Archive for Ianuarie 2017

Tehnologie avansată

… în 133.

Un băiețel de 9 ani stătea față în față cu mine. Era însoțit de bunică. Mi se părea ceva ciudat la el, dar era atât de ciudat încât refuzam să cred că se întâmplă. Puteți crede când aveți în față pe cineva care mângâie un cablu de date și-l duce pe obraz și și-l freacă de față, de parcă ar fi blăniță de pisică sau cățeluș? Copilul era atât de fericit încât nu m-am abținut și am vrut să aflu de la bunică despre istoria acestei iubiri.

  • Fiul meu i-a interzis să se mai joace pe telefon. Și, pentru că nu-l suportă cum țipă de la acest înțărcat, l-a trimis la mine. Eu de ce să-l suport? Nici eu nu-l suport. Dar nici să-l văd cum se perpelește nu pot. Și nici să-i dau telefonul, că am de-a face cu ta-su. Așa că  mi-a trecut prin cap să-i dau cablul ăsta. Văd că îi prinde bine. Când i-o trece de el, îi dau încărcătorul de la telefonul meu. Mai am prin casă niște cabluri, fel de fel. Sper să-i prindă bine. Și poate li s-o face dor părinților de el și-or veni să-l ia. Că numa* de căutat tipuri de cabluri nu stăteam la vârsta mea.

Vreau și eu o astfel de bunică!

… într-un fast-food

Trei adolescenți azi se luptau cu scobitorile. Nu printre dinții personali, ci … între ei. Se jucau ca niște copii micuți cu săbii. Niciunul nu avea telefonul pe masă, cu atât mai puțin să-l consulte. Nici măcar din când în când. Adolescenții discutau, râdeau, lumea era a lor. Nu-i așa că ați fi de acord cu clonarea unor astfel de ființe?

🙂

Cum să te înțelegi cu adolescentul tău?

Google m-a informat că datorită acestei întrebări sunt vizitată des. Dar eu nu am niciun articol despre așa ceva. Ei, nu-i nimic, de acum înainte părinții nu vor mai fi dezamăgiți. Mi-am amintit ce am făcut eu pentru ca să mă înțeleg așa de bine cu fiul meu și am așternut acele gânduri aici.

………..

Priviți un copil care învață. (Mda, mai rar astfel de specimene, dar haideți să ne imaginăm că avem unul în față!) O face pentru că îi place să știe mai mult, el a cerut să i se arate cifrele, el a prins din zbor literele, scrie fără dificultate, memorează poeziile fără să petreacă prea mult timp sau rezolvă exercițiile la matematică de parcă ar fi boabe de struguri pe care le mănâncă, una după alta…

Ce merit are părintele lui pentru această atitudine față de nou?

Niciuna.

Să ne gândim acum la un copil care se înțelege cu părinții, ascultă de părinți, chiar dacă mai există și momente dificile în relaționare. În acest caz, părinții au vreun merit? Este copilul înclinat spre ascultare prin ADN sau părinții au reușit să-l determine să aibă o astfel de atitudine pozitivă față de 🙂  vechi?

Fiul meu scria cu greu tema în clasa I, nu a vrut să se apuce de tabla înmulțirii vreo 2 ani, nu are patima cititului (nici măcar politețea de a socializa cu lectura!), dar a fost un copil cu care m-am putut înțelege permanent. Și eu spun că nu e meritul lui, că a fost un copil bun și supus, ci al nostru, pentru că am știut cum să ni-l apropiem și să-l păstrăm alături.

În modul cel mai clar, nu am avut un model în familia mea despre ce înseamnă educația – mâncam bătaie și când plângeam și când râdeam, pentru că un părinte alcoolic nu are nevoie de explicații pentru ceea ce face. În plus, nu am avut acel instinct matern dezvoltat pe care îl au femeile care de mici au visat să fie mame, să-și legene copiii și să le facă pachețele pentru școală și pentru excursii.

Totuși, am reușit să am o relație bună cu fiul meu datorită cărților, din care am învățat câteva principii:

  1. Am râs mult cu el. Am povestit despre lucrurile penibile din viața mea, care l-au făcut să-și dea seama că cei care greșesc pot să îndrepte situația. Nu am discutat despre gafele lui ca despre chestii care ne fac de râs pe noi, ca părinți, ci ca despre ceva care îl oprește pe el din creștere – așa că și-a dorit să nu mai repete faza aceea. Când refuza să facă ceva pentru că i se părea greu, aduceam muzică sau începeam să cântăm și izbuteam să ducem totul la capăt. Am căutat prin biblioteci sau pe net cântece sau poezii amuzante pe care i le dădeam ca replică atunci când era încăpățânat; odată, am cumpărat un magnet de frigider pe care sunt un elefant pui și unul mare. Cel mic merge în urma celui mare și cel mare exclamă: Pentru că sunt mama ta, de-aia! De prisos să adaug că de fiecare dată când întreba: De ce trebuie să te ascult? îl trimiteam la magnet sau mă prefăceam a fi un elefant (făceam dintr-un obiect de îmbrăcat o trompă) și spuneam: Pentru că sunt mama ta, de-aia!
  2. Amânarea lucrurilor pe altă zi. Bine, înțelepciunea populară zice: *ce poți face azi, nu lăsa pe mâine* , dar eu vă garantez că nu există AZI rezolvare pentru problemele cu adolescentul. După un șir lung de experiențe, copilul va ajunge să-și dea seama că la el e doar lipsa de maturitate cea care îi dă impresia că are dreptatea de partea lui. După ani, poate, va înțelege că modul lui de abordare a situațiilor era exaltat și nu se potrivea, că ceea ce el credea că e ușor de aranjat ia mult mai multă vreme decât se așteaptă… După multe parlamentări cu părinții, va pricepe că ei aveau dreptate și că el privea dintr-un punct de vedere simplist, pe când ei observau lucrurile în ansamblu. Așa că, știind aceasta din propriul comportament 🙂 , de pe când eu însămi eram mică, atunci când ajungeam la încrâncenare, la eu nu vreau, eu nu fac, eu nu pot spuneam: haide, e cazul să lăsăm toate astea așa cum sunt și să ne apucăm de altceva. Sau mergi la tine în cameră și mai discutăm altădată – eu speram că le vom discuta într-un viitor apropiat, dar el chiar atunci venea, după ce se liniștea puțin, și, chiar dacă nu-mi dădea dreptate, cel puțin ne împăcam și ziceam că așteptăm ca timpul să decidă cu privire la problema noastră.
  3. Lipsa ambiției. Când spun aceasta mă refer și la faptul că nu mi-am dorit să rup gura târgului cu propriul copil și nici nu mi-am dorit să mă împlinesc prin el. În plus, nu am dorit nici măcar să-i demonstrez lui că are o mamă fantastică, din aceea care-l pune cu botul pe labe sau una care se luptă cu toți pentru a-i facilita lui înaintarea, în timp ce el își cultivă lenea. Am lăsat ca totul să curgă de la sine în dezvoltarea lui: așa cum a putut el să facă – așa a făcut. N-am purtat cu el discuții de genul: *Nu ești în stare să… * *Tu nu te uiți la ceilalți care… * *Am și eu pretenții de la tine, că eu m-am sacrificat pentru tine…* *M-ai făcut să sufăr ca un câine din cauza greșelilor tale…*  O astfel de abordare, care mă punea pe mine în prim plan și care pare teatrală pentru copii, atât de teatrală încât nici nu-și mai face efectul, mi s-a părut fără rost, după ce am citit cel mai important principiu în educație. Acesta sună bătrânicios, dar adevărul este că are și vreo câteva mii de ani în spate:  *Nu întărâtați pe copiii la mânie ca să nu li se piardă nădejdea.* Decât să-mi vărs nervii pe el ca să mă răcoresc, am preferat să privesc lucrurile din perspectiva lui: dacă arunc acele cuvinte care-mi fac mie duș rece în mijlocul caniculei, cum se va simți el, în toiul gerului prin care trece? Decât să-i dau senzația sau, mai rău, certitudinea că nu e nimic de capul lui, numai pentru ca să mă eliberez eu de nervii acumulați, am tăiat așteptările mele din rădăcină. În felul acesta, el a avut mereu bucuria că are pe cineva de partea lui, că el este ceea ce mi-am dorit, chiar dacă nu execută exact ceea ce-i cer eu, cum vreau eu și când vreau eu.
  4. Cultivarea prieteniei cu cei de vârsta lui. Nu l-am ținut numai pentru mine și nici nu l-am pedepsit pentru ce nu făcea (practic, dacă mă luam după principiul *să plătească pentru ce nu-mi convine la el* – era mereu pedepsit!  🙂 că mereu ai ceva de obiectat la stilul adolescenților), ci dimpotrivă. Mergea oricând pe la cei care îl invitau, dormea acolo sau ei erau oricând bineveniți la noi, pentru orice perioadă de timp. Veneam cu fel de fel de surprize neașteptate – printre care mersul în oraș pentru amuzament: la golf, camera misterelor, parc de aventuri și distracții.
  5. Comunicarea. Nu am întrebat: ai făcut ceva sau când faci ceva, ci *Tu cum crezi că ar trebui să faci acel ceva*? Și și-a dat timpul lui, în ritmul lui (aici, repet, cele două nu cred că ar fi acceptate de mulți dintre părinții cu pretenții pentru copiii lor, dar eu am preferat să fie pace și să am o relație frumoasă cu el decât să mă cramponez, să-i dictez ce și cum să facă!)
  6. Activități fizice împreună. Acestea au început de pe când era mic și-l duceam pe țărm la mare, din aprilie până în octombrie, târziu. Eu îmi luam o carte și citeam, el și prietena lui se jucau cu pietricele, cu nisipul, cu scoicile, iar când nu mai aveau chef de nimic alergam după pescăruși – sau de frica lor, nici nu mai știu, că erau așa de mulți câteodată că aveai impresia că se filmează iar Păsările. Când era iarnă și eu mă urcam pe bicicleta medicinală, el țopăia pe lângă mine, când a crescut și mergea pe stepper, eu îi citeam din cărțile pe care nu voia să le citească, dar trebuia să le știe a doua zi la școală. Apoi am fost la echitație, în parcuri de aventură, ne-am urmărit cu tiroliana… (Ultima noastră activitate împreună a venit la sugestia lui Radu Restivan, în cadrul unui proiect Secom Romania #MSM desfășurat alaturi de echipa Parenting PR . El ne-a încurajat pe toate bloggerițele care am participat la clasa de spinning, să ne luăm copiii în aer liber, afară, nu numai pentru o plimbare, ci și pentru exerciții fizice. Din experiența lui, recomandă oricărui părinte – sportul, pentru a se apropia de copilul său! În ceea ce-l privește, el a fost cel care a avut această inițiativă în relația cu mama sa. În ce ne privește, putem facem lucrul acesta, ca părinți, pentru că societatea noastră este mult mai deschisă la ideea de mișcare fizică decât era înainte. Spre deosebire de colegele mele care au copiii mult mai mici, eu am reușit să-l aduc pe al meu la dat din pedale, fără să trag de el, doar propunându-i scurt, răspunsul fiind și mai scurt: când?) Dacă vi se pare că toate sporturile enumerat de mine anterior cer prea mulți bani pentru a putea să puneți în practică asta, nu uitați că alergatul este gratis, așa că nu avem nicio scuză să nu acumulăm endorfine împreună cu cei pe care îi vrem ascultători. 🙂 Colaborarea este sigură când agitația organismului se duce odată cu efortul fizic depus pentru o oră de sport! 🙂

Acestea au fost primele lucruri care mi-au venit în minte la întrebarea: cum să te înțelegi cu adolescentul tău? Pentru orice altă nelămurire – despresufletulmeu@yahoo.com.

Ceasul Apocalipsei

Am aflat despre el în 2015, când s-a spus că se umblă la el – nici nu am reținut dacă se dă înainte, spre Apocalipsă sau înapoi. De fapt, eram curioasă cum de un lucru care pare de extremiști, de sectă, poate să fie subiect de știre la televiziunile care nu au nicio legătură cu religia, spiritualitatea.

Zilele trecute, am ascultat cu atenție noua știre cu privire la Ceasul Apocalipsei și abia atunci am înțeles. 15 laureați Nobel nu pot fi niște alarmiști, nu pot fi acuzați că au ceva de-a face cu vreo religie. Ei sunt cei ce studiază  starea de azi a lumii noastre, din punct de vedere politico-economic, știu ce fac și ce zic.N-ai cum să-i acuzi că sunt extremiști sau că se joacă de-a impacientarea populației.

(Oricum, foarte puțini țin cont de ceea ce avertizează ei, pentru că fiecare politician își vede de propriile decizii și opțiuni, iar dintre noi…câți sunt curioși de activitatea cu privire la viitorul omenirii a 15 laureați Nobel?)

Cred că e nevoie de ceva mai multă informare cu privire la acest subiect, trece prea neobservat, între atâtea arestări și atâtea spaime cu privire la eliberarea deținuților. Important este ca noi înșine să nu fim deținuți în propria lipsă de informații și să ne scape lucrurile esențiale despre această lume.

Nu-și aduc aminte, dar au știut tot timpul…

Stăteam de vorbă cu fiul meu despre ce se întâmpla când era mic.

(Sunt mulți copii care nu mai țin minte din copilăria lor, așa că străduiți-vă voi – de exemplu,  faceți un jurnal – dacă mai vreți să regăsiți trecutul!  Nu aveți încredere în ei că vă vor fi recunoscători pentru ce și cum a fost! Își vor aminti lucruri în mare, dar cum vreți voi, ca părinți care așteptați mulțumiri pentru ceea ce ați făcut pentru ei, nu se va întâmpla!)

I-am amintit că avea 3 ani pe când luam 5 cutii de puzzle cu multe chipuri de animale și le realizam la rând, unul după altul:

  • Eu îți spuneam întotdeauna: începi de la contur. După ce termini conturul, țeși tabloul de jos în sus… (îi povesteam eu)
  • Îmi aduc aminte că erai obsedată de contur. Dar eu începeam cu fețele personajelor. (unul dintre puținele amănunte pe care le mai ține minte)
  • Da, acum te înțeleg. Erai perspicace și vânai culorile. Dar eu încercam să te învăț să fii logic și rațional, îi explic eu, cu emfază.
  • Waw, cine încerca să facă asta cu mine. Adevărul e că tu erai și ai rămas specialistă în logică și rațional!!!  mă ironizează el și realizez că nu-l poți înșela nici măcar pe un țânc. (încă de atunci se vedea că nu am nimic în comun cu cele două pe care voiam să le sădesc în el pentru că ai mai mult de câștigat dacă ești astfel, însă eu eram cea care pierdea mereu, fiind invers!)

Am ajuns la o concluzia în urma acestei discuții: Ceea ce ești se vede, se simte de la distanță și nu ai niciun credit atunci când te apuci să ceri altceva decât poți oferi tu!

P.S. Îl întreb: Și cum sunt eu, dacă logică și rațională nu…?

Haotică, răspunde el. Dar o haotică simpatică, te prefer așa. Nu ești o mamă obișnuită. De aceea ne și înțelegem.

🙂

Copilul meu nu învață – ceva care poate motiva

Această soluție nu este pentru părinții din orașele mari, ci pentru cei care locuiesc în orașe mici, de unde se pleacă duminică de duminică spre facultăți.

Eu nu am luat din primul an la facultate și am stat acasă pentru a învăța, pentru vara următoare. După două luni de tocit, mi-a scăzut complet entuziasmul și nu îmi mai doream să ajuns studentă. Era prea departe luna iulie; intangibil un rezultat bun, dacă implica o perseverență de 10 luni.

Locuiam într-un oraș de provincie neînsemnat, unde niciodată nu se întâmpla nimic. O prietenă venită acasă de la facultate m-a rugat să merg cu ea la tren duminică seara. Ne era greu să ne despărțim. Și-așa nu aveam ce face.

Când am ajuns în gară, emoția despărțirii de ea a dispărut. Nu, nu mai eram fata cu sentimente pentru prietena ei din clasa 1, ci eram tânăra care descoperise un motiv pentru a se reapuca de învățat. Peronul era plin de tineri care plecau la facultate. Drumurile lor erau cam așa: Pitești-București, Craiova-Timișoara. Cum trenurile erau apropiate unele de altele, ca orar, pe peron era forfotă, se regăseau foști colegi de gimnaziu, liceu, se invitau unii pe la alții, în căminele din același oraș sau în orașul diferit unde erau studenți. Mă simțeam ca o persoană exclusă din această elită – ei, de-o seamă cu mine, alcătuiau o pătură cu totul aparte a societății: cei care se vor dezvolta, în vreme ce eu eram… cea care rămâne mereu în urmă.

N-am mai avut timp de prietena mea – e drept că nici ea de mine, la câte persoane cunoscute a întâlnit (adică, serios, bine că am devenit filosoafă și a început să lucreze motivația în interiorul meu, pentru că altfel aș fi devenit și mai depresivă: ea, oricât de mult ar fi ținut la mine, trebuia să îi bage și pe ei în seamă, adică aș fi fost ignorată. Așa, ea se bucura alături de ei, iar eu respiram adânc din parfumul încurajării – și tu trebuie să fii dintre aceștia, din toamnă…)

Copiilor nu le va trece prin cap să facă lucrul acesta. Dar părinții ar putea să se intereseze cum mai e cu plecatul studenților – din gară sau de la autogara microbuzelor? Da, știu, o sumedenie pleacă în mașinile părinților și altă sumedenie cu mașinile proprii. Vă asigur, însă, că mai mulți sunt cei care-și iau viața în piept fără ajutor de la părinți, așa că sigur vor mai fi personaje pe care să le descoperiți pe peron.

Luați copilul de mână și plimbați-vă cu el printre studenți și bagaje. Veselia lor chicotită, temerile lor cu privire la examene (împărtășite cu voce tare, fără pic de jenă!), zâmbetele sau limbajul corpului, toate vor fi de neuitat pentru copilul care spune că nu e interesat de școală, că el vrea altceva. Nu lucrați la ambiția lui, la mândria lui, ci la eliberarea lui de sub mediocritatea în care se zbat cei care nu știu că mai există și altceva decât ceea ce trăiesc ei.

Uneori, unii copii nu învață pentru că nici cei din jurul lor nu o fac. Pentru că nu au un model. Tinerii din gară pot fi niște modele.

Așa cum mersul cu cei ce refuză să învețe într-o universitate este un alt mijloc prin care se pot mobiliza. Există și altceva decât curtea în care sunt ei închiși – o școală cu elevi nemotivați, cu profesori răzbunători sau nervoși, materii care nu le spun nimic și nu-i provoacă la dezvoltare personală!

Motivarea copilului pentru a învăța nu constă numai în îndemnuri: *pune mâna pe carte*, ci și în trezirea lor la realitatea care este viața. Viața de după liceu, nu viața de acum. Căci există viață după liceu, chiar dacă lor li se pare că acolo se împotmolește totul.

Sportul, ca medicament

A doua lecție de spinning , coordonată de Radu Restivan, s-a terminat cu vizita dr. Alin Popescu, care a acceptat bombardamentul de întrebări al bloggerițelor-mame, unite sub umbrela Parenting PR și SECOM.

Niciun răspuns nu m-a surprins atât de mult ca cel despre cea mai gravă boală: *Nu, nu este cancerul. Nici leucemia. Nici infarctul. Cea mai gravă boală este depresia. Cred că ai fi de acord să-ți piezi orice organ, dar să-ți păstrezi mintea. Ai prefera să te doară piciorul, decât să ai probleme cu mintea. Ori în societatea noastră, cu depărtarea asta și înstrăinarea asta, cei mai mulți suferă de depresie. Și sportul este o soluție. Un medicament. Nu numai pentru cei tineri, care fac sport pentru pătrățele, ci și pentru cei vârstnici, care nu ar vrea să se atingă de aparatele de sport – ca să nu se facă de râs.*

Radu Restivan, care coordonează proiectul 321, (căutați pe FB, veți descoperi cea mai frumoasa si responsabila comunitate de sport din Romania), ne-a povestit că are proiecte legate de sport atât pentru cei tineri cât și pentru copii. A reușit chiar să facă ceva pentru cei în vârstă. I-a adunat pe cei care erau în parc, a pus niște muzică și a făcut cu ei câteva mișcări de dezmorțire a oaselor, după care a avut în față alți oameni. De fapt, bătrâneii spuneau despre ei înșiși că sunt alții – se simțeau mai bine fizic, dar și emoțional. Râseseră împreună. Boxa răsunase pentru ei, iar faptul că erau mai mulți îi făcea să poată să țină piept privirilor ironice ale celorlalți care treceau pe acolo…

🙂 Care priviri, oricum, numai răutăcioase nu erau, ci dimpotrivă toți erau încântați, amuzați, chiar invidioși că, iată, cei în vârstă au parte de așa ceva, iar ei trebuie să-și vadă de drum, de locul de muncă, de treabă…

Am observat de ceva vreme că viitorul nu este al celor care se închid în turnul de fildeș și-i resping pe cei din jur, ci al celor care-și caută prieteni cu aceleași pasiuni și încep să meargă peste tot împreună. Inclusiv la sport.

Depresia e mare și tare, dar are o slăbiciune: nu suportă endorfinele. Care ajung în corp odată cu iubirea (relaționarea dintre oameni) și mișcarea fizică. Dați tare cu endorfine în propriile persoane pentru că ele constituie  singurul bombardament care nu distruge, ci clădește!

Dacă vreți să vedeți cum fugea depresia de noi, chiar dacă noi eram pe biciclete… aici.

De ce să bei apă?

Fiecare își poartă sticla de apă cât mai la vedere. Nu de alta, dar e așa de frumos colorată și e de la o firmă atât de bună încât trebuie să fie admirată. Atât de mulți bani a dat pe ea… (Acum, să vă spun că vă înțeleg. Și eu mă laud cu sticla mea. Are o sumedenie de bufnițe pe ea și toți cad în extaz când văd că-mi respect dragostea pentru bufnițe inclusiv la acest capitol!)

Alții poartă sticla de plastic, luată din drum, ca să se știe că respectă cerința sănătății sau pur și simplu pentru că, fără să le pese de ochii lumii, vor să bea minim doi litri de apă pe zi.

Bine, dar de ce trebuie să bem apă? Până la urmă, îmi amintesc de mulții ani ai copilăriei și adolescenței mele în care nu am băut picătură de apă – ce am mâncat lichid din mâncare! În rest, nu am pus apă în pahar pentru a o da pe gât… (Ca mine sunt mulți alții, care nici nu știu ce înseamnă să-ți fie sete!)

Și n-am mai murit.  Și nu simțeam nevoia.

Îmi mai aduc aminte ce dificil a fost când am început să beau apă – mi se părea că sunt un balon și mă sparg. (Acum drept este că unii au 1.50 la înălțime și alții 1.98 – toți trebuie să bea 2 litri, specialiștilor?)

Am primit răspunsul la întrebarea de ce trebuie să bei apă, de aici. Acum îmi dau seama că ar trebui să cresc rația zilnică de apă… 🙂 Și intru poate în cealaltă zonă – extremista care bea 4 litri de apă pe zi, nici măcar cu lămâie, ca manechinele. Și, evident, de la chiuvetă.

Specialiștii spun că, la naștere, bebelușul are între 75 și 85 % apă. Cum vi se par aceste cifre?

  • suntem mai puțin umezi ca un pepene (are 93.5% apă), dar mai apoși decât bananele (au 74% apă)
  • la doar un an de la naștere, bebelușul ajunge la 65% apă
  • la maturitate, bărbații conțin 60% apă, iar femeile 55%
  • persoanele în vârstă au doar 50% apă.

Frumos (cam sadic, dar frumos! 🙂 ) titlu au pus cei de la Descoperă: Ne naștem apă și murim pământ…

Dacă și oasele au 31% apă, ce să mai zicem despre creieri, plămâni, inimă și rinichi – cele mai umede țesuturi?

Dacă cineva avea nevoie de explicații amănunțite ca să facă un lucru, altfel nu se urnea, sunt convinsă că aceste amănunte sunt destul pentru a se hotărî să bea apă – indiferent de vârstă, 🙂 cu atât mai mult cu cât înaintează în vârstă!

(Despre importanța apei am discutat și în cadrul întâlnirii organizate de SECOM, alături de dr. Alin Popescu.)