0

Cum am câștigat ce-mi doream

…dar nu mă așteptam.

Sunt genul care când se pregătește ocupă ultimul loc, iar dacă nu se pregătește sigur rămâne de căruță încă un an. Aveam prietene care găseau pe jos obiecte de aur, care câștigau la loto, care din orice se îmbogățeau. Eu sunt persoana care, atunci când împrumută, nu mai primește banii înapoi, cu atât mai puțin să mai primească de la cineva ceva, așa, de drag că există…

Dar azi am participat la un concurs pe acest blog http://idriceanu.com/concurs-care-povestea-serilor-voastre/ pentru că mi s-a părut nostalgică senzația dată de întrebare… Care-i povestea serilor voastre, de mamă și copil? Eheiiii, la cât de repede trece copilăria (copilului tău, că a ta trece ca melcul, de supărare că nu poți face lucrurile pe care și le permit cei mari!), am vrut să adaug și eu acolo experiența mea. Nici prin gând nu mi-a trecut că ar fi o chestie serioasă, că aș avea eu vreo șansă de câștig. Răspunsul meu a fost cam așa… *Cel mai dificil îmi era când nu aveam cărți – de inventat, inventam poveștile, dar a doua seară îmi cerea povestea din seara trecută, iar eu nu mai țineam minte nimic, nimic. Atunci făceam pe neîncrezătoarea… *A, de fapt, tu nu ai ascultat și acum vrei să o auzi…* Iar el nega: ÎȚI cer pentru că îmi place mult, mult, mult… *Atunci spune-o tu* – ziceam eu. Și se apuca să povestească, iar dacă nu-și mai amintea un detaliu îmi dădea dreptate: uite, aici nu o mai știu… Iar eu, care nu o mai știam deloc, dădeam o pistă falsă… ce-mi trecea atunci prin minte … și el se burzuluia la mine: Mami, vrei să mă încerci…. Sigur nu asta ai spus, pentru că nu se poate ajunge nicăieri de la chestia asta…*

Atât de sigură am fost că nu voi câștiga încât am semnat cu pseudonimul acesta EuMieAlMeu, iar când m-am trezit dimineața și era chemat EuMieAlMeu să dea un semn de viață pentru a se afla cum se intră în posesia câștigului am crezut că e o glumă de 1 aprilie…

Le mulțumesc celor de la #Sofiaman și am un gând bun pentru Georgiana Idriceanu. Cuvintele înțelepte de pe pijamaua fiului meu merită să ne fie motto în viață… că doar viața asta a cam devenit o junglă de aceea… aventura e cea mai bună replică.

*Life is either a daring adventure or nothing.*

So… adventure… 🙂

P.S. Cam acesta a fost mesajul când am fost informată că am câștigat… *E o poanta de 1 aprilie? Sau vrei să-mi stea inima de emoție și mai ales de fericire? N-am câștigat niciodată nimic și acum sa ajung în posesia a ceva ce chiar îmi place? Uite, as vrea sa spun o poveste, povestea despre cum am descoperit eu pijamalele Sofiaman. Prietena mea din copilărie era în spital, trecand prin operație după operație, 11, iar la atât stat în spital, la atât sânge și la asa situație dificila, avea o frumusețe deosebită datorită garderobei ei, alcătuită din aceste pijamale și cămăși de noapte. Prietenoase, colorate, material bun, erau o încântare, îți dădeau un confort emoțional și ca pacient și ca însoțitor. Pentru mine Sofiaman înseamnă să poți învinge starea negativă, chiar când ești singură, pt că ești încântată de tine și pusă în valoare de ceea ce porți. P. S. Și dacă nu am câștigat și e o păcăleală, părerea mea rămâne aceeași.

 

5

Rob Parnell de la Easy way to write

De multă vreme primesc informații de la el, de la Academia lui de scris, iar săptămâna aceasta a fost o reducere impresionantă la un curs pe care mi-l doream din tot sufletul. Am vrut să cumpăr cursul, dar nu am fost atentă să introduc și codul voucherului, așa că am cumpărat cursul la prețul lui, normal. Îi scriu și-i explic, întrebându-l dacă pot intra în posesia banilor care sunt în plus, iar omul îmi răspunde: Of course, let me do that for you.

Îmi sosesc înapoi toți banii, nu-și oprise nici măcar costul cursului care între timp ajunsese la mine. Dau să plătesc iar puținteii aceia, care i se cuveneau și – iar uit să introduc acel cod. (nu, nu sunt chiar senilă 🙂 , pur și simplu este vorba despre o obișnuință. La noi trebuie să faci 6 mișcări pentru a cumpăra ceva de pe net, așa că eu tot așteptam pasul doi, pe când la ei dintr-un singur pas ai achiziționat!)

Îi scriu iar omului, iar răspunsul lui de data asta vine așa:

Not a problem. This time I refunded just $180. I think that’s what you wanted! Keep Writing.

Bine că i-a trecut prin cap să-și păstreze banii, pentru că dacă o luam de la capăt cred că o țineam așa vreo 21 de zile, cât se zice că ai nevoie pentru a deprinde un nou obicei – unde obicei este sistemul lor de-a cumpăra cu un click…

Vă întreb – cât v-ar fi luat să intrați în posesia unor bani pe care i-ați depus aiurea? Îi mai vedeați vreodată? Aveți astfel de experiențe și la noi?

Oricum, eu sunt fericită și pentru experiența în sine – că am ieșit cu fața curată din toată povestea, dar și pentru minunatul curs, pentru că începe NaNo camp, acum în aprilie și chiar aveam nevoie de informație proaspătă. Și una de la un *guru* al scrierii chiar era necesară.

6

Micul librar – Printre litere

Am participat azi la cea de-a doua ediție a proiectului Micul librar. (Prima ediție a fost organizată cu ocazia Zilei Internaționale a Cititului Împreună – 16 februarie – eveniment sărbătorit în 100 de țări!)

Scopul proiectului Micul librar este acela de a-i introduce pe copii într-un mediu cultural, pentru a conştientiza importanţa şi plăcerea cititului, dar şi pentru a le dezvolta abilităţile de comunicare şi de interactiune. Micul librar se realizează lunar în librăriile Diverta şi este o campanie subsidiară Clubului de lectură Printre litere, proiect naţional de stimulare a cititului în rândul elevilor.

La cea de-a doua ediție, Charlize, Smaranda, Sofia, Inia, Teo, Diana, Cristian au fost cei care au prezentat cărțile pe care le-au ales pentru a le citi. Laura Frunză a moderat evenimentul.

Pentru învățătoarele și profesorii care încă nu au aflat, Printre litere este un proiect național de stimulare a lecturii destinat elevilor de școală primară, gimnazială și de liceu. În fiecare lună, copiilor li se prezintă cărți menite să-i inspire și să le dezvolte plăcerea de a citi. Unii se nasc având această plăcere, alții pot fi stimulați prin faptul că cineva de vârsta lor le prezintă o carte.

Pentru ca cei mici să fie interesați să citească, este bine să

  • îți poată alege singuri cărțile;
  • înțeleagă ideea de dezvoltarea proprie, care se poate face cu ajutorul culturii;
  • simtă necesitatea de a avea un vocabular cuprinzător – acesta se poate forma citind și întâlnind cuvinte noi în anumite contexte sau cuvinte deja cunoscute sub forma unor exprimări interesante, sofisticate, alese;
  • fie încurajați să nu renunțe la cărțile pe care le-au început, chiar dacă sunt ocupați cu teme sau chiar dacă sunt cuvinte pe care nu le înțeleg;
  • aibă alături persoane cu răbdare și perseverență, care îi îndrumă cu blândețe să continue ce au început;
  • le explicați că lectura cărților le formează diverse abilități și îi ajută să devină ceea ce vor să fie;
  • contorizeze timpul dedicat activităților lor: cât dedică școlii, învățatului acasă, televizorului sau internetului, telefonului, lecturii;
  • observe că pentru unele lucruri bune pe care le fac primesc recompense, dar pentru faptul că au citit – deja! – și-au luat recompensa – starea de bine pe care ți-o dă faptul că ai intrat într-o lume nouă, plină de lucruri interesante, la care nu ai fi ajuns dacă nu ți-o descria autorul acelei cărți.

Cum se apropie ziua de 2 aprilie, Ziua Internațională a Cărții pentru Copii, poate n-ar fi rău dacă ați face cadou unui copil care vă e drag (sau care nu vă e apropiat, dar are drag de citit!) o carte – poate îi va schimba viața. Și ce satisfacție mai mare poți să ai decât să vezi că ai influențat spre bine un omuleț? 🙂

 

8

Regăsire tulburătoare

După ce trec anii, devii un părinte relaxat. Înțelegi că sunt unele lucruri care nu se pot schimba, înțelegi că ceea ce ai făcut tu și a fost rău l-a marcat pe copil și în afară de a-ți cere iertare nu poți face mai mult, înțelegi că ceea ce ai făcut bun nu ți se va considera niciodată punct în plus și pentru aceasta nu ți se va da bonus pentru că erai dator să faci asta, nu?, doar de aceea ai adus un copil pe lume.
Însă câtă vreme copilul tău e bebeluș sau mic, ai o povară de vinovăție pe care o resimți la fiecare pas greșit al odraslei. (De parcă tu nu ai făcut boacăne, de parcă tu nu ți-ai dezamăgit părinții, de parcă ție nu ți-au dat avertismente profesorii!)
De aceea când le văd pe prietenele mele sau când observ cunoștințe care suferă pentru că nu sunt perfecte, caut cuvinte prin care să exprim nu numai înțelegerea mea, ci și încurajarea că viața nu se sfârșește aici și că lucrurile n-au intrat pe un făgaș al nenorocirii numai pentru că a fost o prostioară în comportamentul lor sau al copiilor.
Pe grupul Digital Parents Talks, ea ne-a întrebat dacă am putea realiza niște articole despre mamele care recunosc faptul că nu sunt perfecte și totuși acceptă că e în regulă să fie așa – nu în sensul că sunt iresponsabile, ci că nu sunt perfecționiste, lucru care le-ar răni în primul rând pe ele, apoi i-ar pisa și pe ceilalți! M-am oferit cu mare drag. Am scris articolul în aceeași seară (m-aș bucura dacă l-ați citi și v-ar fi de folos, mai ales ca fii și fiice, nu neapărat ca părinți), l-am trimis și a doua zi au fost niște discuții pe FB: numele articolului? Autorul – cu ce nume… Am preferat să rămână articol anonim, sunt adminul de la despresufletulmeu.com și asta-i tot. În aceeași seară, articolul a fost publicat, iar eu, pentru că am avut senzația că mai pot completa la el, am adăugat primul comentariu…
*Am uitat să spun că, în paralel cu mine, sora mea era prima la toate materiile, avea de ales în fiecare an la ce olimpiadă merge pe țară – de la chimie la engleză, pentru că participa la toate și la toate câștiga inclusiv pe județ…
Aveau cu cine să mă compare ceilalți… Era mai mică, dar determinată și perseverentă.
A, da, știu, unele sunt perfecte, iar eu, nu!
Dar viața mea a fost frumoasă, așa cum a curs ea, după cum a altora, perfecți, a fost sau nu a fost frumoasă.
Cum îți așterni așa dormi.*
Când m-am trezit, am văzut un mesaj: Nu cumva pe sora ta o cheamă Adriana?

Ba da.

Înseamnă că a fost cu sora mea la olimpiadă.

E vorba cumva despre Simona?
Vă garantez că, dacă vedeați așa întâmplare într-o telenovelă ziceați: Du-te, mă, de-aici, cum să se întâmple asta?

Dar revin la ideea că viața bate filmul și că filmul este doar o mică imagine a realității noastre. Sora mea și Simona s-au împrietenit la olimpiadă și-au hotărât să petreacă Revelionul împreună. Așa că eu și ea am luat trenul din localitatea noastră, într-un miez de iarnă de acum 30 de ani și am ajuns în localitatea respectivă, din creierii munților. Am fost așteptate la gară cu sania trasă de cai și am trăit cel mai frumos timp din adolescența mea, într-o familie în care oamenii erau veseli și binevoitori. Acolo, în Maramureș, tradițiile de Crăciun mi s-au întipărit pe retină – colindătorii erau atât de determinați în interpretarea lor încât am crezut că se va prăbuși casa pe noi. În vreme ce la noi se cânta cu sorcova, la ei erau fel de fel de personaje, pe care le-am reîntâlnit apoi doar în cursul meu de Folclor, de la Universitate, pentru că doar amintirea a rămas de ele… Satul era înconjurat de munți, totul era nins, ba nu nins, ci acoperit de zăpadă, de la vârf de munte la șosea. Atunci lansase Angela Similea o melodie care pentru mine era de sfârșit de lume și chiar acolo găsisem un sfârșit de lume foarte … primitor. De atunci de câte ori ascult melodia aceea, revăd imaginile hibernale din Ilva. Este imposibil să le despart. Nu m-a întrebat niciodată nimeni ce este cu fobia mea la zăpadă: ei bine, acolo a fost singurul loc unde, deși era zăpadă peste tot, nu am avut nicio indispoziție, nicio supărare. Și tot acolo a fost locul unde am aflat despre dună – nu cea de nisip, despre ea știam de la geografie. În Oltenia exista doar plapuma, la Ilva era dună și, pentru că eu eram friguroasă, mi-au oferit gazdele cele mai călduroase dunițe… De atunci le alint, de atunci nu mai folosesc altceva decât dunițe…
Personajele principale în acel moment erau sora mea și prietena ei, ele au fost cele care au legat totul, anii au trecut și nu știu cum s-au derulat lucrurile, dar cert este că acum, odată cu proiectul Mama Imperfectă, ne întâlneam noi, personajele secundare, într-o colaborare despre care nici nu bănuiam că ne-ar putea aduce aproape. De fapt, nu bănuiam nici că mi-ar produce surprize, dar că ar fi revoluționară?
Cred că singurul lucru care-mi rămâne de făcut este să mulțumesc Celui Bun că știe când să ne facă daruri și când să ne răpească ceea ce aveam… Primim oameni în viața noastră, alții ne sunt luați. Cei care sunt cu noi în acest moment sunt cei mai potriviți, pentru că există Cineva Care știe mai multe decât noi și e interesat de binele tuturor, nu numai de binele unei singure părți.
Avea Angela Ciochină, într-o melodie, un vers: Două drumuri paralele se întâlnesc adeseori. Povestea pe care o duce fiecare se va întâlni la un moment dat cu povestea celorlalți, dragi sau nu, și se va putea comunica; se vor putea relua sau repara relații.

De aceea e relaxant să știi că nu ești singur în Univers – ești sigur că, în clipa potrivită, ceea ce pare imposibil de realizat devine realitate, în cel mai haios mod, iar lucrurile vor merge în această direcție, chiar dacă tu vei vrea să spui răspicat NU.
Sper să se mai alinieze astrele și altădată pentru astfel de situații emoționante.

P.S. De pe blogul Alinei, cel mai important articol, pentru mine, a fost acesta http://mamaimperfecta.ro/2016/03/09/cum-m-a-schimbat-pe-mine-maternitatea/

S-ar putea să aveți nevoie de el!!! 🙂 Sau să vreți să mai adăugați ceva!!!! 🙂

6

Anii de acasă (unde casa înseamnă și grădi)

Credeți că în timp de pace nu există asuprire? 🙂 Vă dau un exemplu: pe vremea când eu eram studentă, era o libertate deplină în România, dar aveam colege care plăteau scump ceea ce erau…

Curioși? 🙂

Cum venea un profesor în sală întreba: *Care dintre voi sunt educatoarea sau învățătoare?* Fetele se ridicau stinghere, disperate. Erau cele care aveau să primească întotdeauna un punct în minus (sau chiar 3) la lucrările scrise și de multe ori erau chemate la examene în toamnă. Spuneau profii universitari: *Să împărțiți cu noi banii pe care-i luați pe nemeritate.*

Nu știți la ce se refereau? Poate că și acum este valabil, dar sper că, între timp, profii au ieșit la pensie și nu se mai răzbună pe sărmanele ființe: educatoarele și învățătoarele care făceau facultate erau plătite ca profesorii, ceea ce era de neacceptat pentru invidioșii formatori de personal pentru Ministerul Învățământului.

Astăzi, la cursul Oanei Moraru, dedicat copiilor între o zi și 6 ani, #aniidegrație, am auzit un cu totul alt discurs: *Educatorii ar trebui să fie plătiți cu salariul chirurgilor pe creier (desigur, din Occident! 🙂 ) pentru că ei sunt cei care modelează creierul copilului, în perioada cea mai importantă din viața lui.*

Câteva lucruri interesante aflate pe parcursul celor 8 ore:

(pe care le recomand cu căldură oricui își dorește să se îmbogățească într-un timp scurt cu experiența de 25 de ani a unui dascăl important în România de azi: părinți sau educatori!)

1.Copiii lăsați să se plictisească în doze normale, ajung buni cititori.

2. Când copilul nu reușește să-și însușească ceva, se dă vina pe profesioniști, pentru că părinții sunt mai aproape de cei cărora le-au dat viață decât de educatori, nu? Însă ar fi bine dacă părinții ar ține cont nu numai de faptul că vor să-și împlinească golul prin realizările copiilor lor, ci mai ales de faptul că educatorii îi cunosc altfel pe copii decât îi cunosc ei! (sunt alte condiții, alte situații în care îi văd aceste două categorii)

3. Părinții trec ușor de la o extremă la cealaltă când e vorba despre copiii lor: ori îi văd ca pe cei care vor ajunge curând la cufărul cu aur, cei care vor rupe gura târgului, ori se tem că vor ajunge homeless, imediat ce află că nu au reușit să deseneze, să execute o mișcare sau să asculte instrucțiunile date de  educatori.

4. Reproșul pe care îl facem copiilor noștri – că le-am luat atât de multe! – este complet neîntemeiat: noi le-am luat mai mult decât ne-au cerut ei, iar când ei și-au dorit ceva nu eram obligați să le spunem Da, am făcut-o din proprie decizie. A le cumpăra nu înseamnă că au o datorie față de noi, iar faptul că le scoatem ochii nu-i ajută să ne iubească mai mult, ci să ne ceară mai mult! (e un cerc vicios pe care îl vom conștientiza la un moment dat, dar ar fi bine să facem aceasta mai devreme, nu după ce se scurg anii!)

5. Pentru ca atenția copilului să nu fie distrasă de la activitățile pe care le are de făcut, în țările din Nordul Europei, aspectul hotelier al grădinițelor este bej-neutru, în vreme ce la noi totul trebuie să fie cât mai colorat (lucru care strigă copiilor 🙂 și le atrage atenția spre altceva decât lucrurile pe care ar trebui să se concentreze. (Pentru că subiectele din această întâlnire nu sunt rețete simple, ce să faci, ce să nu faci, am să redau și unul dintre subiectele atinse în mod tangențial: Într-un mod care poate fi ciudat pentru cei care privesc din exterior, în locurile unde există cea mai bună educație există cea mai mare rată de sinucideri – există un fel de fericire, dar Fericirea nu este atinsă. Fericirea înseamnă mai mult decât să ai de toate sau să fii educat înseamnă a-ți fi bine cu tine însuți, nu a depinde de ceilalți, așa că lipsa ei este eșecul personal, nu al unui sistem de învățământ! Educația te formează pentru viitor; ceea ce trăiești este rezultatul a ceea ce faci tu din tine, în împrejurările în care ești pus.)

6. Cei 6 ani ai începutului sunt importanți pentru dezvoltarea celor 3 CO ai multinaționalei care este viața umană: autoreglarea impulsurilor, autoreglarea emoțiilor și atenția. (În materialele primite odată cu prezența la curs primiți o sumedenie de idei sau de soluții. Toate acestea nu sunt dezbătute, de vreme ce le putem citi acasă. Subiecte întâlnite în viața de zi cu zi sunt disecate și analizate!)

7. Copilul este ca… cititorul de carduri. Scanează emoțiile părinților și știu exact ce e în interior (suma pe care o are cardul! :)). Așa că emoțiile negative ale celor mari sunt ușor de intuit și de … manipulat…

Sunt foarte multe de spus cu privire la lucrul acesta, dar nu vreau să vă lipsesc de oportunitatea pe care o veți avea, peste ceva timp, de a afla de la sursă despre toate amănuntele importante ale anilor de grație. Urmăriți-i activitatea Oanei Moraru și veți putea să o ascultați personal.

Participând la seminarul ei primiți 7 scenarii diferite, pentru cele 7 zile ale săptămânii!
• Informații documentate științific despre cele mai importante pietre de hotar în dezvoltarea preșcolarului;
• Tehnici de conștientizare a obiectivelor pentru fiecare interval de vârstă care marchează un salt cognitiv, fizic sau emoțional;
• Strategii, jocuri și activități pentru stimularea inteligențelor, a atitudinii față de învățare și a operațiilor gândirii;
• Modalități specifice de a coopera cu cel mic, de a regla comportamentele nedorite și a le întări pe cele pozitive;
• Setul de 7 scenarii zilnice pentru stimularea tuturor ariilor de dezvoltare hotărâtoare pentru succesul școlar de mai târziu;

Suportul de curs conține toate informațiile, grafice și orare posibile ale activităților cu copiii – atât pentru educatoare, cât și pentru părinți. Plecați acasă cu un portofoliu și bibliografie pe termen lung!

Nu ezitați să o contactați sau să vă informați de la sursă cu privire la activitatea ei.

Eu vă pot spune că este liniștitor să nu regreți, privind în urmă, modul cum ți-ai crescut copiii!!!

3

Viața perfectă?

… Poate pe Facebook.

Aceasta este cartea pe care am primit-o acum de la Ana. Am rugat-o să mi-o trimită pentru că eram curioasă cum poate fi o carte scrisă pe telefon, o carte scrisă în goană, în vreme ce eu scriu doar dacă e liniște, dacă pot intra într-o anumită stare, în transă chiar. Cartea scoasă la Editura Coresi este micuță și plină de un farmec din care pornesc sentimente de toate soiurile.

Cartea ei pare un fel de terapie cu tine însuți. Decât să te duci la psiholog, pentru ca la sfârșit, după ce te ascultă, să nu-ți traseze nicio direcție, mai bine stai singur, scrii despre ce ți s-a întâmplat și singur îți găsești calea, după ce rememorezi bune și rele. Înțelegi încotro să mergi – și mai rămâi și cu banii în buzunar. Cum care bani? Cei pe care urma să-i dai la psiholog. Și dacă scrii vreo 10 capitole și economisești banii de terapie, îi bagi într-o carte prin care ajuți și lumea să se regăsească.

Mie mi-a plăcut de Ana de la început, pentru scrisorile pe care le are pe site… Pe unele dintre ele le-am regăsit în carte, pe una – cea care m-a intrigat cel mai mult, nu 🙂 . (Da, Ana, cea pentru soacră! Cum de-ai avut curaj s-o publici? Nu te citește? Ce bine dacă te citește și puteți vorbi atât de deschis!)

Dar scrisoarea care m-a emoționat cel mai mult a fost cea mai trăznită, cea pe care i-a scris-o soțului ei, ca din partea unui chiriaș sărac și dezordonat… Care nu era altul decât bebelușul pe care-l purta în burtă… Pentru acest text, regizorii ar plăti bani serioși unui scenarist… 🙂

Despre celelalte episoade nu vreau să vorbesc pentru a-i face curioși pe cei din jur, să ia cartea și s-o parcurgă. Este scrisă simplu, fără cuvinte mari sau comparații, simboluri, paralele… Este mai degrabă o regăsire a sinelui, după cele două mari experiențe: nașterile și regăsirea iubirii față de soțul ei.

Am regăsit în paginile ei o idee pe care o mai citisem pe FB și care chiar este demnă de reținut:

*Atunci când tragi linie, nu contează cine te-a făcut să plângi, ci acela care-ți arată că poți să zâmbești din nou.*

Și cel mai impresionant pasaj mi s-a părut cel din Scrisoarea către tatăl meu: *Ce lacome am fost! Nu ne mai ajungea oricât de mult te-ai străduit. Am cerut din ce în ce mai mult, în timp ce tu păcătuiai muncind, de parcă ai fi trăit veșnic. .. Să auzi suspinele noastre nesfârșite, că nu am știut să ne oprim din cerut și să te prețuim. Doreai de la noi ajutor la bătrânețile pe care nu le vei cunoaște vreodată…*

O carte despre cum se învinge când îți dai seama că ai o singură viață, când îți știi atuurile și când ești iubită. O carte despre o idee de valoare, pe care multe dintre noi o ignoră: *Dacă mă pierd pe mine, am pierdut tot.*

Citiți cartea și scrieți fiecare despre voi o astfel de carte: pentru voi, pentru ai voștri, pentru cei care nu vă cunosc și care vor fi încurajați prin experiența voastră.

Am înțeles ideea, nu aștept a doua carte, Ana, dar îți doresc să fii fericită cu tot ceea ce ai pentru că te numeri printre persoanele care au apucat cu putere binecuvântarea și nu-i mai dau drumul! 🙂 🙂 🙂

0

Scriere creativă – din nou despre

Duminică, 19 martie, am ajuns la Hidden, un loc drăguț, unde poți să bei ceva – sau să comanzi mâncare de oriunde dorești, dar măcar să bei ceva acolo (ceea ce în altă parte nu se poate!)!!! Un loc deosebit, de poveste, în care poți organiza o petrecere intimă sau un cenaclu literar, ori un seminar de scriere creativă, așa cum a fost cel pentru care am ajuns noi acolo. Eram cu Rahela și alte două cunoștințe și-am ascultat-o pe Andreea vorbindu-ne despre cele 9 principii pe care le consideră ea importante în scriere.
În cazul în care sunteți curioși care sunt aceste principii recomandate de ea:
1. Show, don*t tell – descrie în așa fel încât cititorul să înțeleagă ce vrei să spui, nu spune direct. Cu alte cuvinte, nu face ca părinții noștri care, pe vremuri, ne mestecau mâncarea și apoi ne-o băgau în gură – asta se făcea pe vremuri, acum nu cunosc vreun părinte care să mai facă așa ceva.
2. Pune-i întrebări personajului tău – pentru a cunoaște cât mai multe amănunte despre cel care va deveni eroul tău, stai de vorbă cu el, așa cum ai sta cu un prieten. Și ca să fii sigur că știi cum se face, ia-ți un prieten și descoase-l cu privire la un lucru care ți se pare interesant la el, apoi scrie despre acesta și confruntă-l pe prieten, să vezi dacă a ieșit ceea ce a spus el (sigur, ideea e că, dacă nu-ți place chiar tot ce a zis sau vrei să transformi și să păstrezi doar unele amănunte, o poți face, dar dacă realizezi exercițiul și trebuie să redai doar ce a zis el, fii foarte atent la amănunte și la stil: el e personajul, tu doar scribul!)
3. Importanța exercițiului (cineva a întrebat-o pe Andreea dacă ar trebui să scrii zilnic. Acum, Andreea, la cei 22 de ani ai ei, nu este chiar cel mai potrivit personaj pe care să-l întrebi cu privire la asta. A scris o carte despre cum și-a pierdut iubirea și cât suferă după ea, o carte în care mii de femei s-au regăsit, dar aceasta nu înseamnă că are experiența unui scriitor. Din tot ce am citit eu despre scriitori – și vă invit să citiți cartea *111 romane celebre într-o singură carte!* – cei mai mulți scriitori nu numai că au scris zilnic, dar au și renunțat la locuri de muncă pentru a scrie zilnic, adică da, se scrie zilnic, dacă vrei să ajungi undeva, nu se scrie doar când ai un sentiment; sau mă rog când îl pierzi…)
4. Descrierea cu toate simțurile (da, e pătrunzător pasaj în care ți se descrie acțiunea prin toate cele 5 simțuri; încercați voi să redați o poveste de dragoste… sau măcar momentul îndrăgostirii folosindu-vă de cele 5 simțuri… s-ar putea să retrăiți acea clipă, chiar dacă … hm, au trecut 30 de ani de atunci!)
5. Scrie 10 minute fără să te oprești, chiar dacă ți se pare că nu ai ce – disciplinarea scrisului (revenim la ideea că trebuie să scrii zilnic) începe cu măcar 10 minute. Să stai lipit de laptop sau de hârtie 10 minute, străduindu-te să scoți din tine cuvinte, e o bravură uneori, de aceea înainte de a face acest exercițiu, poate te gândești să studiezi un dicționar și-ți alegi niște cuvinte, îți găsești un subiect despre care să scrii… Dar, după cum spuneam, acestea vin pe parcurs, prima dată începi cu *eu nu știu ce să scriu pe foaia asta, mă doare că simt atâtea și nu reușesc să le scot din mine etc etc…*. Jurnalul neputinței te ajută să ajungi la cunoașterea limitelor și la consolidarea stilului personal.
6. Să scrii nu te învață nimeni – e vorba despre talent sau despre, adaug eu după ceva ani de viață!, experiențe trăite și văzute. Sunt oameni fără prea mult talent care au fost martori la atât de multe încât odată ce-au început să vorbească nu se mai opresc și spun lucruri interesante.
7. Naratorul nu este același cu personajul principal – da, mulți scriitori dau greș manevrând personajul ca pe o păpușă, în loc să-l lase să se manifeste singur, cu propria-i personalitate.
8. Lasă ceva timp între sfârșitul a ceea ce ai scris și revederea materialului – cât se poate de mult, pentru că altfel ești încă sub influența lui și ai impresia că e bun și că trebuie să-l păstrezi pe tot, în vreme ce ar fi nevoie să schimbi 50% și să refaci 30% 🙂
9. Citește, dar nu te lăsa influențat de autorii preferați – adică nu te lăsa influențat de stilul scriitorilor consacrați, nu te grăbi să-i copiezi pentru că au plăcut altora și pentru că te copleșesc pe tine cu ceea ce sunt. Reformulez: găsește-ți o voce prin care să te impui, nu te bucura că ai vocea asemănătoare cu a lui Pavarotti…
Cel de-al 10-lea principiu de scriere, Andreea ne-a invitat pe noi, pe fiecare să-l spunem. Eu vă invit pe voi să vă gândiți, din experiența voastră de scriere, care este modul cel mai plăcut sau mai la îndemână în care vă apucați să așterneți cuvinte! Sau care este clipa care vă provoacă la scris, ori pur și simplu cum vi se pare că ar trebui să arate cartea perfectă pe care ați vrea s-o citiți – subiect, poate copertă, poate personaje…