Ce contează, ce ajută, ce strică?

răspunde Oana Moraru.

Acesta este titlul sub care astăzi Oana a răspuns întrebărilor celor care au intrat la evenimentul organizat de Ioana Chicet-Macoveiciuc, sponsorizat de o mână de firme care au oferit participanților tot felul de suprize care au depășit cu mult biletul de intrare.

Dintre răspunsurile care mi-au atras atenția, voi menționa câteva care poate vă vor amuza sau vă vor liniști. Oricum, dacă vi se pare că ceva e în neregulă din ceea ce spun, nu considerați că e o problemă cu prezentatoarea. Poate ideea a fost scoasă de mine din context sau poate nu se pliază pe ceea ce ați experimentat. (Încercați prima dată să cunoașteți mai multe despre cel ce vorbește și apoi ripostați. – chiar dacă nu e cazul acum, e un principiu de care ar trebui să ținem cont, în general, pentru că am auzit despre oameni care au intentat proces pentru ceva ce chipurile! s-ar fi zis când de fapt ei doar se gândiseră că s-a zis asta… 🙂 )

Din 600 de întrebări, unele repetate, au fost formulate 60 (ori se repetau, ori se înglobau), dar cele mai importante au fost:

  1. la ce vârstă e cel mai bine să trimit copilul în colectivitate? Când vârsta emoțională a mamei o permite. Pentru că un copil poate să se desprindă de ea, dacă ea se comportă natural, demonstrând că nu îl lasă acolo pentru totdeauna și arătând prin comportament că cei alături de care rămâne copilul sunt persoane de încredere. Dar, dacă mamele nu reușesc să facă acest transfer de autoritate spre grădi, copiii nu vor accepta să rămână și vor face celebrele crize. Există adulți care chiar suferă când văd că cei mici iubesc educatoarele sau că se simt bine la grădiniță, emoțiile lor fiind nematurizate – au senzația că își pierd copiii dacă aceștia încep să se atașeze și de alți maturi.

Ca mamă care mi-am lăsat copilul la grădi și parcă mă satisfăcea dorința lui de a nu rămâne, care mă gândeam să mă duc pe la el în timpul zilei, recunosc – părinții au nevoie de maturizare emoțională pentru a putea lăsa copiii să se dezvolte în comunitate.

2. ce facem cu crizele de furie și tantrum?

Există două tipuri de crize, unele care intervin ca reacții la o criză de moment, altele care încearcă în mod voit să manipuleze părintele.

În cazul primului tip de criză, vreau să aduc în discuție o soluție din străbuni – am găsit-o într-o veche pildă din popor. Părinții strigau la copil, copilul striga la ei și în cele din urmă mama a întrebat: Și ce vrei, în fond și la urma urmei? Răspunsul a fost scurt: Nu știu nici eu, dar aș avea nevoie să mă iei în brațe.

Ei bine, când copilul are o spaimă sau o durere neașteptată, este nevoie de liniște și de echilibru din partea părintelui. În primele 90 de secunde, se rezolvă acest tip de criză prin păstrarea calmului, prin încetinirea tensiunii, prin îndepărtarea lucrurilor care acutizează starea de energie negativă. Specialiștii vorbesc despre faptul că părinții ar trebui să fie ca o fereastră deschisă către un lac, natura fiind cea care eliberează de orice spaimă. Această (din nou!) maturizare a adultului, care reușește să fie senin în răbufnirile iraționale fără motive clare este cheia succesului. Tehnicile prin care adultul reușește să fie astfel trebuie dezvoltate (mă rog, mai întâi însușite, dacă există pe undeva, în funcție de stilul fiecăruia! Și da, fericiți cei care au un temperament adecvat unei astfel de situații…). Dacă nu vă place să le ziceți tehnici, puteți să spuneți despre faptul că așa cum există dezvoltare personală – în vederea unui loc de muncă mai bun, așa ar trebui să ne preocupe să fim persoane echilibrate în vederea creșterii unor copii cu o igienă excelentă a minții

Cel de-al doilea tip de criză este cel în care copilul vrea să manipuleze pentru că urmărește ceva și în care chiar aruncă invective părintelui, parcă pentru a-l provoca (de la cei mici care spun *reao ce ești!* până la cei mari care urlă *m-am săturat de părinți ca voi, de ce m-am născut în familia asta?*). Sigur că reacția părintelui poate fi de furie și atunci *lovește și fuge* – cu alte cuvinte, se poartă la fel de acuzator și apoi se retrage, după ce a jignit sau lovit. Sau poate fi de om matur (of, maturitatea asta emoțională!) care nu se lasă impresionat de plâns, de logică, de vorbe aruncate ca niște bombe sau ca niște palme și păstrează discuția pornind de la motivul care a provocat criza.

  • vei face ceea ce trebuie, nu ceea ce ți se pare ție corect
  • termină-ți de mâncat supa, apoi desertul
  • nu discutăm despre lucrurile pe care deja le-am hotărât, când ai văzut de mai multe ori unde s-a ajuns după ce ai făcut asta
  • cunoști limitele și între ele rămâi

În acest caz nu există negociere, ci menținerea controlului asupra subiectului respectiv.

 

Multe alte lucruri importante au fost precizate. Activitatea Oanei Moraru poate fi urmărită aici, ea având prezentări în toată țara. Cei interesați pot afla orarul seminarelor ei și se pot bucura de a o asculta și a o întreba în direct.

În București, pe 27 mai 2017, ea va susține o prelegere adresată părinților ai căror copii sunt adolescenți, deci ne vom întâlni acolo. Până atunci, bucurați-vă de copiii sau de nepoții voștri, dând dovadă de maturitate emoțională.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s