Regăsire tulburătoare

După ce trec anii, devii un părinte relaxat. Înțelegi că sunt unele lucruri care nu se pot schimba, înțelegi că ceea ce ai făcut tu și a fost rău l-a marcat pe copil și în afară de a-ți cere iertare nu poți face mai mult, înțelegi că ceea ce ai făcut bun nu ți se va considera niciodată punct în plus și pentru aceasta nu ți se va da bonus pentru că erai dator să faci asta, nu?, doar de aceea ai adus un copil pe lume.
Însă câtă vreme copilul tău e bebeluș sau mic, ai o povară de vinovăție pe care o resimți la fiecare pas greșit al odraslei. (De parcă tu nu ai făcut boacăne, de parcă tu nu ți-ai dezamăgit părinții, de parcă ție nu ți-au dat avertismente profesorii!)
De aceea când le văd pe prietenele mele sau când observ cunoștințe care suferă pentru că nu sunt perfecte, caut cuvinte prin care să exprim nu numai înțelegerea mea, ci și încurajarea că viața nu se sfârșește aici și că lucrurile n-au intrat pe un făgaș al nenorocirii numai pentru că a fost o prostioară în comportamentul lor sau al copiilor.
Pe grupul Digital Parents Talks, ea ne-a întrebat dacă am putea realiza niște articole despre mamele care recunosc faptul că nu sunt perfecte și totuși acceptă că e în regulă să fie așa – nu în sensul că sunt iresponsabile, ci că nu sunt perfecționiste, lucru care le-ar răni în primul rând pe ele, apoi i-ar pisa și pe ceilalți! M-am oferit cu mare drag. Am scris articolul în aceeași seară (m-aș bucura dacă l-ați citi și v-ar fi de folos, mai ales ca fii și fiice, nu neapărat ca părinți), l-am trimis și a doua zi au fost niște discuții pe FB: numele articolului? Autorul – cu ce nume… Am preferat să rămână articol anonim, sunt adminul de la despresufletulmeu.com și asta-i tot. În aceeași seară, articolul a fost publicat, iar eu, pentru că am avut senzația că mai pot completa la el, am adăugat primul comentariu…
*Am uitat să spun că, în paralel cu mine, sora mea era prima la toate materiile, avea de ales în fiecare an la ce olimpiadă merge pe țară – de la chimie la engleză, pentru că participa la toate și la toate câștiga inclusiv pe județ…
Aveau cu cine să mă compare ceilalți… Era mai mică, dar determinată și perseverentă.
A, da, știu, unele sunt perfecte, iar eu, nu!
Dar viața mea a fost frumoasă, așa cum a curs ea, după cum a altora, perfecți, a fost sau nu a fost frumoasă.
Cum îți așterni așa dormi.*
Când m-am trezit, am văzut un mesaj: Nu cumva pe sora ta o cheamă Adriana?

Ba da.

Înseamnă că a fost cu sora mea la olimpiadă.

E vorba cumva despre Simona?
Vă garantez că, dacă vedeați așa întâmplare într-o telenovelă ziceați: Du-te, mă, de-aici, cum să se întâmple asta?

Dar revin la ideea că viața bate filmul și că filmul este doar o mică imagine a realității noastre. Sora mea și Simona s-au împrietenit la olimpiadă și-au hotărât să petreacă Revelionul împreună. Așa că eu și ea am luat trenul din localitatea noastră, într-un miez de iarnă de acum 30 de ani și am ajuns în localitatea respectivă, din creierii munților. Am fost așteptate la gară cu sania trasă de cai și am trăit cel mai frumos timp din adolescența mea, într-o familie în care oamenii erau veseli și binevoitori. Acolo, în Maramureș, tradițiile de Crăciun mi s-au întipărit pe retină – colindătorii erau atât de determinați în interpretarea lor încât am crezut că se va prăbuși casa pe noi. În vreme ce la noi se cânta cu sorcova, la ei erau fel de fel de personaje, pe care le-am reîntâlnit apoi doar în cursul meu de Folclor, de la Universitate, pentru că doar amintirea a rămas de ele… Satul era înconjurat de munți, totul era nins, ba nu nins, ci acoperit de zăpadă, de la vârf de munte la șosea. Atunci lansase Angela Similea o melodie care pentru mine era de sfârșit de lume și chiar acolo găsisem un sfârșit de lume foarte … primitor. De atunci de câte ori ascult melodia aceea, revăd imaginile hibernale din Ilva. Este imposibil să le despart. Nu m-a întrebat niciodată nimeni ce este cu fobia mea la zăpadă: ei bine, acolo a fost singurul loc unde, deși era zăpadă peste tot, nu am avut nicio indispoziție, nicio supărare. Și tot acolo a fost locul unde am aflat despre dună – nu cea de nisip, despre ea știam de la geografie. În Oltenia exista doar plapuma, la Ilva era dună și, pentru că eu eram friguroasă, mi-au oferit gazdele cele mai călduroase dunițe… De atunci le alint, de atunci nu mai folosesc altceva decât dunițe…
Personajele principale în acel moment erau sora mea și prietena ei, ele au fost cele care au legat totul, anii au trecut și nu știu cum s-au derulat lucrurile, dar cert este că acum, odată cu proiectul Mama Imperfectă, ne întâlneam noi, personajele secundare, într-o colaborare despre care nici nu bănuiam că ne-ar putea aduce aproape. De fapt, nu bănuiam nici că mi-ar produce surprize, dar că ar fi revoluționară?
Cred că singurul lucru care-mi rămâne de făcut este să mulțumesc Celui Bun că știe când să ne facă daruri și când să ne răpească ceea ce aveam… Primim oameni în viața noastră, alții ne sunt luați. Cei care sunt cu noi în acest moment sunt cei mai potriviți, pentru că există Cineva Care știe mai multe decât noi și e interesat de binele tuturor, nu numai de binele unei singure părți.
Avea Angela Ciochină, într-o melodie, un vers: Două drumuri paralele se întâlnesc adeseori. Povestea pe care o duce fiecare se va întâlni la un moment dat cu povestea celorlalți, dragi sau nu, și se va putea comunica; se vor putea relua sau repara relații.

De aceea e relaxant să știi că nu ești singur în Univers – ești sigur că, în clipa potrivită, ceea ce pare imposibil de realizat devine realitate, în cel mai haios mod, iar lucrurile vor merge în această direcție, chiar dacă tu vei vrea să spui răspicat NU.
Sper să se mai alinieze astrele și altădată pentru astfel de situații emoționante.

P.S. De pe blogul Alinei, cel mai important articol, pentru mine, a fost acesta http://mamaimperfecta.ro/2016/03/09/cum-m-a-schimbat-pe-mine-maternitatea/

S-ar putea să aveți nevoie de el!!! 🙂 Sau să vreți să mai adăugați ceva!!!! 🙂

Anunțuri

8 gânduri despre &8222;Regăsire tulburătoare&8221;

  1. Undeva pe la mijlocul iernii trecute, am pus pe Fb niște filmulețe despre Ilva pe care acum nu le mai găsesc. Pur și simplu, mi-era așa de dor… Grăia emoția din mine… Și-apoi gândește-te și tu, eu sunt omul orașului, mie și lumea întreagă mi se pare mică, nu mi-a prea plăcut să stau la țară, dar când mă gândeam la un loc unde să te retragi, să stai, să te eliberezi de tristețe sau să scrii, mă gândeam la Ilva… Deci chiar a însemnat ceva pentru mine… Prima iubire umană am uitat-o 🙂 🙂 🙂 , dar prima iubire din natură a dăinuit, rămânând singura…

    • Legile astea deseori neintelese ale universului, ce faine sunt cand ni se arata si noua…asta a fost unul dintre cazuri. In plus, un alt mesaj – pentru mine – este ca blogul meu nu trebuie sa ramana doar un mic capriciu de mama incepatoare. Un mare multumesc tie, grupului Anei, Sofiei Frunza (de la ea am aflat de Digital…), lui D-zeu…

  2. Tulaaaaai, în ce film sunt? Unul cât se poate de real. Da-i așa de faaaain! Deja mă văd la Ilva în miez de iarnă cu trei fete dintre care două olimpice și a treia povestitor, de la care să ”ma inspir” la română sau la nu știu ce…

  3. Ce frumos! Viata ne ofera atatea surprize, trebuie doar sa ne pastram starea de prezenta sa le vedem si de recunostinta sa le apreciem

  4. Pingback: Aș vrea să am patru brațe

  5. Pingback: Sănătatea din grădină

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s