11

Cum să-l fac pe copil să citească?

Eu am un principiu: sunt sinceră, chiar dacă oamenii aruncă după mine cu pietre. Așa că-mi voi spune foarte clar părerile cu privire la acest subiect sensibil.

Am fost un copil care a citit enorm. Dar niciodată, niciodată, nu-mi pierdeam vremea cu descrierile – de case, de interioare, de natură. Ca atare, primul lucru pe care îl semnalez părintelui este  să încerce să vadă ce tipuri de scriere respinge copilul. Chiar pe toate? Sau nu suportă poezia, poveștile fără dialog sau pe cele foarte lungi (care-l deprimă, spunându-i că niciodată nu va reuși să termine). Soluția mea pentru momentul când descoperiți ce anume nu-i place copilului este să citiți un rând unul, un rând altul. Sau să citească atât cât rezistă și restul să-i povestiți, ori să-i citiți. Cei care nu sunt de acord cu asta au tot dreptul – eu vă voi explica de ce consider că trebuie făcut astfel. Poate copilul nu se deprinde foarte bine cu cititul, dar simte că vă are alături, că nu-l disprețuiți, că aveți încredere în el și că, deși nu se pricepe la o chestie, pe altele le poate face.

Se poate foarte bine să descoperiți că aveți un copil care nu suportă să citească deloc. E trist. Dar sunt destui copii care, când erau mici nu au citit nimic, și, după 15 ani, au început să recupereze, ajungând chiar oameni de cultură. Așa că important este să păstrați legătura cu el, să-l respectați așa cum este și să alegeți între următoarele acțiuni:

  1. îi citiți dv.
  2. îl rugați să citească alternativ, mai ales în locurile unde vi se pare că acțiunea l-ar prinde, iar el a refuzat să citească pentru că nu-și imagina că există și lucruri așa drăguțe.
  3. scoateți rezumate de pe net și îi citiți sau, pornind de la ideea că nu are de citit un roman, ci doar 3 pagini, îl poftiți să citească acest puțin – tot în tandem, dacă e necesar.
  4. citiți cărțile singuri, rețineți expresii, cuvinte pe care le împărtășiți cu el, le îmbrăcați frumos și dacă vă va spune că îi place să vorbiți despre așa ceva îi explicați de unde ați luat acele minunate idei și poate-l faceți curios.

Aceste soluții cer atenția dv și timpul dv. Niciun părinte al cărui copil care citește din proprie plăcere nu se poate lăuda cu faptul că a avut vreun aport la educarea copilului. 🙂 În schimb cel care-și va face copilul să citească prin răbdare și înțelepciune, este părintele care are voie să deschidă gura în fața altora. Cel de care copiii se roagă să nu le ia cartea din mână sau să nu le stingă lumina, că încă mai vor să citească, nu au niciun merit în dezvoltarea copiilor lor. Doar că, genetic, le-au transmis interesul.

Pe de altă parte, și acum mă pregătesc să încasez palme și pumni: ceea ce li se cere copiilor noștri să citească nu prea e relevant pentru viața lor sau nu prea e accesibil pentru modul în care sunt formați, modelați de societatea noastră. Ar trebui să predau româna, dacă n-aș face ceea ce fac acum, deci am tocit literatura noastră, dar ceea ce sunt obligați copiii să învețe la vârsta lor, nu răspunde nevoilor lor imediate, ori ei așa sunt crescuți – să primească lucruri care să le fie de folos, nu idei.

Și ca să fiu și mai enervantă – Ion Creangă scris în limba română i-ar atrage pe copii, dar Ion Creangă în moldoveneasca lui îi determină să-l respingă. Eu știu că am citit Amintirile cu dicționarul lângă mine și eram fericită să învăț toate acele cuvinte, mă fascina să-mi adaug cuvânt după cuvânt la dicționarul din mintea mea, dar în zilele noastre am auzit doar disperările mamelor care nu pricep de ce nu le place Creangă copiilor lor.

Pentru că nu e nimic de plăcut dacă nu te simți stăpân pe ceea ce faci: ori, citind capitole în care din 5 cuvinte 2 nu sunt de înțeles, te simți neputincios, simți un disconfort care te determină să arunci cartea.

Copiii nu mai sunt ca noi, odată. Ajutor le putem da, dar în modul în care au ei nevoie, nu cum ne imaginăm noi – să-i batem la cap, să le batem obrazul, să-i facem de râs în fața cunoscuților, să-i umilim…

Dacă veți reuși să-i ajutați să găsească un stil de carte care le e drag și le dați o mână de ajutor cu ceea ce e în programă, rezolvați mai mult decât dacă trageți oblonul pe motiv că *e prost* sau *nu e făcut pentru citit*.

Nu se știe dacă nu cumva prin răbdarea dv îi veți ajuta să ajungă acolo unde, oricum, învățătorii sau profesorii nu le dau nicio șansă – pentru că dv vă iubiți cu adevărat copilul, nu are rost să vă dați bătuți, chiar dacă profesorii ridică din umeri și spun: caz pierdut!

Un penultim gând: când copiii încep să citească, puneți-i să citească folosind vocea, pentru ca să îi auziți și să-i ajutați la pronunțarea literelor, jucați-vă cu ei – propuneți-le să aibă un creion în gură când citesc, pentru dicție și nu vă dați înapoi să faceți același lucru, imprimați-le însemnătatea semnelor de punctuație, prin modul în care dv citiți. Poate la început va fi mai greu, poate chiar ia timp mult și copilul are de citit o tonă. Important este să citească tare, cât poate, iar cu restul îl veți ajuta dv. Decât să nu aibă intonație, să nu se concentreze, mai bine rezolvați toate lucrurile în acest timp și apoi îi dați o mână de ajutor cu povestirea romanului sau fragmentului…

Și-acum ultimul gând: există cărți potrivite pentru anumite vârste, dar într-un mod ciudat nu sunt cunoscute sau copiilor le sunt recomandate unele care îi disperă prin lungime sau subiect trist. Faceți rost de o listă de cărți realiste pentru vârstele copiilor dv și mergeți pe aceea. Repet: cu ce e necesar, să le fiți suport; cu ce le place, lăsați-i să se desfete.

Pentru o astfel de listă, în caz că nu rezolvați, voi reveni la sfârșitul lui noiembrie.

Ok, acum aștept criticile! 🙂

0

Cuvinte fer(m)ecate

Ieri am avut a treia întâlnire cu cei care sunt interesați să scrie – da, lucrăm și asupra gramaticii (cratima, virgula, genitivul, acordul subiectului cu predicatul), dar mai ales asupra pasiunii de a scrie povești. Deocamdată. Poate cineva își va alege să scrie romane, la un moment dat, dar acum scriem povești.

Pentru că cei mici (8-12) sunt foarte entuziasmați (o, da, scrisul înseamnă ne jucăm înainte și după ce jucăriile ne dau idei de scris, scriem!), m-am gândit că ar fi bine să știe despre aceasta și prietenii mei de pe blog. Pentru că, la un moment dat, am vorbit cu vreo 10 dintre voi și ați zis că sunteți interesați de așa ceva și n-ar fi frumos din partea mea să vă lipsesc de această posibilitate.

De regulă, întâlnirile se țin chiar la km 0 al capitalei. La capătul tramvaiului 21, la Sf. Gheorghe, este o ceainărie plăcută, colorată. O altă descriere ar fi aceasta SanThe Fitoceainarie Strada Lipscani, nr. 104 (nu e în centrul vechi, ci la intersecție cu Calea Moșilor).

Eu sunt acolo duminica de la ora 10 la 12.30, dar dacă vreți mai multe detalii, haideți să discutăm pe despresufletulmeu@yahoo.com.

 

0

Ziua Zâmbetului, 2016

Un chestionar de autocunoaștere cu privire la Zâmbet (este o adevărată temă de casă, realizată în urma unor studii elaborate despre zâmbet, râs corelate cu fericire, așa că merită atenție!):

  1. De câte ori zâmbești pe zi?
  2. Ce anume te determină să zâmbești?
  3. Zâmbești doar pentru ceea ce se întâmplă acum sau îți amintești și lucruri din trecut, care-și provoacă zâmbetul?
  4. Poantele îți provoacă zâmbetul mai des decât relațiile cu oamenii?
  5. Zâmbetul este ceva care ți se pare o slăbiciune, o prostie doar pentru cei puerili?
  6. Când ai zâmbit ultima dată ieri (sau dacă nu ieri, ultima zi când ai zâmbit)?
  7. Cui zâmbești cel mai des și de ce?
  8. Îi faci de pe cei din jur să râdă sau ți se pare că îți pierzi din statut dacă faci asta?
  9. Caută cel puțin 10 moduri diferite prin care ai putea să-i faci pe prietenii tăi să râdă – în funcție de stilul lor (și nu te lăsa până nu sunt 10 și până nu le pui în practică zi de zi)
  10. Prietenii tăi zâmbesc?
  11. Ți se întâmplă să zâmbești auzind discuții dintre oameni în autobuz sau pe stradă? Te abții sau dau drumul râsului, chiar intri în vorbă cu ei?
  12. Ce notă i-ai da zâmbetului ca medicament, în vindecarea ta, de-a lungul timpului, după răni emoționale?
  13.  Râzi de alții, cu satisfacție că o dau în bară?
  14. Râzi de tine, pentru a te încuraja să mergi mai departe?
  15. Zâmbetul normal e mai des decât zâmbetul amar sau ești stăpânul zâmbetului amar?
  16. Când îți este greu, îți vine ușor să zâmbești sau nici nu te gândești să faci asta sau ai nevoie de ajutor din exterior pentru așa ceva?
  17. Ți-e mai ușor să oferi un zâmbet fals decât să te străduiești după unul sincer?
  18. Care a fost cel mai important zâmbet pe care l-ai oferit?
  19. Care a fost cel mai important zâmbet pe care l-ai primit?
  20. Scrie un angajament în care-ți promiți să zâmbești de 4 ori pe oră și ține un jurnal al acestui obicei – sunt oameni care s-au vindecat de boli grave în acest fel!
0

Mă lasați cu bunul simț!

Circulă pe FB o poză în care o viitoare mamă – înțelegeți, da, ce vreau să spun! – se sprijină de o bară și trei tineri zeloși stai jos, dincolo de bară și-și consultă telefoanele. Cred că toți erau doctori. Trecând peste meseria lor, ajung la comentariile pe care le fac sub acea poză niște neica nimeni, care nu respectă *doctorii* din țara noastră.  Din *să le fie rușine* nu-i scoateau.

Alo, nerușinaților care nu puneți accent pe tehnologizarea României și truda confraților voștri, băgați-vă mințile în cap. Ce voiați voi? Să dea locul acei domni acelei *cucoane*?

Să luăm lucrurile pe rând, ok?

1. *doctorii* au urcat primii în metrou? Primul venit, primul servit. 🙂

2. poate acei bărbați merg zilnic la lucru, la acea oră, cu metroul, deci ei erau acolo dintotdeauna, într-un fel, iar pe ea o apucase doar atunci să se urce în metrou (că era cam bine îmbrăcată și nu părea să fie familiarizată cu metroul)

3. domnii de pe scaunele acelea sunt ocupați, pricepeți? Poate chiar rezolvă lucrurile de la lucru pe telefon, deci e ca și când ar fi la birou. Doar nu-ți dai locul de la birou unui necunoscut, ce spune șeful firmei?

4. și-apoi ce, e nevasta lor? Nu! Atunci? Să creadă că-i fac avansuri? Să se mai și trezească la spital, loviți cu geanta în cap.

5. să nu uităm că, dacă îi dădeau locul, puteau foarte bine să sară feministele că bărbații consideră femeile prea slabe când procedează astfel, că nu s-au educat după atâta vreme că suntem egale cu ei și chiar putem suporta mai mult decât ei? (în speță, să ducem sarcina de 8 luni în picioare, lângă bară)

6. nu în ultimul rând, această individă, dacă face copil, e clar că are bani, că doar știți cât costă să crești un copil. A pus de-un copil, dar n-a luat calcul și o mașină? Păi cu ce o să-și plimbe copilul? Nu vedeți, fârtați, că bărbații aceștia minunați îi fac un bine copilului? Stând în picioare, femeia va înțelege importanța mașinii, își va lua una și copilul nu va fi obligat să stea în picioare în metrou.

  Ia mai lăsați-mă cu bunul simț! Trăim într-o societate practică, nu educată!

0

Cella Florescu, argint la Olimpiada Internațională de Informatică

Cella Florescu, medaliata cu argint la Olimpiada Internationala de Informatica, a fost invitată la un post de radio și redactorul i-a spus pe șleau: *Se vede că ești timidă (eu mă exprim frumos față de cuvintele folosite), se observă lucrul acesta (insistență, frate, ca să o pună cât mai în inferioritate) cum… *

Când ești luat așa, eu cred că te inhibi. Cum să spună despre defectul tău în fața întregii țări? Cum să insiste cu așa vehemență asupra lui?

Mă întreb dacă domnul și-a dat seama cât de rău sună ceea ce spune. Poate a aruncat întrebarea pe care nu o pregătise, de aceea era așa de lipsită de *fason*.

Cella merita să fie tratată frumos și să i se adreseze întrebări în așa fel încât să se simtă bine, nu ridiculizată.

Am apreciat-o pentru toate răspunsurile – ea cântă la pian în timpul liber, ea se liniștește plimbându-se sau făcând sport, ea ar da o oră petrecută la computer pe socializare. Și mi-a plăcut că prima remarcă a prietena ei când s-a întors, după concurs, a fost: *Bine că ai venit, că mă plictiseam.*

Oamenii tehnici nu mai sunt cei pe care îi știm noi din cărți sau filme – capul în cifre și fără viață personală. Oamenii tehnici sunt simpatici, nu-i mai numiți *tocilari*, vedeți-le calitățile și stați mai mult pe lângă ei, ca să nu le simțiți lipsa… 🙂

Sfatul Cellei pentru tineri – întrebarea era ca o sabie îndreptată spre cei ce nu învață! – nu era *burta pe carte!*, *nu vă distrați, ci învățați*, *ascultați-vă profesorii, mai ales pe cei care nu știu să vă respecte!*. Sfatul ei a fost un mare boom: aveți o pasiune. Dacă nu există pasiune, nu puteți face nimic. Doar pasiunea te împinge să te dezvolți.

Spun că a fost boom pentru că, ce să-i faci!, pasiunile trebuie descoperite în mod deosebit din copilărie – adică, familie, fă-l pe copil să se cunoască și să știe ce îi place sau în timp ce se apucă de învățat – adică, școală, oferă copiilor experiențe din care să-și dea seama pentru ce sunt făcuți.

Dacă vă plângeți că sunt atât de mulți tineri care par fără niciun Dumnezeu, apăi să știți că le lipsește pasiunea, deci interesul acordat lor de cei maturi!

Zic și eu, nu dau cu parul.

Cella, felicitări pentru ceea ce ești și pentru ceea ce vei deveni. Și mulțumesc pentru că exiști. Mi-ai provocat multe zâmbete în cadrul interviului cu puritatea ta copilărească, deși ești un computer performant, adică adult, adică atoatecunoscător. 🙂

0

Un fel de misoginism de femeie

(Continuare de aici.)

Prietena mea care a căzut într-o pivniță în Comarnic avea mașină scumpă. Prietena ei, adică eu 🙂 are carnet doar de cateva luni și a condus întotdeauna avand în dreapta un șofer experimentat. Accidentata a fost luată de Salvare și dusă la Sinaia cu guler special – eu am rămas cu mașina ei, parcată într-un loc de unde urma să o ridice în 3 minute, cat își cumpăra mărul – adică blocand accesul la aprovizionare a 6 magazine.

I-am cerut șefului de magazin cu pivniță în mijlocul magazinului – și cu trapa trasă! – să ne dea un șofer care să conducă mașina la spitalul din Sinaia. Că nu e obligat, dar o face…  de bun ce e!

Și vine dumnealui, șoferul. Îi voi zice Cosmin. Mi s-a părut că are 35 de ani. Prost îmbrăcat, neglijent. *Vă duc la prietena mea și vă preia ea.* Oprește în fața unei case și apare în fața mea o fetiță de vreo 18 ani, foarte frumoasă, dar îmbrăcată cu o fustă de-o palmă, rujată și aranjată de bal.

*Scuză-mă, te rog, îi spun ei, cand încerca să se urce la volanul mașinii, eu nu merg cu tine, orice ar fi. Nu-mi pun viața în mainile tale, pe serpentinele astea. Nu consider că tu ai putea să stăpanești asemenea mașină, nici de unde să dai banii înapoi – dacă să zicem că viața mea n-ar conta într-un accident și ar trebui să plătești numai fiarele.*

I-a plăcut cum i-am vorbit – chiar dacă am refuzat-o, am fost politicoasă și cred că i-am părut cumva intelectuală. El, nervos, se suie langă mine și-mi zice, după 5 minute în care am mers în tăcere:

  • De ce nu ați avut încredere în prietena mea, dar aveți în mine?
  • Pentru că tu pari de două ori mai mare decat ea, deci conduci de mai multă vreme. Am carnet de mai multă vreme decat ea și nu mi-am permis să pun mana pe volan, într-o asemenea circumstanță.
  • Aha, m-ați jignit. Eu și ea suntem de-o seamă.
  • Adică ai pană în 20 de ani? Nu pot să-mi cer scuze, arăți de 35, iar eu sunt sinceră mereu.
  • Mda, să știți că, în plus, ea conduce bland, în timp ce eu sunt cel mai cunoscut vitezoman de pe Valea Prahovei. Vă pot duce la Sinaia în  5 minute, întreagă, e drept, dar depășind mașnile în așa fel încat să punem în pericol pe toată lumea și să vă fie și rău.
  • Fă-o, dacă vrei. Sunt gata să-mi asum responsabilitatea pentru alegerile mele. Te-am ales pe tine, iar ceea ce se va întampla e ceea ce am ales eu.
  • Sunteți o specie aparte.
  • N-am nimic în plus: doar niște minte care e atentă să decidă ce e mai bine.

Ajungem la Sinaia. El:

  • Felicitări pentru alegere, doamnă. Și pentru că ați avut curajul să o țineți pe-a dv. Chiar dacă asta a însemnat să mă enervați că am pierdut cursele mele pe care trebuia să le fac. Prietena mea nu ar fi fost în stare să conducă mașina asta pentru că are niște chestii pe care ea nu le stăpanește.
  • Vrei să spui că mai venea o dată Salvarea pe valea asta, pentru două femei, nu? Oricum, cred că ți-ai dat seama că nu a fost misoginism – eu și prietena mea chiar ne îndreptam spre un congres unde trebuia să vorbim doar pentru femei!
  • Da, a fost vorba de înțelepciune. Sărut-mana și sper să se facă bine doamna.

Culmea e că mă întrebase cine plătește cursa lui de întoarcere spre Comarnic.

  • De vreme ce prietenul tău are de dat socoteală pentru viața cuiva, cred că îți dai seama cine…

Nu că aș fi feministă, dar sper că, între timp, șeful magazinului a început să pună preț pe o turistă care i-a căzut în pivniță și nu l-a dat în judecată.