheie, în vreme ce avea și cumpărături în mană, iar ușa era dificil de împins la greutatea ei, și pentru că vede că nu dau semne să urc pe scări îmi zice: Haideți, veniți?
Era așa de protocolar, așa de minunat să auzi din partea unui puști această invitație încat am întors capul să văd cu cine vorbește. Nimeni după mine.
*A, eu? am întrebat. Eu nu intru, eu merg mai departe.*
Puțin dezamăgit, a tras ușa după el.
Am rămas cu întrebarea: cu cine m-a confundat de s-a purtat așa de prietenos cu mine? Ce temperament are, dacă nu m-a confundat și totuși s-a gandit la mine? Ce educație a primit de la părinți, de s-a comportat astfel?
Ca orice bucureștean care se respectă, eu nu-mi cunosc nici vecinii de pe scară, nici pe cei de la etaj, cu atat mai puțin pe cei de la altă scară… Dar mi-am propus să îl urmăresc pe micuț și să îi felicit pe cei care s-au ocupat de bună lui creștere… A, desigur că la final le voi atrage atenția că n-ar trebui să pună copilul la cumpărat lucruri cu un volum așa de mare încat să nu prea poată deschide ușa nici pentru el, cu atat mai puțin să o țină la infinit și pentru altul … 🙂
Despre sufletul meu 