1

Cum am câștigat ce-mi doream

…dar nu mă așteptam.

Sunt genul care când se pregătește ocupă ultimul loc, iar dacă nu se pregătește sigur rămâne de căruță încă un an. Aveam prietene care găseau pe jos obiecte de aur, care câștigau la loto, care din orice se îmbogățeau. Eu sunt persoana care, atunci când împrumută, nu mai primește banii înapoi, cu atât mai puțin să mai primească de la cineva ceva, așa, de drag că există…

Dar azi am participat la un concurs pe acest blog http://idriceanu.com/concurs-care-povestea-serilor-voastre/ pentru că mi s-a părut nostalgică senzația dată de întrebare… Care-i povestea serilor voastre, de mamă și copil? Eheiiii, la cât de repede trece copilăria (copilului tău, că a ta trece ca melcul, de supărare că nu poți face lucrurile pe care și le permit cei mari!), am vrut să adaug și eu acolo experiența mea. Nici prin gând nu mi-a trecut că ar fi o chestie serioasă, că aș avea eu vreo șansă de câștig. Răspunsul meu a fost cam așa… *Cel mai dificil îmi era când nu aveam cărți – de inventat, inventam poveștile, dar a doua seară îmi cerea povestea din seara trecută, iar eu nu mai țineam minte nimic, nimic. Atunci făceam pe neîncrezătoarea… *A, de fapt, tu nu ai ascultat și acum vrei să o auzi…* Iar el nega: ÎȚI cer pentru că îmi place mult, mult, mult… *Atunci spune-o tu* – ziceam eu. Și se apuca să povestească, iar dacă nu-și mai amintea un detaliu îmi dădea dreptate: uite, aici nu o mai știu… Iar eu, care nu o mai știam deloc, dădeam o pistă falsă… ce-mi trecea atunci prin minte … și el se burzuluia la mine: Mami, vrei să mă încerci…. Sigur nu asta ai spus, pentru că nu se poate ajunge nicăieri de la chestia asta…*

Atât de sigură am fost că nu voi câștiga încât am semnat cu pseudonimul acesta EuMieAlMeu, iar când m-am trezit dimineața și era chemat EuMieAlMeu să dea un semn de viață pentru a se afla cum se intră în posesia câștigului am crezut că e o glumă de 1 aprilie…

Le mulțumesc celor de la #Sofiaman și am un gând bun pentru Georgiana Idriceanu. Cuvintele înțelepte de pe pijamaua fiului meu merită să ne fie motto în viață… că doar viața asta a cam devenit o junglă de aceea… aventura e cea mai bună replică.

*Life is either a daring adventure or nothing.*

So… adventure… 🙂

P.S. Cam acesta a fost mesajul când am fost informată că am câștigat… *E o poanta de 1 aprilie? Sau vrei să-mi stea inima de emoție și mai ales de fericire? N-am câștigat niciodată nimic și acum sa ajung în posesia a ceva ce chiar îmi place? Uite, as vrea sa spun o poveste, povestea despre cum am descoperit eu pijamalele Sofiaman. Prietena mea din copilărie era în spital, trecand prin operație după operație, 11, iar la atât stat în spital, la atât sânge și la asa situație dificila, avea o frumusețe deosebită datorită garderobei ei, alcătuită din aceste pijamale și cămăși de noapte. Prietenoase, colorate, material bun, erau o încântare, îți dădeau un confort emoțional și ca pacient și ca însoțitor. Pentru mine Sofiaman înseamnă să poți învinge starea negativă, chiar când ești singură, pt că ești încântată de tine și pusă în valoare de ceea ce porți. P. S. Și dacă nu am câștigat și e o păcăleală, părerea mea rămâne aceeași.

 

5

Rob Parnell de la Easy way to write

De multă vreme primesc informații de la el, de la Academia lui de scris, iar săptămâna aceasta a fost o reducere impresionantă la un curs pe care mi-l doream din tot sufletul. Am vrut să cumpăr cursul, dar nu am fost atentă să introduc și codul voucherului, așa că am cumpărat cursul la prețul lui, normal. Îi scriu și-i explic, întrebându-l dacă pot intra în posesia banilor care sunt în plus, iar omul îmi răspunde: Of course, let me do that for you.

Îmi sosesc înapoi toți banii, nu-și oprise nici măcar costul cursului care între timp ajunsese la mine. Dau să plătesc iar puținteii aceia, care i se cuveneau și – iar uit să introduc acel cod. (nu, nu sunt chiar senilă 🙂 , pur și simplu este vorba despre o obișnuință. La noi trebuie să faci 6 mișcări pentru a cumpăra ceva de pe net, așa că eu tot așteptam pasul doi, pe când la ei dintr-un singur pas ai achiziționat!)

Îi scriu iar omului, iar răspunsul lui de data asta vine așa:

Not a problem. This time I refunded just $180. I think that’s what you wanted! Keep Writing.

Bine că i-a trecut prin cap să-și păstreze banii, pentru că dacă o luam de la capăt cred că o țineam așa vreo 21 de zile, cât se zice că ai nevoie pentru a deprinde un nou obicei – unde obicei este sistemul lor de-a cumpăra cu un click…

Vă întreb – cât v-ar fi luat să intrați în posesia unor bani pe care i-ați depus aiurea? Îi mai vedeați vreodată? Aveți astfel de experiențe și la noi?

Oricum, eu sunt fericită și pentru experiența în sine – că am ieșit cu fața curată din toată povestea, dar și pentru minunatul curs, pentru că începe NaNo camp, acum în aprilie și chiar aveam nevoie de informație proaspătă. Și una de la un *guru* al scrierii chiar era necesară.

6

Micul librar – Printre litere

Am participat azi la cea de-a doua ediție a proiectului Micul librar. (Prima ediție a fost organizată cu ocazia Zilei Internaționale a Cititului Împreună – 16 februarie – eveniment sărbătorit în 100 de țări!)

Scopul proiectului Micul librar este acela de a-i introduce pe copii într-un mediu cultural, pentru a conştientiza importanţa şi plăcerea cititului, dar şi pentru a le dezvolta abilităţile de comunicare şi de interactiune. Micul librar se realizează lunar în librăriile Diverta şi este o campanie subsidiară Clubului de lectură Printre litere, proiect naţional de stimulare a cititului în rândul elevilor.

La cea de-a doua ediție, Charlize, Smaranda, Sofia, Inia, Teo, Diana, Cristian au fost cei care au prezentat cărțile pe care le-au ales pentru a le citi. Laura Frunză a moderat evenimentul.

Pentru învățătoarele și profesorii care încă nu au aflat, Printre litere este un proiect național de stimulare a lecturii destinat elevilor de școală primară, gimnazială și de liceu. În fiecare lună, copiilor li se prezintă cărți menite să-i inspire și să le dezvolte plăcerea de a citi. Unii se nasc având această plăcere, alții pot fi stimulați prin faptul că cineva de vârsta lor le prezintă o carte.

Pentru ca cei mici să fie interesați să citească, este bine să

  • îți poată alege singuri cărțile;
  • înțeleagă ideea de dezvoltarea proprie, care se poate face cu ajutorul culturii;
  • simtă necesitatea de a avea un vocabular cuprinzător – acesta se poate forma citind și întâlnind cuvinte noi în anumite contexte sau cuvinte deja cunoscute sub forma unor exprimări interesante, sofisticate, alese;
  • fie încurajați să nu renunțe la cărțile pe care le-au început, chiar dacă sunt ocupați cu teme sau chiar dacă sunt cuvinte pe care nu le înțeleg;
  • aibă alături persoane cu răbdare și perseverență, care îi îndrumă cu blândețe să continue ce au început;
  • le explicați că lectura cărților le formează diverse abilități și îi ajută să devină ceea ce vor să fie;
  • contorizeze timpul dedicat activităților lor: cât dedică școlii, învățatului acasă, televizorului sau internetului, telefonului, lecturii;
  • observe că pentru unele lucruri bune pe care le fac primesc recompense, dar pentru faptul că au citit – deja! – și-au luat recompensa – starea de bine pe care ți-o dă faptul că ai intrat într-o lume nouă, plină de lucruri interesante, la care nu ai fi ajuns dacă nu ți-o descria autorul acelei cărți.

Cum se apropie ziua de 2 aprilie, Ziua Internațională a Cărții pentru Copii, poate n-ar fi rău dacă ați face cadou unui copil care vă e drag (sau care nu vă e apropiat, dar are drag de citit!) o carte – poate îi va schimba viața. Și ce satisfacție mai mare poți să ai decât să vezi că ai influențat spre bine un omuleț? 🙂

 

8

Regăsire tulburătoare

După ce trec anii, devii un părinte relaxat. Înțelegi că sunt unele lucruri care nu se pot schimba, înțelegi că ceea ce ai făcut tu și a fost rău l-a marcat pe copil și în afară de a-ți cere iertare nu poți face mai mult, înțelegi că ceea ce ai făcut bun nu ți se va considera niciodată punct în plus și pentru aceasta nu ți se va da bonus pentru că erai dator să faci asta, nu?, doar de aceea ai adus un copil pe lume.
Însă câtă vreme copilul tău e bebeluș sau mic, ai o povară de vinovăție pe care o resimți la fiecare pas greșit al odraslei. (De parcă tu nu ai făcut boacăne, de parcă tu nu ți-ai dezamăgit părinții, de parcă ție nu ți-au dat avertismente profesorii!)
De aceea când le văd pe prietenele mele sau când observ cunoștințe care suferă pentru că nu sunt perfecte, caut cuvinte prin care să exprim nu numai înțelegerea mea, ci și încurajarea că viața nu se sfârșește aici și că lucrurile n-au intrat pe un făgaș al nenorocirii numai pentru că a fost o prostioară în comportamentul lor sau al copiilor.
Pe grupul Digital Parents Talks, ea ne-a întrebat dacă am putea realiza niște articole despre mamele care recunosc faptul că nu sunt perfecte și totuși acceptă că e în regulă să fie așa – nu în sensul că sunt iresponsabile, ci că nu sunt perfecționiste, lucru care le-ar răni în primul rând pe ele, apoi i-ar pisa și pe ceilalți! M-am oferit cu mare drag. Am scris articolul în aceeași seară (m-aș bucura dacă l-ați citi și v-ar fi de folos, mai ales ca fii și fiice, nu neapărat ca părinți), l-am trimis și a doua zi au fost niște discuții pe FB: numele articolului? Autorul – cu ce nume… Am preferat să rămână articol anonim, sunt adminul de la despresufletulmeu.com și asta-i tot. În aceeași seară, articolul a fost publicat, iar eu, pentru că am avut senzația că mai pot completa la el, am adăugat primul comentariu…
*Am uitat să spun că, în paralel cu mine, sora mea era prima la toate materiile, avea de ales în fiecare an la ce olimpiadă merge pe țară – de la chimie la engleză, pentru că participa la toate și la toate câștiga inclusiv pe județ…
Aveau cu cine să mă compare ceilalți… Era mai mică, dar determinată și perseverentă.
A, da, știu, unele sunt perfecte, iar eu, nu!
Dar viața mea a fost frumoasă, așa cum a curs ea, după cum a altora, perfecți, a fost sau nu a fost frumoasă.
Cum îți așterni așa dormi.*
Când m-am trezit, am văzut un mesaj: Nu cumva pe sora ta o cheamă Adriana?

Ba da.

Înseamnă că a fost cu sora mea la olimpiadă.

E vorba cumva despre Simona?
Vă garantez că, dacă vedeați așa întâmplare într-o telenovelă ziceați: Du-te, mă, de-aici, cum să se întâmple asta?

Dar revin la ideea că viața bate filmul și că filmul este doar o mică imagine a realității noastre. Sora mea și Simona s-au împrietenit la olimpiadă și-au hotărât să petreacă Revelionul împreună. Așa că eu și ea am luat trenul din localitatea noastră, într-un miez de iarnă de acum 30 de ani și am ajuns în localitatea respectivă, din creierii munților. Am fost așteptate la gară cu sania trasă de cai și am trăit cel mai frumos timp din adolescența mea, într-o familie în care oamenii erau veseli și binevoitori. Acolo, în Maramureș, tradițiile de Crăciun mi s-au întipărit pe retină – colindătorii erau atât de determinați în interpretarea lor încât am crezut că se va prăbuși casa pe noi. În vreme ce la noi se cânta cu sorcova, la ei erau fel de fel de personaje, pe care le-am reîntâlnit apoi doar în cursul meu de Folclor, de la Universitate, pentru că doar amintirea a rămas de ele… Satul era înconjurat de munți, totul era nins, ba nu nins, ci acoperit de zăpadă, de la vârf de munte la șosea. Atunci lansase Angela Similea o melodie care pentru mine era de sfârșit de lume și chiar acolo găsisem un sfârșit de lume foarte … primitor. De atunci de câte ori ascult melodia aceea, revăd imaginile hibernale din Ilva. Este imposibil să le despart. Nu m-a întrebat niciodată nimeni ce este cu fobia mea la zăpadă: ei bine, acolo a fost singurul loc unde, deși era zăpadă peste tot, nu am avut nicio indispoziție, nicio supărare. Și tot acolo a fost locul unde am aflat despre dună – nu cea de nisip, despre ea știam de la geografie. În Oltenia exista doar plapuma, la Ilva era dună și, pentru că eu eram friguroasă, mi-au oferit gazdele cele mai călduroase dunițe… De atunci le alint, de atunci nu mai folosesc altceva decât dunițe…
Personajele principale în acel moment erau sora mea și prietena ei, ele au fost cele care au legat totul, anii au trecut și nu știu cum s-au derulat lucrurile, dar cert este că acum, odată cu proiectul Mama Imperfectă, ne întâlneam noi, personajele secundare, într-o colaborare despre care nici nu bănuiam că ne-ar putea aduce aproape. De fapt, nu bănuiam nici că mi-ar produce surprize, dar că ar fi revoluționară?
Cred că singurul lucru care-mi rămâne de făcut este să mulțumesc Celui Bun că știe când să ne facă daruri și când să ne răpească ceea ce aveam… Primim oameni în viața noastră, alții ne sunt luați. Cei care sunt cu noi în acest moment sunt cei mai potriviți, pentru că există Cineva Care știe mai multe decât noi și e interesat de binele tuturor, nu numai de binele unei singure părți.
Avea Angela Ciochină, într-o melodie, un vers: Două drumuri paralele se întâlnesc adeseori. Povestea pe care o duce fiecare se va întâlni la un moment dat cu povestea celorlalți, dragi sau nu, și se va putea comunica; se vor putea relua sau repara relații.

De aceea e relaxant să știi că nu ești singur în Univers – ești sigur că, în clipa potrivită, ceea ce pare imposibil de realizat devine realitate, în cel mai haios mod, iar lucrurile vor merge în această direcție, chiar dacă tu vei vrea să spui răspicat NU.
Sper să se mai alinieze astrele și altădată pentru astfel de situații emoționante.

P.S. De pe blogul Alinei, cel mai important articol, pentru mine, a fost acesta http://mamaimperfecta.ro/2016/03/09/cum-m-a-schimbat-pe-mine-maternitatea/

S-ar putea să aveți nevoie de el!!! 🙂 Sau să vreți să mai adăugați ceva!!!! 🙂

6

Anii de acasă (unde casa înseamnă și grădi)

Credeți că în timp de pace nu există asuprire? 🙂 Vă dau un exemplu: pe vremea când eu eram studentă, era o libertate deplină în România, dar aveam colege care plăteau scump ceea ce erau…

Curioși? 🙂

Cum venea un profesor în sală întreba: *Care dintre voi sunt educatoarea sau învățătoare?* Fetele se ridicau stinghere, disperate. Erau cele care aveau să primească întotdeauna un punct în minus (sau chiar 3) la lucrările scrise și de multe ori erau chemate la examene în toamnă. Spuneau profii universitari: *Să împărțiți cu noi banii pe care-i luați pe nemeritate.*

Nu știți la ce se refereau? Poate că și acum este valabil, dar sper că, între timp, profii au ieșit la pensie și nu se mai răzbună pe sărmanele ființe: educatoarele și învățătoarele care făceau facultate erau plătite ca profesorii, ceea ce era de neacceptat pentru invidioșii formatori de personal pentru Ministerul Învățământului.

Astăzi, la cursul Oanei Moraru, dedicat copiilor între o zi și 6 ani, #aniidegrație, am auzit un cu totul alt discurs: *Educatorii ar trebui să fie plătiți cu salariul chirurgilor pe creier (desigur, din Occident! 🙂 ) pentru că ei sunt cei care modelează creierul copilului, în perioada cea mai importantă din viața lui.*

Câteva lucruri interesante aflate pe parcursul celor 8 ore:

(pe care le recomand cu căldură oricui își dorește să se îmbogățească într-un timp scurt cu experiența de 25 de ani a unui dascăl important în România de azi: părinți sau educatori!)

1.Copiii lăsați să se plictisească în doze normale, ajung buni cititori.

2. Când copilul nu reușește să-și însușească ceva, se dă vina pe profesioniști, pentru că părinții sunt mai aproape de cei cărora le-au dat viață decât de educatori, nu? Însă ar fi bine dacă părinții ar ține cont nu numai de faptul că vor să-și împlinească golul prin realizările copiilor lor, ci mai ales de faptul că educatorii îi cunosc altfel pe copii decât îi cunosc ei! (sunt alte condiții, alte situații în care îi văd aceste două categorii)

3. Părinții trec ușor de la o extremă la cealaltă când e vorba despre copiii lor: ori îi văd ca pe cei care vor ajunge curând la cufărul cu aur, cei care vor rupe gura târgului, ori se tem că vor ajunge homeless, imediat ce află că nu au reușit să deseneze, să execute o mișcare sau să asculte instrucțiunile date de  educatori.

4. Reproșul pe care îl facem copiilor noștri – că le-am luat atât de multe! – este complet neîntemeiat: noi le-am luat mai mult decât ne-au cerut ei, iar când ei și-au dorit ceva nu eram obligați să le spunem Da, am făcut-o din proprie decizie. A le cumpăra nu înseamnă că au o datorie față de noi, iar faptul că le scoatem ochii nu-i ajută să ne iubească mai mult, ci să ne ceară mai mult! (e un cerc vicios pe care îl vom conștientiza la un moment dat, dar ar fi bine să facem aceasta mai devreme, nu după ce se scurg anii!)

5. Pentru ca atenția copilului să nu fie distrasă de la activitățile pe care le are de făcut, în țările din Nordul Europei, aspectul hotelier al grădinițelor este bej-neutru, în vreme ce la noi totul trebuie să fie cât mai colorat (lucru care strigă copiilor 🙂 și le atrage atenția spre altceva decât lucrurile pe care ar trebui să se concentreze. (Pentru că subiectele din această întâlnire nu sunt rețete simple, ce să faci, ce să nu faci, am să redau și unul dintre subiectele atinse în mod tangențial: Într-un mod care poate fi ciudat pentru cei care privesc din exterior, în locurile unde există cea mai bună educație există cea mai mare rată de sinucideri – există un fel de fericire, dar Fericirea nu este atinsă. Fericirea înseamnă mai mult decât să ai de toate sau să fii educat înseamnă a-ți fi bine cu tine însuți, nu a depinde de ceilalți, așa că lipsa ei este eșecul personal, nu al unui sistem de învățământ! Educația te formează pentru viitor; ceea ce trăiești este rezultatul a ceea ce faci tu din tine, în împrejurările în care ești pus.)

6. Cei 6 ani ai începutului sunt importanți pentru dezvoltarea celor 3 CO ai multinaționalei care este viața umană: autoreglarea impulsurilor, autoreglarea emoțiilor și atenția. (În materialele primite odată cu prezența la curs primiți o sumedenie de idei sau de soluții. Toate acestea nu sunt dezbătute, de vreme ce le putem citi acasă. Subiecte întâlnite în viața de zi cu zi sunt disecate și analizate!)

7. Copilul este ca… cititorul de carduri. Scanează emoțiile părinților și știu exact ce e în interior (suma pe care o are cardul! :)). Așa că emoțiile negative ale celor mari sunt ușor de intuit și de … manipulat…

Sunt foarte multe de spus cu privire la lucrul acesta, dar nu vreau să vă lipsesc de oportunitatea pe care o veți avea, peste ceva timp, de a afla de la sursă despre toate amănuntele importante ale anilor de grație. Urmăriți-i activitatea Oanei Moraru și veți putea să o ascultați personal.

Participând la seminarul ei primiți 7 scenarii diferite, pentru cele 7 zile ale săptămânii!
• Informații documentate științific despre cele mai importante pietre de hotar în dezvoltarea preșcolarului;
• Tehnici de conștientizare a obiectivelor pentru fiecare interval de vârstă care marchează un salt cognitiv, fizic sau emoțional;
• Strategii, jocuri și activități pentru stimularea inteligențelor, a atitudinii față de învățare și a operațiilor gândirii;
• Modalități specifice de a coopera cu cel mic, de a regla comportamentele nedorite și a le întări pe cele pozitive;
• Setul de 7 scenarii zilnice pentru stimularea tuturor ariilor de dezvoltare hotărâtoare pentru succesul școlar de mai târziu;

Suportul de curs conține toate informațiile, grafice și orare posibile ale activităților cu copiii – atât pentru educatoare, cât și pentru părinți. Plecați acasă cu un portofoliu și bibliografie pe termen lung!

Nu ezitați să o contactați sau să vă informați de la sursă cu privire la activitatea ei.

Eu vă pot spune că este liniștitor să nu regreți, privind în urmă, modul cum ți-ai crescut copiii!!!

3

Viața perfectă?

… Poate pe Facebook.

Aceasta este cartea pe care am primit-o acum de la Ana. Am rugat-o să mi-o trimită pentru că eram curioasă cum poate fi o carte scrisă pe telefon, o carte scrisă în goană, în vreme ce eu scriu doar dacă e liniște, dacă pot intra într-o anumită stare, în transă chiar. Cartea scoasă la Editura Coresi este micuță și plină de un farmec din care pornesc sentimente de toate soiurile.

Cartea ei pare un fel de terapie cu tine însuți. Decât să te duci la psiholog, pentru ca la sfârșit, după ce te ascultă, să nu-ți traseze nicio direcție, mai bine stai singur, scrii despre ce ți s-a întâmplat și singur îți găsești calea, după ce rememorezi bune și rele. Înțelegi încotro să mergi – și mai rămâi și cu banii în buzunar. Cum care bani? Cei pe care urma să-i dai la psiholog. Și dacă scrii vreo 10 capitole și economisești banii de terapie, îi bagi într-o carte prin care ajuți și lumea să se regăsească.

Mie mi-a plăcut de Ana de la început, pentru scrisorile pe care le are pe site… Pe unele dintre ele le-am regăsit în carte, pe una – cea care m-a intrigat cel mai mult, nu 🙂 . (Da, Ana, cea pentru soacră! Cum de-ai avut curaj s-o publici? Nu te citește? Ce bine dacă te citește și puteți vorbi atât de deschis!)

Dar scrisoarea care m-a emoționat cel mai mult a fost cea mai trăznită, cea pe care i-a scris-o soțului ei, ca din partea unui chiriaș sărac și dezordonat… Care nu era altul decât bebelușul pe care-l purta în burtă… Pentru acest text, regizorii ar plăti bani serioși unui scenarist… 🙂

Despre celelalte episoade nu vreau să vorbesc pentru a-i face curioși pe cei din jur, să ia cartea și s-o parcurgă. Este scrisă simplu, fără cuvinte mari sau comparații, simboluri, paralele… Este mai degrabă o regăsire a sinelui, după cele două mari experiențe: nașterile și regăsirea iubirii față de soțul ei.

Am regăsit în paginile ei o idee pe care o mai citisem pe FB și care chiar este demnă de reținut:

*Atunci când tragi linie, nu contează cine te-a făcut să plângi, ci acela care-ți arată că poți să zâmbești din nou.*

Și cel mai impresionant pasaj mi s-a părut cel din Scrisoarea către tatăl meu: *Ce lacome am fost! Nu ne mai ajungea oricât de mult te-ai străduit. Am cerut din ce în ce mai mult, în timp ce tu păcătuiai muncind, de parcă ai fi trăit veșnic. .. Să auzi suspinele noastre nesfârșite, că nu am știut să ne oprim din cerut și să te prețuim. Doreai de la noi ajutor la bătrânețile pe care nu le vei cunoaște vreodată…*

O carte despre cum se învinge când îți dai seama că ai o singură viață, când îți știi atuurile și când ești iubită. O carte despre o idee de valoare, pe care multe dintre noi o ignoră: *Dacă mă pierd pe mine, am pierdut tot.*

Citiți cartea și scrieți fiecare despre voi o astfel de carte: pentru voi, pentru ai voștri, pentru cei care nu vă cunosc și care vor fi încurajați prin experiența voastră.

Am înțeles ideea, nu aștept a doua carte, Ana, dar îți doresc să fii fericită cu tot ceea ce ai pentru că te numeri printre persoanele care au apucat cu putere binecuvântarea și nu-i mai dau drumul! 🙂 🙂 🙂

0

Scriere creativă – din nou despre

Duminică, 19 martie, am ajuns la Hidden, un loc drăguț, unde poți să bei ceva – sau să comanzi mâncare de oriunde dorești, dar măcar să bei ceva acolo (ceea ce în altă parte nu se poate!)!!! Un loc deosebit, de poveste, în care poți organiza o petrecere intimă sau un cenaclu literar, ori un seminar de scriere creativă, așa cum a fost cel pentru care am ajuns noi acolo. Eram cu Rahela și alte două cunoștințe și-am ascultat-o pe Andreea vorbindu-ne despre cele 9 principii pe care le consideră ea importante în scriere.
În cazul în care sunteți curioși care sunt aceste principii recomandate de ea:
1. Show, don*t tell – descrie în așa fel încât cititorul să înțeleagă ce vrei să spui, nu spune direct. Cu alte cuvinte, nu face ca părinții noștri care, pe vremuri, ne mestecau mâncarea și apoi ne-o băgau în gură – asta se făcea pe vremuri, acum nu cunosc vreun părinte care să mai facă așa ceva.
2. Pune-i întrebări personajului tău – pentru a cunoaște cât mai multe amănunte despre cel care va deveni eroul tău, stai de vorbă cu el, așa cum ai sta cu un prieten. Și ca să fii sigur că știi cum se face, ia-ți un prieten și descoase-l cu privire la un lucru care ți se pare interesant la el, apoi scrie despre acesta și confruntă-l pe prieten, să vezi dacă a ieșit ceea ce a spus el (sigur, ideea e că, dacă nu-ți place chiar tot ce a zis sau vrei să transformi și să păstrezi doar unele amănunte, o poți face, dar dacă realizezi exercițiul și trebuie să redai doar ce a zis el, fii foarte atent la amănunte și la stil: el e personajul, tu doar scribul!)
3. Importanța exercițiului (cineva a întrebat-o pe Andreea dacă ar trebui să scrii zilnic. Acum, Andreea, la cei 22 de ani ai ei, nu este chiar cel mai potrivit personaj pe care să-l întrebi cu privire la asta. A scris o carte despre cum și-a pierdut iubirea și cât suferă după ea, o carte în care mii de femei s-au regăsit, dar aceasta nu înseamnă că are experiența unui scriitor. Din tot ce am citit eu despre scriitori – și vă invit să citiți cartea *111 romane celebre într-o singură carte!* – cei mai mulți scriitori nu numai că au scris zilnic, dar au și renunțat la locuri de muncă pentru a scrie zilnic, adică da, se scrie zilnic, dacă vrei să ajungi undeva, nu se scrie doar când ai un sentiment; sau mă rog când îl pierzi…)
4. Descrierea cu toate simțurile (da, e pătrunzător pasaj în care ți se descrie acțiunea prin toate cele 5 simțuri; încercați voi să redați o poveste de dragoste… sau măcar momentul îndrăgostirii folosindu-vă de cele 5 simțuri… s-ar putea să retrăiți acea clipă, chiar dacă … hm, au trecut 30 de ani de atunci!)
5. Scrie 10 minute fără să te oprești, chiar dacă ți se pare că nu ai ce – disciplinarea scrisului (revenim la ideea că trebuie să scrii zilnic) începe cu măcar 10 minute. Să stai lipit de laptop sau de hârtie 10 minute, străduindu-te să scoți din tine cuvinte, e o bravură uneori, de aceea înainte de a face acest exercițiu, poate te gândești să studiezi un dicționar și-ți alegi niște cuvinte, îți găsești un subiect despre care să scrii… Dar, după cum spuneam, acestea vin pe parcurs, prima dată începi cu *eu nu știu ce să scriu pe foaia asta, mă doare că simt atâtea și nu reușesc să le scot din mine etc etc…*. Jurnalul neputinței te ajută să ajungi la cunoașterea limitelor și la consolidarea stilului personal.
6. Să scrii nu te învață nimeni – e vorba despre talent sau despre, adaug eu după ceva ani de viață!, experiențe trăite și văzute. Sunt oameni fără prea mult talent care au fost martori la atât de multe încât odată ce-au început să vorbească nu se mai opresc și spun lucruri interesante.
7. Naratorul nu este același cu personajul principal – da, mulți scriitori dau greș manevrând personajul ca pe o păpușă, în loc să-l lase să se manifeste singur, cu propria-i personalitate.
8. Lasă ceva timp între sfârșitul a ceea ce ai scris și revederea materialului – cât se poate de mult, pentru că altfel ești încă sub influența lui și ai impresia că e bun și că trebuie să-l păstrezi pe tot, în vreme ce ar fi nevoie să schimbi 50% și să refaci 30% 🙂
9. Citește, dar nu te lăsa influențat de autorii preferați – adică nu te lăsa influențat de stilul scriitorilor consacrați, nu te grăbi să-i copiezi pentru că au plăcut altora și pentru că te copleșesc pe tine cu ceea ce sunt. Reformulez: găsește-ți o voce prin care să te impui, nu te bucura că ai vocea asemănătoare cu a lui Pavarotti…
Cel de-al 10-lea principiu de scriere, Andreea ne-a invitat pe noi, pe fiecare să-l spunem. Eu vă invit pe voi să vă gândiți, din experiența voastră de scriere, care este modul cel mai plăcut sau mai la îndemână în care vă apucați să așterneți cuvinte! Sau care este clipa care vă provoacă la scris, ori pur și simplu cum vi se pare că ar trebui să arate cartea perfectă pe care ați vrea s-o citiți – subiect, poate copertă, poate personaje…
2

Să simți că ești viu

Mai multe persoane, cu de toate și cu motive de fericire, mi-au spus că nu înțeleg ce este viața… 🙂 Nici eu.
Uneori și eu mă las pradă ideii că nimic nu are rost, sens… Atunci îmi aduc aminte de sfatul ca, la greu, să bagi o capră în casă…
*Păi, a zis omul nostru de la țară, tocmai m-am plâns că stau cu 5 copii și soacra în aceeași cameră și …*
*Bagă și capra, adu și vaca, adună și gâștele, stați toți… Apoi scoate câte una, rând pe rând. Te vei simți mai eliberat. Ce trăiești acum, ți se va părea simplu.*
N-am vacă… Ce să zic, nu am nici capră. Sunt, uneori, capră, dar uneori 🙂 .
Gâștele chiar nu se lipesc de mine. 🙂
Așa că n-aș avea cum să pun în practică acest sfat. Dar l-am adaptat, profitând și de o altă replică a unei prietene: *Îmi spun mereu – sunt un magnet pentru bani.*
Ce am putut să inventez? Metoda personalizată *simți că ești viu* constă în a pune o monedă de 10 bani în pantoful stâng – este piciorul cel mai sensibil, datorită căruia am mers un an întreg în cârje. Aveam 5 ani!
Banul sub picior – nu numai că sunt magnet pentru bani, sunt chiar stăpână pe ei (pentru că trebuie să recunosc, eu îi cam pierd printre degete!). Banul sub picior – te incomodează atât de tare, uneori, încât chiar realizezi că ai simțuri, strâmbi din nas, îți aranjezi degetele în așa fel încât să nu se mai îndoaie din cauza lui, cauți poziții în care să ții piciorul în așa fel încât să alunece moneda spre părți mai moi, pe care nu le supără atât de rău… 🙂
Uneori, mai scot moneda, ca să văd cum e fără ea… apoi mă apucă râsul și o pun la loc…
Nu știu ce e viața, dar un lucru știu cu siguranță: dacă nu e amuzantă și dacă nu îți creezi stări plăcute, dacă nu faci din cele mai triste situații – unele trăznite, care să te dinamizeze pentru a merge înainte – chiar nu simți că ești viu.
Cei din jur nu știu tot timpul ce anume ne dă nouă un sens în viață sau o sensibilitate pentru a putea să trecem prin timpul greu. Dar noi știm cu ce ne putem alina apăsările inimii. Suntem singurii care putem avea grijă de noi.
Concluzia? Simți că ești viu când îți pasă de tine, când ești prieten cu tine. Inclusiv, distrându-te, chiar și în clipele dificile.
1

Atelier aplicat pentru părinți și învățători – Oana Moraru

Eram profesoară de limba română. Când elevii mi se păreau prea agitați, îi încolonam frumos și în liniște ne strecuram spre terenul de fotbal, jucam 5 minute orice joc în care se folosea o minge, energia negativă era împrăștiată și, în aceeași liniște, ne întorceam în clasă, unde continuam ora. Evident, ca soluție de moment, ideea era sclipitoare. Doar că, din punct de vedere al educației din România, nu se face așa ceva și în 2 săptămâni eram pârâtă la Inspectorat și cu inspecția efectuată. Pentru că s-a constatat că sunt clinic sănătoasă și că mă pricep la predat, nu am fost dată afară, dar am primit o sancțiune la salariu. Din toamnă, am plecat din Învățământ. Mi-am dat seama că, dacă vreau să fac ceva pentru copii, nu din sistem voi putea influența, ci din afara lui. Faptul că am terminat masterul în Arta Predării este o dovadă că educația mă interesează, chiar dacă nu sunt la catedră. Cu aproape o mie de emisiuni de educație și cu 400 de povești scrise, cred că am fost mai de folos oamenilor decât dacă stăteam acolo și renunțam permanent la o jumătate de salariu pentru că cine știe ce soluții de detensionare a copiilor aș mai fi găsit…

Îi admir pe cei care pot rămâne în Învățământ și pot schimba ceva, prin simpla lor prezență. Oameni de acest fel merită cunoscuți și scoși în evidență, așa cum se întâmplă în această campanie.

De aceea vă rog pe toți cei care sunteți părinți și aveți ceva bun de zis despre metodele învățătoarei voastre să participați, să vorbiți, să scrieți, să dați un semnal.

Pe de altă parte, nu pot să nu-mi amintesc atitudinea fiului meu, care, când îi explicam câte ceva, îmi zicea: înghite-ți vorba! N-am priceput de unde vine această replică și l-am tras de limbă. Educatoarea le zicea la orice făceau negativ: înghite-ți … Adică dacă plângeau: înghite-ți plânsul, dacă încercau să riposteze: înghite-ți replica, dacă încercau să explice: înghite-ți vorba.

Eu încercam să-l fac pe copil să se deschidă și să fie cât mai dornic de comunicare cu mine. Lui i se sugera că tăcerea e mai bună decât comunicarea, iar el însuși devenea un purtător de idei pe care încerca să mi le imprime mie.

Vorbesc despre toate aceste lucruri, privind spre evenimentele care vor avea loc în curând în București:

25 martie 2017 – Copiii între 6 și 12 ani – anii formativi

26 martie 2017 – Copiii sub 6 ani – anii de grație

Pentru oricare dintre aceste 2 seminare, puteți obține o reducere de 25%, dacă scrieți un mail pentru a afla parola, pe adresa despresufletulmeu@yahoo.com.

Pe 26 martie sper să mă văd acolo cu cât mai mulți dintre voi.

 

 

 

 

4

Vieți în vâltoare – Marina Costa

Joi, 23 martie 2017, are loc lansarea romanului în două volume *Vieți în vâltoare*. Sunt fan declarat al scrierilor Marinei Costa, stilul ei fiind neegalat de scriitorii contamporani – se adresează deopotrivă publicului matur și tânăr, oferind plăcerea lecturii și satisfacția informației.

De ce să vii la lansarea romanului „Vieți în vâltoare” sau, dacă nu ajungi, de ce să îl citești?

  1. Pentru că stilul Marinei Costa seamănă cu al lui Alexandre Dumas, reușind să implice cititorul în atmosfera specifică a perioadei. Volumul 1, intitulat „Ținuturi însângerate„, se petrece în republicile italiene dornice de libertate, egalitate și fraternitate, pe teritoriul cărora se confruntau oștile franceze și austriece în războaiele napoleoniene.
  1. Pentru că, dacă ți-e dor de scrierile lui Karl May, găsești personaje ca ale lui, presărate pe ici, pe colo. Volumul 2, intitulat „Lumea Nouă„, te poartă prin Statele Unite, spre Vest, în lumea convoaielor de imigranți și a pionierilor, a indienilor, precum și a fondatorilor orașului Saint Louis.
  1. Pentru că poți descoperi un personaj principal femeie. (Circulă pe net un clip în care mama și fetița ei înlătură toate cărțile care au personaje masculine, în care personajul feminin nu are prea multe de zis etc și rămân atât de puține cărți despre aspirațiile fetelor încât două persoane s-au ambiționat și au scos un volum despre 100 rebele, care în loc să viseze la prinți s-au făcut cercetătoare, femei de știință etc).
  1. Pentru că ai un exemplu bun în personajul principal – dacă a citit toate cărțile pe care le putea găsi, dacă a învățat atâtea limbi străine, dacă a putut lupta alături de bărbați, reușești și tu să faci față zilei de azi.
  1. Pentru că afli o sumedenie de amănunte despre istorie, într-un context relaxat, fără să fii nevoit apoi să dai teză.
  1. Pentru că ajungi să cunoști caracteristici ale tuturor culturilor prin care trece eroina ta preferată.
  1. Pentru că te-ai săturat să fie ridicate în slăvi doar personajele din Occident. Poate și o româncă născută în exil să iasă în evidență și chiar să concureze cu toate eroinele pe care le-ai admirat până acum.
  1. Pentru că ai de-a face cu o fire perseverentă, care nu ține cont de bariere – poate te-ai săturat de romanele care-ți bagă-n cap ideea că împrejurările vieții te pun cu botul pe labe!
  1. Pentru că vrei să încurajezi scriitorii români care-și scot singuri cărțile de valoare, pentru că banii destinați acestui lucru se duc spre alte persoane.
  1. Pentru că și tu scrii și ai dorit să realizezi o trilogie, dar nu prea ai avut exemple în literatura română contemporană – ei bine, al treilea volum al Marinei este în lucru și ai în ea un exemplu de pasiune și trudă pentru ceea ce reprezintă sensul vieții ei! (E drept, acela va fi un roman de sine stătător, așa cum poți citi „Vicontele de Bragelonne” fără să fi citit „Cei trei mușchetari„, dar dacă l-ai citit totuși, conține noi aventuri ale acelorași personaje).
  1. Pentru că prețul unui volum este mai mic decât al unui tricou la reducere de 70%, mai mic decât consumația unei persoane la un fast food, într-o zi obișnuită și cu puțin mai mare decât o prăjitură sau un cocteil fără alcool, dintr-o ceainărie…

…..

Dacă reușiți să ajungeți joi, 23 martie 2017, la 16.30, în strada Jean Louis Calderon, nr. 39 (sector 2, pe lângă fosta Ambasadă a SUA), mă veți putea recunoaște ușor: sunt cea mai fericită dintre participanți – în afară de scriitoare, evident! 🙂

….

Cei cărora au visul de a publica, au întrebări despre cum se scrie o carte, despre scrierea creativă și despre cum se dezvoltă un scriitor.

Cum răspunde Marina Costa la toate aceste curiozități care pot încuraja adolescenții, tinerii în formare și pe cei maturi să nu lase deoparte visul lor de a-și vedea numele pe o carte:

*Întotdeauna m-a pasionat genul istoric de aventuri. Primele cărți de Jules Verne mi-au căzut în mână încă din clasa a doua.

Am început să scriu romane de aventuri din clasa a șasea. Nu comentez calitatea, ci doar perseverența, și faptul că era un roman western, având în vedere pasiunea mea pentru Karl May și Fenimore Cooper.

Între timp am citit, am învățat, m-am îndrăgostit, pe rând, de diferite țări, culturi, perioade istorice și… am continuat să scriu. (Am avut și câteva povestiri abandonate din lipsă de inspirație – acum aș spune că motivul a fost lipsa unui plan inițial și cercetarea insuficientă. Era în anii 1980, fără internet, doar cu câteva biblioteci la îndemână.) Din nou, nu comentez calitatea unora, fiindcă o adolescentă este în perpetuă formare, învățare, dezvoltare a logicii. Au existat totuși câteva povestiri scrise între anii 1983 – 1988 care au putut fi, la aproape două decenii mai târziu, transcrise pe computer, revizuite și adăugite pentru a forma romane pentru tineret cu nimic mai prejos decât unele dintre cele existente pe piață în ultimii ani. (Desigur, există întotdeauna altele mai bune!)

Primele douăsprezece capitole din „Vieți în vâltoare” au fost scrise în vacanța dintre clasele a zecea și a unsprezecea, pe un caiet dictando care, terminându-se înainte de a se sfârși inspirația mea, a primit adaosuri de foi cusute. Nu a fost, bineînțeles, varianta pe care o puteți citi acum. Pe vremea aceea nu era împărțită în capitole, finalul era puțin diferit, stilul de asemenea.

Prima revizuire, după vreo cincisprezece ani, a adus revelația că povestea Roxanei nu se putea sfârși atunci și așa, ci era menită să continue în noi orizonturi. Aceasta a implicat noi teme de cercetare. Cred că fiecare din șirul de revizuiri și completări a reflectat câte ceva din progresul meu ca scriitor, maturizarea logicii în gândire, precum și posibilitățile de documentare extinsă oferite de apariția internetului.*

Succes, Marinei și vouă spor la lectură!

0

Skin Novels

A fost odată un concurs: care dintre organele corpului era cel mai lung. Cine să câștige, cine să câștige? Evident că Pielea: un conglomerat de peste 3 milioane de celule, având între 100 și 300 de glande sudoripare, 150 de terminații nervoase și aproximativ 1 kilometru de vase de sânge. Ea măsoară aproape 7 metri pătraţi. Într-o viață, omul își reînnoieşte de cel puţin 1000 de ori stratul de piele, loc unde găzduiește peste 30 de milioane de bacterii diferite. Pielea ar putea fi sora mai mare a rinichilor deoarece contribuie la reglarea necesarului de apă al organismului şi la eliminarea toxinelor prin transpiraţie.
O astfel de regină ar trebui abordată cu respect, creativitate și posibilitatea de a-i prelungi sănătatea…
Ceea ce s-au gândit să facă cei de la
Mai mult decât orice, pe pământ, îmi place Povestea. Despre povestea celor care au grijă de piele, atât de o parte, cât și de alta a organismului 🙂 aici.
Încercați și apoi spuneți ce nu vă place.
Pentru că se va ține cont de părerea voastră.
6

Învățăm să blogărim, nu ne naștem învățați

Fiecare isi construieste brandul personal dupa munca pe care o face! Esti ceea ce muncesti! 🙂 Robert Katai la #DigitaParentsTalks! – așa prezenta o imagine a concentrării maxime Lavinia Pavel. 

Oameni buni, iată poze de la Digitalul de azi. Vă mulțumim tuturor că veniți la școala de blogging. Să fie cu folos și să împlementați cât de curând tot ce aflați și rezonează cu voi.- ne oferea fotografii, cu generozitate, Ana Nicolescu.

Next level for your blog: instrumente de marketing

Printre noi, începătorii, sunt și persoane cu experiență, pe care o expun și de care beneficiem.

Prezentatorul seminarului nostru a fost Robert Katai, căruia aș vrea să-i mulțumesc pentru răbdarea de a se plimba printre noi și a răspunde fiecăruie întrebări. Puerile, inteligente, întrebările noastre au fost luate în seamă – ceea ce a contat pentru dorința noastră de a mai participa. Nu venim undeva unde suntem luate peste picior pentru că suntem rămase în urmă, ci într-un loc în care oamenii vor să ne ajute să mergem înainte fără chiar a simți că am fost vreodată neștiutoare.

Idei:

  1. Templatul absolut nu există – ceva ideal. Dar tu poți realiza ceva care să te reprezinte, care să te arate și la exterior cum ești în interior.
  2. Tu decizi ce fel de blog vrei să ai: eu sunt antiimagine, pentru că toată lumea aleargă după imagini. Îmi imaginez însă că există și o nișă a mea, a oamenilor care pot să își imagineze ceea ce descriu, de aceea redau totul cât mai plastic, pentru ca articolul să nu aibă de suferit din lipsa elementelor vizuale.
  3. În urmă cu 25 de ani, un specialist mi-a spus: de la cel cu handicap la cel mai bogat, niciunul nu e logic. Toți sunt emoționali. Vrei să ai rezultate: adu în prim plan emoția. Binecuvântarea mea se numește o viață plină de trăiri controversate, așa că pot jongla cu întâmplă pline de sentiment, în orice domeniu – din viața mea, din viața altora (la partea a doua, aveți grijă să cereți acordul pentru că s-ar putea să vă treziți cu procese pentru că ați *denigrat* persoana. Eu știu asta din propria-mi experiență, când am scris o poveste despre un băiețel care se comporta îngrozitor cu cei din jur și … i-am lăsat numele adevărat! Cu siguranță nimeni nu l-ar fi recunoscut, dacă nu era numele, pentru că niciun părinte nu identifică partea rea a copilului, din nefericire; dar așa… Scandaaaal!!!
  4. Noi nu vorbim ca specialiști – la câte subiecte se abordează pe un blog ar înseamna să fim enciclopedii. Ori avem un invitat care să vorbească despre acel subiect, ori dăm direcții pe care să meargă experiența cititorilor, conform cărora să le deschidem mintea să știe la cine să apeleze (sunt consternată când văd cât de mulți am devenit terapeuți, fără să avem școală pentru așa ceva… 🙂 )
  5. Imaginile care apar pe site, blog sunt perfecte – după cum se spunea într-o altă întâlnire, blogurile din străinătate sunt mici copii față de ale noastre, la această categorie. Eu am o părere personală – de om care nu folosește imagini. Dacă totuși aș pune, ei bine, nu le-aș alege pe cele perfecte, ci pe cele inedite, pe cele în care oamenii sunt naturali, în care se vede că cel care gătește, cel care *mămicește* e om, nu semizeu.
  6. Ideea cu *astăzi scriem toți despre…* mi se pare posibilă pentru o anumită categorie de persoane. Da, astăzi pot scrie despre biberoane cele care au copii de această vârstă, dar eu nu mă pot alinia la start. Dacă mi se spune despre ce să scriu, pot da tot ce am mai bun din mine, dar nu va ieși ca atunci când mie mi se pare că leșina dacă nu scriu despre asta pentru că …. ideea asta m-a pocnit și iată-mă vânătă dacă nu o ascult… 🙂
  7. Pentru cei ce doresc să realizeze rapid bannere – bannersnack.com. Primele 10 sunt gratuite, așa că între timp poți găsi alte soluții, deci profită de ofertă.
  8. Pentru început, dacă vrei să-ți monetizezi blogul, este cazul să stabilești: pentru cine scrii, despre ce vrei să scrii, când vrei să scrii, cât de des, cum ajungi la oamenii cărora li te adresezi… Dau un exemplu: eu scriu pentru oamenii care au sentimente și nu vorbesc despre ele. Abordez teme ciudate pentru discuțiile om la om, dar foarte închegate când omul stă de vorbă cu el însuși. Îmi doresc să am un parteneriat cu Divinitatea și, în mod miraculos, când cineva are o problemă de suflet și caută în Google, să ajungă la mine, cea care nu pun accent pe imaginez, ci pe cuvântul care mângâie sau încurajează. Acesta este tipul meu. Nu vreau să câștig bani din blog, ci experiențe – nu experiență în scris, că pe asta o am, ci experiențe cu oamenii de lângă mine. Și am avut, din fericire!
  9. Despre modul cum scrii, acum: zilele trecute un blogger se mira de ce oamenii se iau de el pentru că nu scrie corect. Acum și oamenii sunt răutăcioși, dar, pe de altă parte, nu poți fi guru fără să fii perfect. Chiar și în scris. Greșelile de gramatică, de exprimare, cuvintele nepotrivite, scrisul fără litere românești, când ești într-o lume românească… denotă lipsa de profesionalism. Bine, te poate citi omul, chiar dacă nu știe cine se uita în oglindă – fata ta sau fața ta… Realizează el la ce te referi până la urmă, dar e mai bine dacă nu-l pui la încercare și-i dai un text cursiv.
  10. Formarea ta ca om care scrie crește pe zi ce trece – că bagi bani în dezvoltarea ta din ceea ce câștigi cu blogul sau din buzunarul propriu, însă trebuie să mergi la cursuri serioase. Am fost la două cursuri pentru care am plătit și, într-un mod ciudat, deși erau realizate de două persoane diferite, absolut tot era identic, inclusiv exemplele folosite pentru fiecare principiu de scriere – care după care copiase?

Idei interesante mai găsiți și la

Tehnici de marketing pentru blog pe scurt

http://mamicaurbana.ro/cheltuielile-bloggerilor/

Pentru orice idee care vă stârnește interesul nu uitați să mă contactați aici sau pe despresufletulmeu@yahoo.com.

 

4

Blândețea se învață pentru a fi oferită

Când mi-am propus să fiu blândă, indiferent de situațiile prin care trec, am avut impresia că o zi durează o săptămână. Pentru că timpul în care ești bun cu ceilalți se dilată, ajungi să simți fiecare clipă pe care o trăiești, spre deosebire de timpul în care te cerți cu oricine – odată cu sentimentele negative pe care ți le creezi, parcă ai hălpăi și orele, aducând mai repede seara, noaptea… Minutele în care ești obligat să fii blând sunt ca cele din apropierea examenului: greu de suportat!

Cu un tată alcoolic, nu am avut parte de blândețe. Privirea lui îmi reproșa de câte ori greșeam: proasto, ți-am spus eu… tot la vorba mea ajungi. Cuvintele celor care-l disprețuiau se răsfrângeau asupra mea, pentru că eram neputincioasă, nimeni nu avea curaj să îl înfrunte pe el. De exemplu, tataie îmi striga: Treci și culege prune. Țuica nu o beau eu, ci tac-tu. Când aveam nevoie de câte ceva și mă duceam să cer, maturii îmi întorceau spatele, fără măcar să spună că nu au lucrul respectiv. Mă întrebam dacă m-au auzit și, pentru că nu-mi puteam răspunde întrebării de ce să nu răspundă dacă au auzit, repetam întrebarea. Ce-mi auzeau apoi urechile… De la ce-mi pasă mie? la dacă n-am chef să vorbesc cu tine, cum de îndrăznești tu să te ții de mine? A, și să nu uit: atitudinea maturilor, în general, mi se adresa în mod agresiv: de la trântit telefonul în nas la reproșat prin telefon că nu fac nimic pentru a le fi viața mai frumoasă. (Oare un copil e răspunzător pentru ca părintele lui să aibă viața interesantă sau invers? Și dacă eu, copil fiind, am totuși soluții pentru părintele meu, iar el le refuză, se pune că nu-mi pasă de el sau că el este prea mofturos și poartă consecințele alegerilor lui, nu ale nepăsării mele?)

Nu în ultimul rând, lipsa de blândețe a celor din jur se manifesta prin disprețul față de modul meu de a-mi manifesta iubirea. Aveam lucruri care-mi erau foarte dragi și mă lipseam de ele, pentru a le oferi celor mai apropiați. Aceștia, pentru că nu le păsa de mine!, le dădeau mai departe, dar nu atât de departe încât să nu le găsesc eu: prin casele prietenilor, prin casele cunoștințelor. Acest gest îmi spunea că ceea ce pot eu oferi nu e destul pentru cei iubiți, iar eu mai mult de atât nu puteam da…

Voi cum și când ați resimțit lipsa de blândețe? De la cine?

Se spune că nu poți să fii blând pentru că ești luat de prost, pentru că, în societatea noastră, dacă nu ești lup, te mănâncă cei ce pot fi lupi, pentru că nu ai un model, pentru că ai temperament iute și acesta nu poate fi schimbat, pentru că nu te-a iubit nimeni, pentru că nu și-a făcut nimeni timp să te educe. Se spune adevărul, dar dacă ai un scutec murdar în mijlocul casei n-ai să-l lași acolo pentru toată viața, nici măcar pentru două ore, pentru că nu se mai poate respira. Și, dacă nu respiri, îți dai duhul. La fel este și fără blândețe: te stingi.

Eram și eu în oraș, într-o criză de identitate, căutând un răspuns la întrebarea veșnică: există un rost al vieții pe pământ – atât al vieții în general, cât și al vieții mele în particular. Eu îmi desfășor crizele de identitate în biblioteci sau librării 🙂 , așa că ochii mi-au căzut pe un carnet pe care scria: Blândețea este un alt nume al iubirii.

Ați îngrijit vreodată un surd? Tendința celui care n-a stat niciodată în preajma unui surd este să strige, când are ceva să spună. Rezolvarea însă nu vine prin răcnet: laringele obosește, tu ești isterizat de lipsa răspunsului. Primești răspuns doar dacă privești omul în față și i te adresezi cât mai expresiv, pentru a-ți putea citi de pe buze. Poți chiar să spui în șoaptă ce ai de zis, vei fi înțeles rapid.

În situații dificile, nu răutatea, nu agresivitatea, nu disprețul dau rezultate pozitive, ci blândețea. Blândețea propune pacea – discutăm mai târziu, bine? Blândețea oferă o îmbrățișare – și se știe că, dacă reușești să strângi pe cel nervos la piept, după 20 de secunde va ceda emoțional, se va liniști și disperarea nu se va mai manifesta furtunos, ci se va ajunge la înțelegere. Blândețea invită la cunoaștere: Te ascult. Nu cunoaște replica: Tu vorbești, mă? Blândețea aduce umorul în prim plan și joaca. Acestea două detensionează atmosfera și în curând se depășește conflictul.

Aveți șefi la locul de muncă? Atunci când se fac greșeli din cauza lor, mergeți în biroul lor și le bateți cu pumnul în masă, le aruncați acuzații, deși aveți dreptate? Nuuu! Dar dacă veniți plini de supărare de la lucru și vă iese în cale un membru al familiei, mare sau mic, fie că a greșit, fie că doar vi s-a părut, urlați? Daaa…

Blândețea este un dar pe care îl primesc din partea noastră cei ce nu merită și pe care nu li-l oferim celor care au nevoie de el.

Dacă nu sunt singura care caută blândețea, ca pe Paradisul pierdut, atunci cu siguranță că vei dori să o înveți, într-un fel sau altul. Poate evenimentul de pe 13 mai este o ocazie bună pentru ca tu, om, prieten, prietenă, soț, soție, mamă, tată, bunic, mătușă să cruți farfuriile din bufet și să-i tratezi pe cei din jur cu mai multă tandrețe.

Dacă vrei să afli mai multe despre aceasta, accesează aici.

Blândețea este un alt nume al iubirii? Chiar dacă ești dur sau nesupusă, s-ar putea ca blândețea să fie răspunsul la dorința ta de a face o schimbare.

1

Copiii ne aparțin până încep școala

Da, este părerea mea. Chiar dacă merg la grădi, tot ai noștri sunt. Odată cu începerea școlii, au făcut un pas prin care se depărtează de noi. Pasul poate fi mare sau mic, în funcție de relația pe care am stabilit-o cu ei, în cei 6 ani de acasă (pentru că al șaptelea, care era tot al familiei, a fost furat tot de școală!).

Eu nu mi-am dorit copii. Când auzi în fiecare zi: *Din cauza voastră stau cu nenorocitul ăsta, dar, dacă ar fi după mine, mâine aș pleca*, îți imaginezi că un copil este o piatră de moară pe care ți-o legi de gât după ce te căsătorești!

Unii s-au trezit părinți prea devreme – voiau copii, dar nu chiar acum. Nu sunt deloc pregătiți pentru așa ceva.

Alții au avut o copilărie tristă, dar și-au jurat că nu vor fi ca părinții lor. Însă sunt oameni atât de nepricepuți – ce să facă ei pentru copilul care apare și pentru care simt o responsabilitate așa de mare?

Soluții există și pentru educatoarele care au crezut că a crește copiii altora este un lucru nobil, dar s-au trezit în fața unor pretenții exagerate din partea părinților și înaintea unor copiii lipsiți de bună creștere, cărora nu li se acordă atenție acasă și care la grădi vor să fie cei mai importanți. Educatoarele pot fi mame sau nu, pot fi învățat pedagogie (sau nu – cu atât mai rău!), cert este că au un șoc în câmpul unde *panseluțele și trandafirii, rodul iubirii* devin teroriști.

Soluții pentru oricare dintre aceste categorii se pot găsi pe 26 martie, în cadrul seminarului prezentat de Oana Moraru.

La ce anume se va referi fondatoarea Școlii Helikon și cea care susține cu mult curaj și forță Vocea Părinților

  • Informații documentate științific despre cele mai importante pietre de hotar în dezvoltarea preșcolarului
  • Tehnici de conștientizare a obiectivelor pentru fiecare interval de vârstă care marchează un salt cognitiv, fizic sau emoțional;
  • Strategii, jocuri și activități pentru stimularea inteligențelor, a atitudinii față de învățare și a operațiilor gândirii;
  • Modalități specifice de a coopera cu cel mic, de a regla comportamentele nedorite și a le întări pe cele pozitive.

Lucrul cel mai interesant pe care îl veți putea primi este setul de 7 scenarii zilnice pentru stimularea tuturor ariilor de dezvoltare hotărâtoare pentru succesul școlar de mai târziu.

Cum spune Irina Schmitz în articolul ei în care prezintă Seminarul Oanei Moraru pentru părinții cu copii care au între 6-12 ani este foarte important un detaliu financiar: presupune o investiție de o.14 bani/zi în viitorul copilului, pentru următorii 6 ani. Irina a participat la cursul Oanei pentru copiii până în 6 ani, acum un an, și a scris despre lucrul acesta aici.

Pentru cei interesați de participarea la acest curs, există posibilitatea unei reduceri de 25%.

Primele 9 persoane care îmi scriu în particular vor primi  codul de reducere. Adresa blogului – despresufletulmeu@yahoo.com

De asemenea, grupurile, cuplurile și cadrele didactice – care vor să plătească prețul integral! – se pot înscrie pe adresa: voceaparintilor@gmail.com.

În cazul în care mai aveți un copil, în afară de cel până în 6 ani, și vă interesează și aspecte ale educației pentru această vârstă, puteți găsi interviuri cu Oana Moraru aici , aici și aici.

 

 

 

 

 

0

Purim

Prietena mea, pe jumătate evreică, mi-a povestit despre JCC. Am fost pe acolo la o expoziție de păpuși, înaintea finalului lui 2016. Mi-a plăcut colțul acela de lume și am mai zăbovit pe acolo.

Începând cu 9 martie, s-a serbat Purimul în Comunitatea evreiască, iar sâmbătă seara, la ceva vreme după apusul soarelui (pentru că, în Sabat, evreii se ocupă de lucrurile lui Elohim), s-a desfășurat un party. Purimul este cea mai veselă sărbătoare, pentru că este vorba despre descătușare, despre salvare și despre eliberare (ați citit cartea Estera din Vechiul Testament, pentru a înțelege despre ce e vorba?).

Odată cu întâlnirea pentru a se bucura împreună, a fost și un carnaval. Acum, sincer, de când nu ați mai participat la un carnaval? Eu – din copilărie. Atunci am fost o boabă de cafea… 🙂

Sigur că nu m-am implicat prea mult în acest concurs, n-am avut o costumație cu specific, dar i-am urmărit pe cei care au făcut paradă pentru a povesti ce sunt ei… Am făcut parte din juriu. Participanții aveau obligația să aibă costume din domeniul meseriilor.

Doi tineri au fost foarte simpatici, el dorind să pară rabin și ea, asistentă din primul război mondial, alb-negrul lor și seriozitatea hainelor, făcându-i să semene mai degrabă cu un cuplu de amishi… Da, au fost impresionanți. O familie a interpretat Scripcarul de pe acoperiș și trebuie să spun că am fost foarte impresionată de hainele purtate și de muzica pe care au pregătit-o. Polițai, piloți, instuctor de înot, vânător, dar mai ales muncitori în salopete care reprezentau anumite firme… Dornici toți să ne convingă, cel mai credibil sudor a fost o fată, care avea cască de protecție, roabă, cabluri, mustată – că doar era Doru! – și multe alte lucruri care demonstrau că *și-a pierdut timpul* pentru a-și alcătui costumul.

Atmosfera a fost atât de plăcută încât m-am întrebat de ce nu se întâmplă așa ceva la fiecare sfârșit de săptămână.

Noi, cei maturi, spunem că nu mai e cazul să participăm, suntem oameni serioși, lăsăm totul în seama copiilor, dar mă cam tem că ei nu prea au parte de bucuria acestui carnaval, ei preferând să se joace pe telefon și să se gândească la cum să rezolve să treacă de nivelul nu știu care al unei provocări de pe tabletă, în niciun caz la accesorii pentru un carnaval naiv…