Prejudecăți și motive pentru a renunța la ele

Doar pentru cei care au chef și timp de palavre. A, și pentru cei care nu se ofilesc dacă se va vorbi despre viață… O viață uneori penibilă.

………

Săptămâna trecută mi-am reamintit din ce în ce mai mult de-o ciudățenie a vieții… Eram prietenă cu Sorin și prietenul lui cel mai bun era îndrăgostit de mine. Mergeam peste tot împreună, mie îmi era milă de cel ce mă iubea prostește (că, na, un prieten te iubește deșteptește, nu? 🙂 ), dar dacă mi-ar fi spus cineva că vreodată mă voi îndrăgosti de el nu numai că-i râdeam în nas, îl și pocneam, așa de urât mi se părea sărmanul îndrăgostit. La nici un an de la terminarea liceului, ceea ce mi se părea imposibil de întâmplat, se întâmplase, doar că sărmanul om care-mi făcuse curte în prostie, și cât eram prietenă cu Sorin și când am rămas fără el, se săturase de mine și se cuplase cu alta.

Odată cu această întâmplare, prima atât de semnificativă din viața mea, mi-am zis că ar trebui să nu mai fiu așa de categorică în afirmațiile mele cu privire la viitor pentru că nu se știe niciodată ce se poate întâmpla. Și eu, care credeam că le știu pe toate, am lăsat-o mai moale cu declarațiile răspicate: NU! AȘA TREBUIE! ABSOLUT! sau care mai sunt ele când ai între 14-25 de ani…

Au mai fost întâmplări de acest fel – de la nu mă voi îndrăgosti niciodată de cineva care are ochii… și apoi am făcut o pasiune pentru o astfel de persoană, nu o suport pe tipa asta… și a ajuns cea mai bună prietenă a mea, nu ne vom despărți niciodată… și în trei luni eram atât de îndârjită împotriva acelei persoane încât nu i-am mai vorbit 20 de ani…

Ultima mea aventură de acest fel a avut loc acum câteva zile. Eram în timpul Eurovisionului; în altă țară, undeva între oameni veseli, care nu aveau chef de festival, doar eu priveam, din când în când, pentru că mie mi se pare un fel de tradiție personală să fac asta. Când l-am văzut pe Salvador Sobral, ca îndrăgostită de portugheză și de fado, am fost dispusă să-l ascult. Ca o sangvină care se enervează pentru că are prea multă energie și simte nevoia de atmosferă calmă, poate-poate o veni și peste ea somnul, melodia mi-a sunat ca un cântec de leagăn, ceea ce nu e nimic rău într-o viață de om 🙂 .

Dar manifestarea solistului m-a făcut să pufnesc în râs: mi-a revenit în minte o poantă pe care mi-o spunea tatăl meu, o poantă pe care el o considera educativă. Da, știu, mulți o vor găsi scârboasă, dar ce să faci, părinții nu ți-i alegi și nici nu poți să-i ameninți cu degetul când consideră că pot să ți se adreseze cum li se pare lor mai ușor pentru a fi buni educatori…

S-o luăm cu ușurelul: întâi poanta, apoi prezentul și apoi revenim la vehemența cu care facem noi afirmații pe care apoi nu le mai putem susține prin fapte sau prin gând…

Un bărbat intră în compartimentul unui tren, se așază pe banchetă și îl vede pe moșneguțul din fața lui că umblă în nas, scoate ceva de acolo, îl transformă în biluță și apoi mănâncă biluța 🙂 . Oripilat, dă să iasă din locul acela, dar nu o face până nu întreabă: De ce procedezi așa, nene? Omulețul, simpatic, în fond, este deodată inundat de o tristețe cumplită și zice: Din război, fiule, din război. Am luptat pe front și eram așa de nemâncați că am ajuns să ne mâncăm

Pasagerul nostru pleacă, nu mai vrea să audă continuarea. Îl înțelege pe bătrân, suferă alături de el, dar i se pare de neconceput să mai rămână acolo. În următorul compartiment, un alt bătrân care face exact la fel. Uluit, omul nostru întreabă: Domnule, ce e cu acest comportament îngrozitor?

Și al doilea bătrân are aceeași explicație, pe care omul nostru o vede ca perfect plauzibilă. În empatia lui, aproape îi vine să plângă de mila celor care au trăit astfel de vremuri, dar se ridică pentru a merge într-un alt loc.

Următoarele compartimente erau ocupate, dar ultimul din vagonul respectiv era gol. A, nu era gol de tot. Avea un singur călător, care dormea. Când se întinde și omul nostru pe bancheta lui, călătorul se trezește, își bagă mâna în nas, face o biluță din ce găsește acolo și o înghite.

Învins, omul nostru îl întreabă complice, emoționat, aproape în lacrimi: Tot din război, tot din război?

La care omul nostru răspunde sec: Nu, dragă, din nas

Bun, acum că v-am spus cea mai lungă poantă pe care o auzeam de la tatăl meu pe când, la 5-6 ani degetele mele se apucau să foreze prin nas, am să vă explic de ce mi-am adus aminte de ea.

După cum mișca Salvador mâinile, după cum își atingea fața (și așa destul de neîngrijită), de fiecare dată aveam impresia că-și va nimeri nasul cu degetele și-mi venea să strig la el: Potolește-te, ce ai, ești în fața unei Europe întregi

Ca urmare, i-am pus numele Cacamitz și l-am trecut la cei neinteresanți dintre participanții serii.

Urmăresc eu totul până la capăt și văd că ajunge Cacamitz marele câștigător al Eurovisionului. Ascult iar melodia – ok, e senină, chiar poate reprezenta majoritatea oamenilor de azi. Toți răniți, suferind din dragoste sau pentru că nu găsim dragoste – ei, cine nu se recunoaște în așa ceva? Asta mă poate determina să cred că o întreagă Europă a fost disperată de dorința iubirii și în absența iubirii a preferat să-și plângă necazul prin sunetele portughezului.

Am zis că despre asta este vorba pentru că, sincer, faptul că are probleme de sănătate nu mă impresionează în așa fel încât să-l consider că merită un premiu; ar trebui ca toți cei care avem o anumită boală să intrăm în fața celor care nu au nicio suferință, ceea ce nu e corect – să ajungă în față cine e calificat, nu cine impresionează prin durerile lui!

După încă o zi îl aud pe solistul meu preferat interpretând un cover al melodiei lui Sobral și evident că atitudinea mea a devenit mai mult decât pozitivă. Din Cacamitz, Salvador a devenit un interpret demn de respect.

Alo, doamna, ești ușor influențabilă? Este gustul tău sau este faptul că ai o simpatie față de Rybak? Sau trecutul își pune amprenta pe ceea ce suntem zi de zi și avem atât de multe prejudecăți pornind de la ceea ce am trăit încât nu mai putem să acceptăm prezentul decât prin dioptriile a ceea ce a fost?

Cred că în fiecare zi ar trebui să procedăm ca pacientul care-și punea pe scaunul din fața sa o nemulțumire, o tristețe, o dependență (simbolic!) și vorbea cu ea, prin întrebări. De ce nu mă lași în pace, ce mai vrei de la mine, cât ai de gând să mă mai chinui?

Poate va veni și vremea când nu vom mai pune întrebări, ci vom face afirmații: Nu-mi mai pasă de tine. Nu voi mai ține cont de tine. Mă descurc bine, degeaba râzi de mine.

Și-apoi va veni vindecarea…

Prejudecăți? De unde vin ele? Cum putem scăpa de ele? Fiecare dintre noi trebuie să-și răspundă la aceste întrebări pentru că altfel trăim o viață de dramă intensă, fără a ne alege cu nimic din anii pe care-i avem… Și cu ce ne-ar ajuta că sunt mulți, dacă tot nu-i trăim frumos?

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: