Am fost aseară la un cenaclu literar. Criticul rostea, cu disperare chiar, că se scrie atât de mult în România încât a ajuns la concluzia că doar atât se mai face în țara asta. (Și poate de aceea ne și merge așa de prost…) Mai mult decât că se scrie mult, cantitativ, fiecare carte luată în parte este un fel de Shogun al individului, căci nimeni nu dă mai puțin de 300 de pagini la tipărit. Într-o lume în care nimeni nu mai e înclinat spre citit, în loc să îmbii omul prin scurtimea materialului prezentat, tu îl faci să respingă din start cartea ta, descurajându-l prin numărul de pagini.
Dacă ar fi să-l ascultăm, din acest moment, toți ar trebui să scriem lucruri multe în cât mai puține cuvinte, să tăiem din articole și din orice realizăm prin îmbinare de vorbe. Ce să zic – are și n-are dreptate. Eu scriu povești care nu depășesc o pagină A5. Trebuie să se încadreze în 3 minute de înregistrare pentru că se difuzează dimineața și ritmul e alert. Dar scriu și romane pentru adolescenți din care chiar nu vreau să tai niciun capitol. Și fiecare roman are 50 (de capitole, evident 🙂 )!
Pe blog, am articole scurte și articole lungi; în funcție de cât de mult timp găsesc pentru a scrie, dar și de subiect, de starea în care aștern cuvintele… Dacă vreau să mă regăsesc și să mă folosesc de blog ca de jurnal, mă desfășor într-un spațiu mai mare. Dacă vreau ca neapărat să fie citit mesajul meu, însă, comprim totul ca pentru oamenii grăbiți ai societății noastre. Ideile mele, trăirile mele le vor citi cei care mă iubesc, cei care au vreme, cei care sunt atrași de stilul meu. Dar aceștia sunt puțini – însă îmi place să fiu eu, cu mine însămi și cu ei.
Mesajul care trebuie neapărat să ajungă la oameni îl realizez scurt pentru că am înțeles starea de lucru a contemporaneității: fără zorzoane și fasoane, ca să înțeleagă oricine.
Cu textele scurte poți lumina mintea oamenilor, îi poți mobiliza, le poți arăta că gândiți la fel. Cu cele care sunt cât vrei tu, cât consideri tu, îi inviți să stea cu tine și e alegerea lor dacă o vor face, dacă sunt tentați de ceea ce oferi și dacă renunță la altele pentru zicerea ta…
Criticii ne descurajează, găsind tot felul de cusururi scrierilor noastre? Pe de o parte, au dreptate: la câți saci de cărți umplu cu literatura română contemporană și cât foc fac în sobă cu ea, normal că sunt sceptici. Pe de altă parte, unii dintre noi, cei care scriem, chiar nu țin să facă parte din *panoplia marilor scriitori români*, nu vor să se vorbească despre ei în Istoria Literaturii Române. Vor doar să-și împlinească pasiunea, focul inimii de a așterne pe hârtie câte ceva. De ce să fii pornit pe sărmanii oameni care au un vis? (A, că de fapt scriu banalități, aberații, sperând la o pensie de scriitor? A, că scriu pentru că n-au ce face nici cu timpul, nici cu banii? – cărțile din această categorie trebuie să fie *mirosite* de cititori și să nu fie cumpărate, dar în niciun caz să fie disprețuite din start de cei care *știu ei ce știu*.)
Se scrie mult? Poate că și tu vrei să scrii și te deprimă că au scris alții înaintea ta. Te ironizează cei care au un renume deja pe piața literară.
Cei care nu au talent vor scrie întotdeauna, indiferent că vor fi încurajați sau li se va da peste nas că nu au ce spune.
Ce vor face cei care au talent, dar sunt sensibili la vorbele celorlalți, au cărți scrise, dar nu au bani să le publice, au ceva de spus lumii, chiar dacă nu vor reuși de la prima carte să se afirme? Dacă sunteți astfel și ați decis să faceți ceea ce aș face eu 🙂 , ei bine, nu știu altceva să spun decât: Nu vă opriți din scris! Dacă sunteți astfel și ați decis să luați singuri o hotărâre cu privire la viitor, faceți cum vă taie capul, dar nu mă pot opri să nu adaug: eu citesc mai ales cărți care au pagini multe, mai ales subiecte pe care cei mai mulți le ocolesc! Și ca mine mai sunt câțiva. Poate nu mulți, poate vreo 500, de aceea când publicați prima dată faceți un tiraj mic și căutați-vă publicul!
Așa că spor(t) la treabă, talentați care era să cedați presiunii și să depuneți pixul sau să închideți laptopul. (Că oricum netalentații nu se opresc din turuit!)
P.S. În caz că ești gata să depui armele pentru că ți se pare că nu prea ai condiții de scris și cum să publici, treci și pe la Ana și încurajează-te și din experiența ei.
Despre sufletul meu 
E ca un fel de tarapie textul! Foarte bine scris şi cu argumente. Şi, mai ales, încurajator.
Baftă şi spor la scris!
Da, e terapie. Cei mai mulți care fac această terapie nu au bani să publice. Ghinionul lor și al nostru, al celor care am putea să fim îmbogățiți cu ceea ce spun ei. Sunt mulți fără talent care au bani și folosesc degeaba copacii țării. Sunt câțiva care au și bani și talent și atunci sunt și ei mulțumiți și noi, cititorii…
Trecând peste această categorisire de care tre să fim conștienți, ideea importantă este că scrisul e singurul prieten care nu te părăsește niciodată. Toți pleacă sau nu au posibilitatea să ia legătura cu tine. Dar scrisul e legat de degetul tău.
De aceea e cea mai simplă terapie și cea mai ieftină.
(nu vorbim despre publicare, da? 🙂 )
Dar dacă vorbim despre importanța scrisului, am să fac o paralelă: soțul meu a decis că nu trebuie să-i dăm copilului suzetă, că specialiștii spun că e o problemă pentru stomac dacă suge întruna, ca un fel de gumă de mestecat pentru adulți – toți o folosim, apoi ne mirăm de ce avem probleme medicale. Bun, nu îi dăm suzetă. Copilul, simțind nevoia de supt, a început să-și sugă degetul. De suzetă se scapă la câteva luni, uneori, dar cel mai târziu la 2-3 ani. Știi la ce vârstă a scăpat fiul meu de deget? la 10 ani! 🙂
Pentru că îl avea la îndemână și, fiind un copil interiorizat, când îi era greu, apela la deget, când avea un moment liber, se distra cu el…
Întorcându-ne la scris – e permanent la dispoziția noastră. Și la bine și la rău. De ce am renunța la el pentru că nu suntem de talia lui Eminescu…
(Nici nu mi-aș dori! Mai bine fericită și nepublicată decât geniu pustiu și distrus! 🙂 )
Spor și ție în tot ce faci.
Și poate ne și cunoaștem, cândva.
Vorba filmului… Undeva, cândva… 🙂
Ce exemplu minunat şi potrivit!
Apropo de asta, m-am gândit şi eu când o prietenă se plângea că nu ştie cum să dezveţe copilul de suzetă, de ce să nu te fereşti din start de asta şi să nu i-o dai deloc? Dar la varianta cu degetul nu m-am gândit. Aşa e dacă n-am copil.
Dar revin, foarte bun exemplul. Aşa e şi cu scrisul, da… şi ai perfectă dreptate! Dacă ne comparăm mereu cu alţii, nu ajugem nicăieri şi nu facem decât să ne descurajăm singuri.
Mulţumesc frumos! Sper şi eu să ne cunoaştem cândva 😉
Problema este cine iti spune daca esti dintre talentati sau nu. Ca tu speri ca ai fi(cu indoielile de rigoare) dar nu te poti aprecia singur. De exemplu, pe tine stiu ca te incadrez la talentati!
De regulă, de copil înțelegi singur că ești talentat într-un anumit domeniu. (Și nu e niciun om care să nu aibă măcar un talent! Cei care spun că nu au – ori nu sunt atenți la ei înșiși, ori au cea mai tare menire pe acest pământ – vor inventa ceva nou, vor fi originali, în ei este ceva ce n-a mai existat în nimeni niciodată, de aceea nu pot să identifice, pentru că nu găsesc în arta din jur ceea ce e în ei. Ei sunt deschizătorii de drumuri – și când spun asta nu mă gândesc neapărat la arta – cultură, ci și la arta culinară – persoanele care fac imagini din bucăți de fructe sau la arta nisipului – să pictezi cu așa ceva etc etc)
Singura problemă este că nu poți să te manifești – ori în familia ta (că ești defavorizat și ești priceput la cântat la pian și ai tăi nu pot să-ți cumpere), ori în societate (că nu te scoate nimeni în evidență, nu te trimite nimeni dintre cei în drept la … specializare, cursuri etc)
Adevărul este că pe mine mama m-a bătut de sute de ori să renunț la scris, că nu am nicio șansă cu el și eu nu am putut face asta – pt că mi-era în sânge. Ascundeam caietele pe care scriam, dar scriam… Așa cu toți ceilalți care au talent – se vor manifesta, chiar dacă au altă meserie, care nu are nimic de-a face cu talentul.
Și, când e un talent mistuitor – că mai sunt și unele care te lasă în pace!, chiar dacă nu ies bani, chiar dacă nu ești apreciat, tot vei merge înainte. E trist pentru tine, dar doar în ochii lumii, pentru că tu ai satisfacția creației în sine…
(Mulțumesc pentru compliment. Mulțumesc mult!)
Nici eu n-am avut bani, dar cumva am reușit sa public o carte, care , culmea, a și plăcut. Ba chiar m-am rușinat de ea la un moment dat, dar acum mi se pare Grozav ca am făcut-o, un asa act de curaj mai rar din partea mea.Așa ca trebuie doar sa vrei, nimic nu e imposibil.
La mine nu a contat descurajrile unora, am făcut ce am simțit și nu am fost dezamagita in final. Spor și inspirație îți doresc.