De ce să trăiești când nu mai vrei să trăiești

În relația dintre partenerii de viață avem de-a face cu două experiențe diferite, cu două entități care, în fond, nu au nimic în comun.

În relația dintre părinți și copii, ar trebui să existe o unitate care vine prima dată prin genele transmise de la părinți, apoi prin complementaritatea care s-a creat între cei doi parteneri care de la nimic în comun au ajuns la din doi suntem una și, nu în ultimul rând, prin sentimentul de recunoștință care ar fi normal să se nască într-o ființă care primește continuu de la cineva și nu poate oferi nimic în schimb, așa cum este cazul copilului, de care familia se îngrijește cu adorare și care nu are ce da înapoi.

Ai putea crede că mai ușor se lipesc părinții și copiii decât un bărbat și o femeie în căsnicie; și totuși nu este deloc așa – deși sunt trei argumente care ar putea să garanteze o relație fericită între tată, mamă și copii, de cele mai multe ori inimile sunt rănite, părerile unora sunt neluate în seamă de ceilalți și deciziile unora îi dor pe ceilalți.

Ce să mai vorbim atunci despre cât de greu se reușește să ajungi la unitate în cuget și simțire între cei doi…

Și uite-așa descoperi că, de fapt, întreaga teorie a iubirii minunate pe care o găsești în cercul familiei este de fapt un joc al puterii, al dominării sau al manipulării (nu trebuie să se întâmple mereu aceasta, dar oricum cam așa se derulează lucrurile).

Ca orice om care a trecut prin traume în copilărie, sunt fascinată de gândirea umană, de transformarea ei sau de încăpățânarea de a rămâne așa cum era de la origine, că doar ce-i moștenit e mai bun decât ceea ce propune noul – vine argumentul considerat solid. (Și da, avem nevoie de acest argument solid ca bebelușul de sarmale în prima zi de viață! 🙂 )

De aceea când am văzut lista cu filmele psihologice m-am decis să le văd pe toate. Sigur, în măsura în care rezist pentru că, deși încerc eu să pătrund misterele simțămintelor umane, când ele devin dificil de suportat emoțional, prefer să depun armele. Îmi ajunge drama din viața mea, nu o mai vreau și pe a altora – cu atât mai mult cu cât sunt doar personaje de film (deși unele dintre ele suferă mai puțin decât oamenii din viața reală!).

Am zis eu să o iau cu încetișorul și m-am oprit, doar după nume, la It’s Kind of a Funny Story, 2010. N-aveam niciun alt indiciu. Funny e hotărâtor, chiar dacă are doar un kind of… înainte…

Personajul principal? Un adolescent care, de fapt, nu o duce rău acasă. Nu e chinuit, nu are lipsuri; dar nu poate trăi cu el însuși pentru că presiunea societății și cea interioară sunt atât de mari încât nu se simte în stare să facă față.

Relația părinților pare destul de bună, starea lui ar trebui să fie măcar bunicică, dacă nu foarte bună; dar el e deprimat și gata să se sinucidă.

Și merge să ceară ajutor la specialiști. Ceea ce așteaptă el de la specialiști este o pastilă minune pe care să o ia și, datorită ei, să nu mai simtă emoțiile inerente dezvoltării lui, fizice și sufletești. O pastilă care să-l scape de confruntarea cu sine și cu ceilalți, o pastilă care să-i asigure starea de zen, dar nu pentru că lucrurile se îndreaptă (prin faptul că se netezesc asperitățile prin frecușurile zilnice), ci pentru că sunt băgate sub preșul refuzului de a simți. O pastilă care, de fapt, să-l țină departe de a trăi. O pastilă care să-l scape de responsabilitatea de a lua decizii cu privire la viitor, una care să-l scape de îndrăzneala de a înțelege ce vrea și apoi de confruntare cu tatăl său, care are cu totul alte intenții pentru viitorul lui, o pastilă care să-l facă să evite încercarea timidă de apropiere umană profundă…

Pfuuu, prin acest personaj, am de-a face cu adolescentul universal.

Mai rău, sunt eu, la vârsta lui. Și mai rău, sunt eu, la vârsta mea.

De fapt, este omul de-a lungul timpului vieții sale, pentru că niciunul dintre noi nu e atât de bătăios încât să fie tot timpul gata să lupte; ce ne-am mai deoparte, să se întâmple lucrurile în lipsa noastră și noi doar să intrăm în ele după ce au ajuns pe un făgaș sigur… (Mă rog, dacă vreunul dintre voi e așa de curajos încât să nu aibă nimic în comun cu micuțul 🙂 nu vă uitați la film!)

Interesant este că, deși noi credem că medicamentele ne vor salva – sau Spiderman, ori Catgirl – nu ceva din exterior aduce rezolvarea, ci înaintarea spre inima celor din jur. Secretul este, însă, următorul: cei la ușa cărora batem noi acum s-ar putea să nu ne fie cei mai potriviți profesori. Pe oamenii din jurul nostru trebuie să-i schimbăm; cu alții! Pentru că aceștia de acum au ușile închise în fața nevoilor noastre și vom bate fără încetare, dar și fără rezolvare…

Mie mi-a plăcut mult It’s Kind of a Funny Story

În plus, mi-a fost de folos.

Așa cum îmi este de folos și cartea pe care o citesc acum Supă de pui pentru suflet în proces de reabilitare. Da, nu am înțeles niciodată de ce americanii consideră că supa de pui e vindecătoare, titlul mi se pare penibil (numai când mă gândesc la supa de pui rece îmi vine rău!), dar conținutul este atât de necesar societății noastre plină de dependențe încât ar trebui ca fiecare dintre noi să aibă această carte în casă. Culmea, eu am împrumutat-o de la prietena mea din Belgia, care a dus-o cu ea acolo, atunci când a decis să rămână definitiv în acel spațiu. Deci a considerat-o atât de bună încât să merite să o treacă granița. Dar am decis să o caut pentru mine la Bookfest, care – cred că știți – începe miercuri, pe 24 mai (2017, evident!).

Sper să treceți pe acolo, măcar pentru o vizită scurtă, dacă nu aveți timp de zăbovit prea mult!!!

Anunțuri

7 responses to this post.

  1. pare interesant filmul. poate reusesc sa lvad si eu.
    nu ne dai si noua lista aia cu filme psihologice? daca nu le vad eu pe toate, macar soțul poate le vede si mi povesteste, ca el are mai mult timp, ca nu i mamă, e tată :)))

    Răspunde

  2. bine că mi-ai atras atenția. îmi propusesem să o ofer și am uitat, când am trecut textul de pe laptop pe internet. (înainte scriam direct în căsuța blogului, vreo 7 ani am făcut asta, dar în ultimul timp chiar în ultimul moment pierd tot materialul, așa că mi-am schimbat modul de lucru – dacă eram obișnuită că scriu direct, inseram și linkurile pe loc.)
    am pus acum articolul respectiv, în dreptul cuvântului *Listă*.
    merci încă o dată.

    Răspunde

  3. […] De ce sa traiesti cand nu mai vrei sa traiesti […]

    Răspunde

  4. Pastilele astea minune… cred că și dacă le-am avea, tot am găsi motive de a fi nemulțumiți! 🙂 Așa că… mai bine să învățăm pas cu pas și pic cu pic să trăim frumos. Ușor de spus, nu? 🙂 Spor la făcut!

    Răspunde

  5. Cel mai mult îmi plac seriile aasyea cu sipa de pui. P-asta N-am citit o dar dacă o recomanzi, o caut.
    Te pup!

    Răspunde

  6. Ma intreseaza si pe mine lista. Abia astept sa imi fac timp si de altfel de carti decat cele de parentig si de educatie.

    Răspunde

  7. Apeși pe cuvântul *listă* din text, acolo unde îl întâlnești și este linkul. Chiar merită văzute. Mă rog, unele sunt foarte dure. Nu cred că-mi voi bate capul cu toate. Dar le încep și, dacă nu fac față, mă retrag. Iau altul la rând…

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: