După Gala Folk *Om bun*

De cum am văzut afișul, am decis să fiu prezentă, dar nu oricum. De regulă merg la spectacole cu o prietenă sau soțul meu, chiar soacra, dar de data aceasta am considerat că trebuie să-l iau alături și pe fiul meu. Motivul e simplu: el cunoaște cultura urbană a acestor ani, el mai știe muzică despre care îi explic pentru că o întâlnim pe parcursul zilei, prin magazine, pe la tarabe, dar despre trecut nu prea știe mare lucru.

Când a fost cu noi la duelul formațiilor Bonney M și BZN, a fost foarte entuziasmat de primul B. Atât de impresionat încât a decis să păstreze biletul printre amintirile lui dragi, ca să nu uite niciodată ce debordanți erau tinerii voioși din trupă – mă rog, cea care avea cel mai mare zvâc era, culmea, singura din vechea formație, dar tocmai ea ieșea în evidență, fără a-și trăda vârsta.

Cu folkul, însă, e altceva – e un fel de mângâiere pe care n-o prea acceptă adolescenții. Nu orice adolescenți. Cei care au ridicat mâna că au chitară – s-a pus aceast întrebare de pe scenă, cei impresionați de sunetul corzilor, da, pot accepta frumusețea lui. Fiul meu are chitară, dar s-a atins de ea de vreo 4 ori și oricum nu stă să asculte folk. Așa că am considerat că e timpul să cunoască și această manifestare artistică.

I-a plăcut trupa SPAM și, da, i-a plăcut atât de mult încât a făcut un filmuleț ca să le arate colegilor – mă scuzați, dar nu orice li se arată colegilor, adică dacă ai impresia că ar râde de tine, mai bine nu le pui în față așa ceva. Pe de altă parte, e atât de ciudată presiunea aceasta a adolescenței – își iau telefoanele unul altuia și se inspectează prin ele, așa că nu poți să faci nici pentru tine un clip sau să salvezi o poză mai duioasă pentru că ceilalți oricum vor descoperi și vor râde de tine… *Ie-te și p-ăsta! Așa ceva îți place ție?*

Eu trăiam o senzație ciudată, că mă aflu lângă aparatul nostru Gloria, în serile când se transmitea Cenaclul Flacăra și, cum niciodată nu am reușit să luăm bilete pentru așa ceva – eram și mici, n-aveam nici bani- stăteam cu urechea lipită de radio și-i ascultam pe Imre, Șeicaru,  Bertzi, Vintilă, Alifantis, Bațu, Baniciu…

Am amintit despre bilete. În epoca de aur, conducerea dorea să culturalizeze poporul (adevărul este că avea cu ce, erau interpreți și actori unul și unul) și existau persoane care se ocupau, pe lângă meseria lor, de distribuirea de bilete la spectacole. Cum oferta era bogată: (la noi veneau mereu cei de la Craiova, Pitești și București, nu mai spunem despre trupele de mai departe, care ajungeau și ele, pentru că știau că au asigurată Sala de Cultură plină în orașul nostru), existau mereu cumpărători. Mama era unul dintre distribuitori și, pentru munca de convingere sau doar pentru faptul că trebuia să poarte de grijă banilor până când îi preda la casieria Casei de Cultură, primea două bilete – pe un scaun stătea ea, pe un scaun eu și sora mea. Așa se face că am văzut piese de teatru, balet, muzică ușoară, folk, rock…

Într-un mod ciudat, din toată sala aceea, am avut bilete chiar în spatele unei mame cu două fiice de 8 și 10 ani, care știau toate melodiile. Nu numai că mi-am amintit de copilăria mea – atunci era normal să te îndrăgostești de muzică și pentru versuri și pentru că nu aveai alternative 🙂 ! – dar m-am întrebat cum de copiii din ziua de azi pot ști melodiile perfect – vorbim despre folk, da? Că pe cele cu înjurături le învață imediat și nu se miră nimeni.

Ce să spui despre preferații tăi, care-au îmbătrânit sau au vârsta ta, dar, pentru că au cam făcut excese, nu sunt în cea mai de invidiat formă fizică. Mă întreba copilul: *Cum să fie sala plină la acești indivizi?* Nimeni nu-i cunoaște, credea el, iar sala a cântat continuu că, vorba lui Baniciu, nimeni nu a venit să debuteze azi, eram într-o familie în care ei se auzeau mai tare doar pentru că aveau microfoane, dar noi eram o forță, prin faptul că știam cuvintele, linia melodică…
Deși nu e preferatul meu, Bertzi a fost cel mai inspirat în alegerea pieselor, în așa fel încât nu te-a obosit și ți-a părut rău că pleacă. (Spectacolul a durat până la 23.30, așa că cei care au cântat după ora 22, deja ar fi trebuit să fie atenți cum ne vor mai ține în sală!) Mircea Vintilă nu știu de ce a vrut să treacă neobservat, dar adevărul e că, deși îmi place cum cântă, nu-mi aduc aminte de minutele petrecute cu el. De excepție, datorită legăturii sufletești pentru mine, a fost Nicu Alifantis – Baniciu are locul 2 în inima mea!

M-a întrebat cineva – de ce te duci la spectacol dacă același cântec îl poți asculta pe youtube cu imagini din natură, nu ești obligată să vezi un om cu un costum mai mare decât poartă sau o burtă revărsată? Cred că deja eu nu mai merg la spectacole pentru ca să mă bucure ei pe mine, ci ca să-i bucur eu pe ei. Nu puteți să vă imaginați satisfacția de pe fața lui Bațu când toți îi cântau melodia despre vrabie sau de pe a lui Șeicaru când nimeni nu greșea niciun cuvânt, niciun sunet…

Trăind emoțiile mele, emoțiile lor (rezultatul muncii lor de o viață, nu? Unii dintre noi nu-l pot  contoriza – nu mai au piesele la care au lucrat sau dosarele pe care le-au format…) a fost o seară de vis.

Da, se va uita greu această seară. Adică, de ce să se uite?

🙂

 

 

Anunțuri

5 responses to this post.

  1. Of, cât de dor îmi e de o astfel de seară! Tare-aş mai vrea o seară de folk!

    Răspunde

  2. dante stie si canta cu drag pasarea colibri si altele. acum e setat pe ada milea. ma bucura ca i receptiv. inca. imi place mult finalul articolului…

    Răspunde

  3. Cum îl cheamă pe tânărul cu gusturi atât de bune la muzică? Îi mulțumim din suflet. Să ne scrie pe pagina noastră de facebook să ne spună că el e și e invitatul nostru la primul concert pe care îl vom susține în București.

    Cosmin (de la SPAM)

    Răspunde

    • mulțumesc mult – Bogdan Stoicescu, 17 ani.
      o să sară ca o mingiuță de drag maine, toată ziua,
      acum e în drum spre un concert pe care îl susține cu corul din care face parte.
      să știi că nu uit, eu sunt mama lui și mamele sunt fericite când copiilor lor
      li se împlinește o dorință.
      🙂

      Răspunde

  4. Măi, fetița, de Gloria uitasem. Merci beaucoup că mi-ai adus aminte. Și te invidiez. Și sper că ai cântat cu corul glorios al sălii.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: