0

Maggie*s plan, 2015

Când am început să văd filmul, nici nu m-am uitat la distribuție. M-a cucerit descrierea și privirea nu mi-a alunecat spre cei care interpretează. Și am avut surpriza să fie și actorul meu preferat… (la această oră! 🙂 )!!!

Se zice bine *ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să și primești* – și poate primești mai mult decât te aștepți. Maggie vrea un copil și primește mai mult decât un copil – o familie. Doar că nu realizează nicio clipă că relația ei se duce de râpă nu neapărat datorită faptului că nu poate să o păstreze, cât pentru faptul că prea poate să o ghideze, prin toate sinapsele zilei și anilor.

Perfecțiunea ei atrage dorința celorlalți de a se ridica la nivelul ei, iar prietenul ei bun spune bine ce spune… *micuța quaker care vrea să fie totul bine – după planul ei*! Ai impresia că e fragilă, e puternică, ai impresia că o să tacă, vorbește, ai impresia că nu se descurcă, ei, lasă că iese și din asta…

Este un film excelent pentru cei obsedați de control: chiar dacă au intenții bune, mai trebuie să țină cont și de cei din jurul lor.

1

Sully – Miracolul de pe râul Hudson

Când vorbesc despre un film, de regulă, eu îl recomand pentru scenariu, pentru ideile care ar putea porni dintr-o anumită replică. Nu sunt critic de specialitate, sunt doar o persoană care se oprește uneori să înțeleagă lucrurile din jurul ei, lucruri care, de data aceasta, au apărut în imaginile filmului și nu au fost povestite de vreun prieten.

Filmul chiar are distribuție generoasă, 🙂 însă nu mă voi opri asupra ei, ci asupra faptului că ceea ce apare pe ecran s-a întâmplat în realitate și că, dacă-l vedeți, asistați la o minune – nu s-a întâmplat niciodată, în afară de acea ocazie, ca un pilot să amerizeze și să scape viața tuturor oamenilor.

Procesul de după – e acuzat că putea ateriza pe 2 piste! – e un fel de bonus: să intri în intimitatea sistemului aviatic a fost copleșitor și pentru mine, care nu sunt interesată de tehnică – îmi dau seama cum este pentru bărbați!

Oricum, filmul are la bază două tensiuni: cea dintre tehnologie și … păsări, dar și – cea mai importantă – cea dintre perfecțiunea invocată de juriu și factorul uman.

Ideea *factorului uman* trebuie urmărită în tot filmului, nu numai în pilot: și fără responsabilitatea a 155 de vieți, toți cei din jurul lui, (că-l acuză, că sunt entuziasmați de el) își arată laturi absolut omenești.

Doar el este judecat, pentru că el trebuia să fie robot… 😦

0

Suntem maimuțe evoluate?

A fost întrebarea glumeață a unei prietene când am pus pe FB un filmuleț cu doi pui de maimuță: unul mai mare îl împingea în apă pe celălalt și femelele din grup, inclusiv mama celui răutăcios, alergau să vadă dacă e totul în regulă cu micuțul obligat să înoate…

Hm, cum ați proceda ca părinte, dacă la locul de joacă unul dintre copii l-ar împinge pe-al dv?

Bun, după ce v-ați dat răspunsul, vă las să bifați dintre câteva acțiuni una singură:

  • ați merge la copilul dv să vedeți ce i s-a întâmplat
  • v-ați lua copilul și ați pleca de acolo cu el, ca să-l mângâiați și să-l alinați, că e speriat
  • v-ați salva copilul și l-ați da pe mâna cuiva de încredere, după care ați merge la copilul care i-a făcut rău și l-ați lua de urechi
  • ați cere ajutor cuiva pentru a vă salva copilul, iar dv v-ați confrunta cu părintele copilului agresiv?

Nu răspundeți cu ceea ce știți că ar fi bine să faceți, ci cu ceea ce știți sigur că ați face.

Mie mi s-a părut interesant cum au procedat maimuțele: mama a plecat în ajutorul puiului, celelalte femele erau preocupate de soarta lui, s-au repezit și ele în aceeași direcție, dar s-au dat deoparte când mama și-a salvat puiul, ca ea să iasă din mijlocul lor și să fie între patru ochi cu cel mic. Mai mult, mama celui mare și poate nu rău, ci numai imprudent sau curios (ce i se întâmplă altuia, el nu s-a aruncat singur!!! 🙂 ) l-a tras pe al ei deoparte, după ce și-a dat seama cum s-a purtat, l-a ținut în spatele ei și s-a dus spre mama în nevoie, ca, dacă poate să-i fie de ajutor, să facă tot ce e necesar!

Ținând cont de acest comportament și în funcție de cum ne-am fi purtat noi, cum răspundem la întrebare: suntem maimuțe evoluate? Sau involuate? 🙂 🙂 🙂

 

5

După Gala Folk *Om bun*

De cum am văzut afișul, am decis să fiu prezentă, dar nu oricum. De regulă merg la spectacole cu o prietenă sau soțul meu, chiar soacra, dar de data aceasta am considerat că trebuie să-l iau alături și pe fiul meu. Motivul e simplu: el cunoaște cultura urbană a acestor ani, el mai știe muzică despre care îi explic pentru că o întâlnim pe parcursul zilei, prin magazine, pe la tarabe, dar despre trecut nu prea știe mare lucru.

Când a fost cu noi la duelul formațiilor Bonney M și BZN, a fost foarte entuziasmat de primul B. Atât de impresionat încât a decis să păstreze biletul printre amintirile lui dragi, ca să nu uite niciodată ce debordanți erau tinerii voioși din trupă – mă rog, cea care avea cel mai mare zvâc era, culmea, singura din vechea formație, dar tocmai ea ieșea în evidență, fără a-și trăda vârsta.

Cu folkul, însă, e altceva – e un fel de mângâiere pe care n-o prea acceptă adolescenții. Nu orice adolescenți. Cei care au ridicat mâna că au chitară – s-a pus aceast întrebare de pe scenă, cei impresionați de sunetul corzilor, da, pot accepta frumusețea lui. Fiul meu are chitară, dar s-a atins de ea de vreo 4 ori și oricum nu stă să asculte folk. Așa că am considerat că e timpul să cunoască și această manifestare artistică.

I-a plăcut trupa SPAM și, da, i-a plăcut atât de mult încât a făcut un filmuleț ca să le arate colegilor – mă scuzați, dar nu orice li se arată colegilor, adică dacă ai impresia că ar râde de tine, mai bine nu le pui în față așa ceva. Pe de altă parte, e atât de ciudată presiunea aceasta a adolescenței – își iau telefoanele unul altuia și se inspectează prin ele, așa că nu poți să faci nici pentru tine un clip sau să salvezi o poză mai duioasă pentru că ceilalți oricum vor descoperi și vor râde de tine… *Ie-te și p-ăsta! Așa ceva îți place ție?*

Eu trăiam o senzație ciudată, că mă aflu lângă aparatul nostru Gloria, în serile când se transmitea Cenaclul Flacăra și, cum niciodată nu am reușit să luăm bilete pentru așa ceva – eram și mici, n-aveam nici bani- stăteam cu urechea lipită de radio și-i ascultam pe Imre, Șeicaru,  Bertzi, Vintilă, Alifantis, Bațu, Baniciu…

Am amintit despre bilete. În epoca de aur, conducerea dorea să culturalizeze poporul (adevărul este că avea cu ce, erau interpreți și actori unul și unul) și existau persoane care se ocupau, pe lângă meseria lor, de distribuirea de bilete la spectacole. Cum oferta era bogată: (la noi veneau mereu cei de la Craiova, Pitești și București, nu mai spunem despre trupele de mai departe, care ajungeau și ele, pentru că știau că au asigurată Sala de Cultură plină în orașul nostru), existau mereu cumpărători. Mama era unul dintre distribuitori și, pentru munca de convingere sau doar pentru faptul că trebuia să poarte de grijă banilor până când îi preda la casieria Casei de Cultură, primea două bilete – pe un scaun stătea ea, pe un scaun eu și sora mea. Așa se face că am văzut piese de teatru, balet, muzică ușoară, folk, rock…

Într-un mod ciudat, din toată sala aceea, am avut bilete chiar în spatele unei mame cu două fiice de 8 și 10 ani, care știau toate melodiile. Nu numai că mi-am amintit de copilăria mea – atunci era normal să te îndrăgostești de muzică și pentru versuri și pentru că nu aveai alternative 🙂 ! – dar m-am întrebat cum de copiii din ziua de azi pot ști melodiile perfect – vorbim despre folk, da? Că pe cele cu înjurături le învață imediat și nu se miră nimeni.

Ce să spui despre preferații tăi, care-au îmbătrânit sau au vârsta ta, dar, pentru că au cam făcut excese, nu sunt în cea mai de invidiat formă fizică. Mă întreba copilul: *Cum să fie sala plină la acești indivizi?* Nimeni nu-i cunoaște, credea el, iar sala a cântat continuu că, vorba lui Baniciu, nimeni nu a venit să debuteze azi, eram într-o familie în care ei se auzeau mai tare doar pentru că aveau microfoane, dar noi eram o forță, prin faptul că știam cuvintele, linia melodică…
Deși nu e preferatul meu, Bertzi a fost cel mai inspirat în alegerea pieselor, în așa fel încât nu te-a obosit și ți-a părut rău că pleacă. (Spectacolul a durat până la 23.30, așa că cei care au cântat după ora 22, deja ar fi trebuit să fie atenți cum ne vor mai ține în sală!) Mircea Vintilă nu știu de ce a vrut să treacă neobservat, dar adevărul e că, deși îmi place cum cântă, nu-mi aduc aminte de minutele petrecute cu el. De excepție, datorită legăturii sufletești pentru mine, a fost Nicu Alifantis – Baniciu are locul 2 în inima mea!

M-a întrebat cineva – de ce te duci la spectacol dacă același cântec îl poți asculta pe youtube cu imagini din natură, nu ești obligată să vezi un om cu un costum mai mare decât poartă sau o burtă revărsată? Cred că deja eu nu mai merg la spectacole pentru ca să mă bucure ei pe mine, ci ca să-i bucur eu pe ei. Nu puteți să vă imaginați satisfacția de pe fața lui Bațu când toți îi cântau melodia despre vrabie sau de pe a lui Șeicaru când nimeni nu greșea niciun cuvânt, niciun sunet…

Trăind emoțiile mele, emoțiile lor (rezultatul muncii lor de o viață, nu? Unii dintre noi nu-l pot  contoriza – nu mai au piesele la care au lucrat sau dosarele pe care le-au format…) a fost o seară de vis.

Da, se va uita greu această seară. Adică, de ce să se uite?

🙂

 

 

1

Să-ți păstrezi copilul

Când ai copil mic, știi cum poți să petreci timpul cu el: permanent trage el de tine să te joci, așa că nu trebuie să fii creativ pentru a-l atrage de partea ta. E destul să fii manechinul pe care îl folosește scenaristul și regizorul de copil.

Când mai crește copilul, nu prea mai ai modalități prin care să fii interesant pentru el. Distracția e în afara casei sau în camera lui. Singur, ok?

Eu am găsit un mod prin care știu sigur că vom petrece cel puțin 10 minute râzând împreună – acesta e cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru copilul tău, să-i crești gradul de încredere în tine, prin umor în doi sau trei – în funcție de câți părinți are!

Uitându-mă pe FB – el nu are; adică avea, dar i-a uitat parola și atunci nu are cum să-l mai folosească – adun în timpul zilei cele mai interesante filmulețe după gustul lui – cu bebeluși veseli, cu animale deștepte sau haioase, cu materiale de cultură, de scurtă durată și, când vine să mă salute că s-a întors de la școală, mă întreabă: Ai ceva pentru mine? Sigur, îi răspund. Vin imediat, mă asigură el.

Și începe privitul, încep comentariile, discuțiile, hohotele de râs…

Când ai un copil mare, nu-l mai simți ca fiind al tău, din cauză că cel mai mult timp îi este ocupat cu școala, tinerii de seama lui și cu temele… Nu mai depinde de tine la orice pas, își aduce aminte de tine, dacă nu i te pui tu în cale, doar din an în Paște, când îl mustră conștiința – eu ce cadou fac celor din familie?

Dacă găsești un truc prin care poți totuși să-l păstrezi, să mai ai influență asupra lui, ești un om fericit.

6

Cuvinte, din nou cuvinte

Era o modă și prin baruri și pe stradă și la tv și la spectacole. Dacă ți se spunea *Pisi*, erai ceea ce se numește una ușor de agățat, puțin prostuță și fără siguranța că cel care te agață rămâne cu tine mai mult de seara aceea. Țin minte că o persoană excepțională mi-a zis odată, *văd totuși că bărbații se dau în vânt după Pisi, mai mult decât după faptul că ai frumusețe naturală, deșteptăciune, bunătate. Ia să-mi spui Pisi că poate s-o prinde de mine ceva pisicesc – unit cu celelalte calități ale mele, ajung și eu, în sfârșit, să găsesc omul potrivit.*

În grupul nostru de prietene, spunem Piiiiiiisiiiiiiii, cu un fel de indulgență, celor care dau ochii peste cap, ca să cucerească și celor care sunt stridente în încercarea lor de a lua soțul alteia…

Nu mi-am imaginat niciodată că acest cuvânt are conotație, poate avea și conotație (insist!) pozitivă. Dar, când ești la terapie intensivă, te simți jumătate de om sau chiar sfert, și vine zâmbind o asistentă glumeață și-ți spune cu duioșie: *Să vedem unde ai vena, Pisi; ești ciuruită, dar trebuie să mai găsim noi un loc pentru ca să te faci bine.* sau *Pisi, tu o duci tare bine aici, ți se face masaj, ești o răsfățată…*

Intonația pentru Pisi e atât de drăgăstoasă încât te bucuri că ți se oferă atâta iubire. Îți place să fii Pisi – fără a te coborî, fără a fi folosită, ci pur și simplu pentru că cineva a urcat la nivelul suferinței tale și a priceput că ești om, chiar dacă pari jumătate de om, sfert de om…

Aș vrea să le mulțumesc tuturor din sistemul sanitar, care în ultimii 2 ani, sub ochii mei, au dat dovadă de astfel de sentimente, de înțelegere și de compasiune în care nu simți niciun pic de umilire.

9

Fat pig

Nu că aș vrea să vă uimesc în ceea ce privește cunoștințele mele care v-ar putea ajuta de Ignat: de vreo trei ori, când eram mică, am auzit disperarea porcului înjunghiat și pentru mine nu există acest episod, nici măcar de curiozitate, nici măcar ca tradiție.

Cand spune fat pig mă refer la o categorie de copii care, și dacă ar fi așa, ar avea dreptul ca măcar cei din familiile lor să îi iubească și să îi consoleze pentru că au ajuns să ia multe kg în plus… Dar am ales *fat pig* pentru a începe cu ușurelul, căci eu am descoperit părinți care oferă cadouri de 4000 de lei copiilor la 2-3 luni, însă când se enervează pe ei, chiar dacă sunt cu alții de față, îi categorisesc: nebunule, idiotule, imbecilule, cretinule… Să mai spun cuvintele urâte pe care le aruncă părinții copiilor lor? Sunt exact cuvintele pe care și le aruncă în multinaționale sau în cancelarie, persoane mature, care consideră că viața stă în a-i pune pe ceilalți la punct cu dispreț.

Eu nu i-am spus copilului meu niciodată nici măcar prostuțule, ca să nu mai vorbim despre prostule, neputinciosule, împiedicatule, *luzărule* 🙂 sau mai studiatul în școală *loază*!

Dar ce faci dacă ai un copil pe care l-ai ocrotit emoțional și ai vrut să-l încurajezi prin cuvinte și acest copil e nevoit să stea în bancă sau se împrietenește cu un altul căruia i se aplică acest tratament permanent.

Când ți se spune: lupule, te crezi lup, când ți se spune fat pig, te vezi deja râmător și tot ceea ce ai tu de dat este duritate ori lipsă de emoție. Mie, personal, nu mi-ar fi plăcut când copilul meu era mic să aibă un prieten care să se considere, după profețiile părinților, fat pig, împiedicat, neputincios, retardat… Și totuși a avut, iar perioada când a fost alături de acest copil a fost cea care l-a tras înapoi, chiar dacă eu aveam doar cuvinte tapetate cu bobițe de rodie și învelite în strat de glazură de ciocolată și căpșuni.

Acum vorbesc părinților: nu e destul să spuneți copiilor cuvinte delicioase, care să-i mângâie și să-i vindece, mai trebuie să-i cunoașteți și pe părinții prietenilor lor. Puteți fi entuziasmați de acești părinți pentru că sunt doctori, ingineri, economiști, profesori, avioatori; dar profesionalismul lor nu duce obligatoriu la un minim de bunătate când sunt scoși din fire de cei cărora le-ar da daruri și de la capătul pământului și de pe lună, dar nu le-ar trece cu vederea o gafă…

Din categoria fat pig fac parte multe alte cuvinte și, dacă le descoperiți la prietenii copiilor voștri, decideți ce e mai bine să faceți.