3

O explozie și un furt în Belgia

Îți spui tot timpul că ție nu poate să ți se întâmple ceva rău. Îți spui că nu, nu se poate să nu ai timp să reacționezi, nu se poate să încremenești în clipa dificilă. De fapt, te crezi invincibil, ți se pare că ceilalți au o lene în ei care-i face să piardă sau chiar să piară, pe când tu ai reuși să te transformi pe dată, dintr-un instinct grozav de conservare sau, pur și simplu, pentru că (s-o spunem cu modestie 🙂 ) ești bun rău de tot.

Eu sunt una dintre cei ce se cred fantastici, cu simț de orientare la fața locului și da, am salvat câteva persoane de la a li se fura bani, chiar dacă apoi am avut eu de-a face cu gașca supărată că am întrerupt-o din vânarea banilor ușor câștigați, am intervenit când indivizi loveau și am reușit să-i îndepărtez, salvând sărmana victimă, am scăpat din încleștări dificile, de toate felurile. Păi, nu sunt eu puternică?

Sincer? NU.

Primul exemplu: eram în stația tramvaiului, în Bruxelles, râzând cu cele trei prietene ale mele, când deodată se aude o bubuitură. Dacă era o bombă, cu siguranță că nu mai rămânea nimic din noi, cele care depășisem urechile cu gurile noastre larg deschise de atâta veselie. Relaxat, omul nu se poate gândi că – în gașca de 4 femei musulmane, fiecare cu celebru-i batic pe cap, dar și cu un prunc de câțiva ani sau câteva luni pe lângă – poate exista un *monstru*. Știți cine era monstrul? Bebelușul din cărucior (nu el era monstrul!) avea în mână o … (da, acum aflăm despre monstru) o petardă. Deci copilașul de nici un an, care abia stătea în fund, primise ca jucărie o petardă și, când a aruncat-o nervos că nu știa cum să se mai joace cu ea, a bubuit de toți cei din stație am crezut că gata, vom ajunge … mda, fiecare unde își imaginează că se merge după moarte. Unii în Rai, alții doar în pământ, unii în Iad, alții în Purgatoriu…

Concluzia? Să nu credeți că sunteți cei mai cei – oricând ne poate lua ceva pe nepregătite. Chiar și un bebeluș e mai puternic decât noi când ține în mână altceva decât o jucărie pașnică.

Al doilea episod, la fel de ciudat, a fost într-un magazin din Namur. Tocmai le spusesem prietenelor mele – pentru că mă strecurasem prin oraș în timp ce ele mâncau și văzusem niște mișcări ciudate! – să aibă grijă că sunt oameni dubioși, când… noi am intrat în magazin, iar un tip cu codițe afro a ieșit fără să plătească, pe la intrare, nu pe la case, cu o plasă plină de mâncare. Dar știți ce înseamnă plină? Cu de toate, de la cele mai mici la cele mai mari cutiuțe. Niciun bodyguard, niciun supraveghetor prin magazin, doar noi trei care intram și el care ne-a rânjit, știind că nu avem ce să-i facem. Doar nu era să strigăm – hoțul! De ce să nu strigăm? Simplu: aici la noi, am fost învățați încă din clasele mici de colegi *las* că vezi tu în pauză, ți-o iei tu pentru că m-ai pârât*… Cum am îndrăzni să ne manifestăm acolo, știind că 1. ar putea să nu fie singur și cei care vor vedea că din cauza noastră e ridicat de poliție ne vor urmări. 2. intervenția poliției la care ești singurul martor te obligă să pierzi ceva timp, timp pe care noi nu-l aveam la dispoziție pentru educarea societății belgiene, ci pentru colindarea în lung și în lat a culturii acumulate în timp în Belgia. 3. în fine, dacă, la suma lor de afaceri, cei de acolo chiar nu considerau că e o pierdere ce luase ăla și noi le făceam mai mare deranj cu poliția și scandalul decât banii pierduți?

Întrebări multe, nu? Noi ne-am privit în ochi, ne-am înțeles dintr-o clipire că ne pare rău pentru patron sau pentru vânzătoare, depinde de la cine se vor retrage banii pentru ceea ce a dispărut, și ne-am dus la rafturi să căutăm ceea ce ne lipsea în acel moment – ceva dulce!

Ce să-ți spun! Ai impresia că poți face pe salvatorul sau pe justițiarul în această lume; dar când ești pus față în față cu o astfel de situație… ce se întâmplă? Înghiți în sec de poftă de ciocolată belgiană și te faci că n-a sunat clopoțelul amenințător…

Concluzia? Sunt lucruri pe care nu vei vrea să le scapi printre degete pentru a le fi bine altora, așa că tot mai aproape e maioul decât cămașa.

Din tot ce am debitat eu până acum sper ca fiecare să aibă ceva de învățat și, totuși!, să ne pese de societatea noastră. Că uneori nu facem nimic e una, dar că la momentul potrivit intervenim ca niște eroi e alta. E normalul. Pentru că a face bine celor din jur, a face dreptate, chiar cu prețul vieții tale, este un scop mai mare decât a trăi pentru interesele umane meschine.

Important este să ne dăm seama care sunt momentele când trebuie să stăm deoparte și care sunt momentele acțiunii. Să ne dea Dumnezeu minte să le putem distinge pe acestea două și să ne comportăm în consecință!

6

Tot felul de daruri…

pentru sărbătoriții mei dragi.

Nu pot eu da prea multe în această viață, dar dragoste pot oferi – mai ales prin faptul că mă apropii de oameni și ne bucurăm împreună de viață.

I-am oferit de ziua ei Rahelei ceva despre care ea a scris aici.

Dacă vă doriți ceva ce pot să scot rapid din mânecă, vă rog să-mi spuneți. Nu voi ezita să o fac 🙂 .

4

Adolescenții de lângă și din noi

Mă întreb, uneori, copil de bărbat alcoolic și violent fiind, ce s-ar fi ales de mine dacă aș fi avut un tată căruia să-i pese de mine. Și în copilărie și în adolescență.

Am descoperit zilele acestea un sistem al unui tată și soț care, fără a avea vicii, punea chemarea meseriei deasupra familiei și atunci era tot ca și când distanțe infinite se puneau între el și familia lui.

Inima lui nu putea să tânjească la dragoste și dor pentru familie decât atunci când el îi îngăduia. Mi-a dezvăluit și mie procedeul. În munca pe care o îndeplinea, nu-și putea permite nicio clipă ca atenția să-i fie abătută sau sustrasă de sentimentul iubirii; și își crease o metodă proprie.

Dimineața, numai dacă nu era smuls din somn de vreo alarmă militară, își consacra gândurile și sufletul familiei sale. Se gândea la fiecare, pe rând: îi vedea ca și când i-ar fi avut în față; îi mângâia, asigurându-i de toată dragostea lui. Parcă ar fi scos dintr-o vitrină niște lucruri de mare preț, unul câte unul, privindu-l pe fiecare, pipăindu-l, sărutându-l, așezându-l la loc; în cele din urmă, le adresa un scurt rămas-bun și încuia vitrina. Totul dura o jumătate de oră, dacă avea atâta timp. După aceea nu mai trebuia să se gândească la ei toată ziua. În felul acesta putea netulburat de gânduri și sentimente contradictorii să-și dedice întreaga capacitate muncii pe care trebuia s-o îndeplinească: uciderea oamenilor. Era cel mai capabil ofițer pe care l-am avut.* (John Steinbeck – Iarna vrajbei noastre)

Că ai pe cineva căruia nu-i pasă de tine, că ai pe cineva care nu-și poate permite să-i pese de tine și se gândește la tine ca la un bibelou, dar în absența ta, iar tu nu vei afla niciodată despre iubirea lui – este același lucru. Iubirea tot lipsește, iubirea tot nu se demonstrează.

Îmi imaginez că unii dintre noi nu suntem nici alcoolici, nici căpitani. Suntem doar timorați de faptul că nu știm să ne arătăm sentimentele față de cei din jurul nostru – și să nu uităm că fiecare dintre noi are în interiorul său un adolescent, poate nu am rămas la mintea copilului de grădi, dar sigur suntem suspendați într-o perioadă a anilor 14-20. E nevoie să ni se dea voie să plecăm de acolo, iar lucrul acesta se poate face doar dacă ne cunoaștem bine.

Cursul pe care îl propune Oana Moraru, deci, nu este numai pentru părinții cu adolescenți sau cu perspectiva adolescenței la un an distanță, ci și pentru cei ca mine care nu se pot desprinde de cei 16 ani la care s-au întâmplat toate lucrurile frumoase și pe care nu-i poți lăsa în urmă pentru că ți se pare că acum nu mai este distracția de acum. Cursul Oanei  (organizat de Vocea Părinților) este despre maturizare proprie sau despre cum să ne ajutăm copiii să se maturizeze din timp, nu peste 58 de ani.

Dintre subiectele abordate duminică, 28 mai, când avem posibilitatea să ne întâlnim, lucru care mie mi se pare excelent:

Este adolescența doar un mit?
– să am sau nu încredere în copilul meu?
– cum mă apropii de el când nu mai comunică?
– cum să îl ajut să evite excesele?
– cum mă asigur că încă îi pot ghida alegerile?
– cum îl ajut dacă nu mai învață, dacă a renunțat la școală?
– cum îl ajut să aibă încredere în el?
– cum îl sprijin într-o lume a presiunii sexului comercial, a snobismului, a influențelor proaste și a manipulării?
– ce rol are școala în viața lui și ce tip de profesor i se potrivește adolescentului?
– care sunt, cu adevărat, nevoile lui la școală? Cum arată o școală pentru mintea și inima tânărului în formare?
– cum îl ajut să își găseasă vocația?

Evenimentul se desfășoară între orele 10 – 15, la DoubleTree by Hilton Bucharest Unirii Square. 3A Nerva Traian Street, 031041 București. (incluzând prezentările și masa de prânz)

Cei care se înscriu prin intermediul acestui articol, vor trimite mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_despresufletulmeu.

În acest caz, prețul biletului se va reduce la 200 lei.

0

Iarna vrajbei noastre – John Steinbeck

Când am aflat că avem de citit cartea aceasta pentru clubul de lectură care se desfășoară la biblioteca Emil Gârleanu pe 25 mai, de la 10.30, m-am cam tulburat. Tot ce am citit de Steinbeck este intens spre dur și chiar nu mi-aș mai dori să-mi întunec zilele cu durerile altora – acesta este un principiu pe care ar trebui să-l pui în practică și dacă nu ești depresiv, cu atât mai mult dacă ești! Dar, când am luat cartea în mână, am rămas consternată: de la primele cuvinte, personajul apare ca o ființă atât de veselă încât am decis să subliniez tot ceea ce ține de umorul său – și am la zâmbete prin carte, de-ai putea crede că este un catalog cu abțibilduri smile!

Un american cinstit care trăiește într-o viață mediocră, lăudându-se cu neamul lui care a fost printre întemeietorii orașului, cu neamul lui de pirați… Omul nostru e cuceritor prin modul cum se adresează soției (are o creativitate extraordinară de a găsi apelative amuzante și duioase – în același timp – pentru cea pe care o numește de la începutul până la sfârșitul cărții Mary a mea…), prin tiradele spumoase pe care le ține conservelor și borcanelor din băcănia unde vinde și dă cu mătura, este un tip profund, care te cucerește prin modul în care-și face radiografia gândurilor și emoțiilor.

Un om simpatic, dar trebuie să recunosc, un om pe care nu-l pot înțelege (după cum zice el… *Cine-l poate înțelege pe bărbat… La fel și pe femeie – cine?*). Întrebarea mea, de-a lungul cărții, este cum poate un om cu un orgoliu atât de adânc – cine-a fost familia mea!!! – să accepte o ratare atât de clară, în fața unui întreg oraș… Însă, dacă stăm să privim pe ansamblu, cartea este despre ratarea fiecăruia dintre personajele cărții, pentru că niciunul dintre cei care-i dau sfaturi despre cum să se îmbogățească nu este împlinit pe toate planurile – poate el e ratat economic, dar ceilalți sunt vai de ei pe planuri sentimentale, umane, fizice…

Citind această carte, am avut senzația că a fost scrisă ieri. Ba nu, azi. Și ea este din 1961. Nimic nu s-a schimbat de atunci – a, ba da, poate un singur lucru: nu se mai vând produse pe caiet (dar asta, desigur, în marile orașe, pentru că pe la țară știu sigur că se mai face astfel – păsuirea până la pensie este o chestie absolut normală!).

Recomand citirea acestei cărți nu numai pentru că este un document al trei direcții: infirmitățile oamenilor sănătoși, drumul rapid prin care un om moral poate ajunge să facă *o boacănă mică* pe care apoi să se străduiască să o uite, scăldându-se în bani, relaționarea într-o comunitate mică.

Cartea este de fapt sintetizată într-o frază pe care o citează eroul principal, Ethan: *Dacă vrei să-ți păstrezi un prieten, nu-l pune niciodată la încercare.*

Am zis eu, dezamăgită de curând de o bună prietenă, nu-ți pune la încercare prietenii, pentru că cei mai mulți vor fi modești și vor să demonstreze că știu latină, punând în practică ziceri de felul Ars est celare artem. (măiestria constă în a-ți ascunde măiestria) Expresia din latină este, de fapt, o caracterizare fantastică a lui Ethan, demonstrând că cineva se poate metamorfoza și nu oricum – chiar și astrele se aliniază pentru asta dacă el mișcă puțin din coate…

Ei, amănunte veți afla citind cartea. Este ușor de parcurs, nu are imagini cumplite, care să vă sperie sau să vă facă inima să pocnească de durere. Nici măcar nu vă provoacă amintiri neplăcute. Este o carte despre o străduință! Până la urmă, vă veți trezi zicând: Bravo lui! chiar dacă în inima dv nu v-ai dori un astfel de prieten, atât de scrupulos și totuși cu scăpări tocmai în dreptul tău…

Vorbim după ce citiți cartea. 🙂

0

Varekai – Cirque du soleil

În urmă cu ceva ani, pe când locuiam în Constanța, cu noi în casă, în toiul nopții, ne-a vizitat un hoț, pe care am avut tupeul să-l chestionez ce caută acolo și care a avut bunăvoința să-mi răspundă în timp ce se îndepărta. Când a venit poliția și am fost chestionată cu privire la cel care ne-a călcat casa fără a fi invitat, am spus:

  • Omul respectiv era rrom.
  • De unde știți, dacă nu i-ați văzut fața?
  • După modularea vocii.

Când l-au prins și a fost judecat, fiind nevoie și de mine la proces, m-a felicitat pentru că am avut dreptate.

  • Era și greu, m-am gândit eu atunci. Poți închide ochii și-ți dai imediat seama auzind 10 voci de la 10 oameni care știu româna, dar ca limba a doua – ce fel de naționalitate au. Nu e vorba despre altceva decât de realitatea că, așa cum mâinile au amprente, vocea are amprenta sa, influențată de locurile pe unde treci și mai ales de structurile limbilor pe care le vorbești.

Ajungând la Varekai, și dacă n-ai fi știut despre ce e vorba, ți-ai fi dat seama, după primele imagini, după stilul muzicii, după dansuri…

Pentru cei care nu știu, aș vrea să subliniez că, deși îi spune cirque, Cirque du soleil e diferit de circul cu care suntem noi obișnuiți. Prima dată, că nu există dresură de animale, apoi că va oferi momente profunde de-a lungul reprezentației, momente tulburătoare de introspecție, emoționante. (Este bine ca acest aspect să fie reținut de cei care au copii. Într-un articol citeam că cei mici s-au tăvălit de râs – da, dar a fost un singur moment cu clovni. În cadrul reprezentației la care am fost eu, cel puțin 5 din jurul meu au cerut să plece acasă pentru că se plictiseau, neînțelegând de ce apar creaturile acelea, speriindu-se… (depinde și de vârsta copilului, dar și de modul cum își trăiește el emoțiile. Dacă este unul care se sperie din orice, garantat că nu se va liniști văzând acea luptă continuă între alb și negru.)

Ideea e că Cirque du soleil nu este ceva distractiv, ci mai degrabă de atmosferă. Nu știu ce înțelegeți prin *atmosferă*, dar eu cred că în mintea noastră nu rămâne altceva decât întâmplarea în care a existat magie, originalitate, creativitate… Toate acestea alcătuiesc *atmosfera*. Sigur că unii se străduiesc să aibă parte de așa ceva în fiecare clipă a vieții lor, dar trebuie să nu uităm că pentru asta este nevoie nu numai de implicarea noastră, ci și a oamenilor din jur, a locurilor în care ne aflăm, a stărilor fizice prin care trecem. Dar despre asta mai vorbim, cu atât mai mult cu cât citesc de zor o carte pe care o recomand celor ce vor să-și înfrumusețeze zilele: Mica enciclopedie Hygge – rețeta daneză a fericirii.

Revenind la Varekai, pentru cei interesați, iată și informațiile pe care le-au primit cei care au cumpărat bilete:

Decorurile, scena și aria de antrenament din backstage cântăresc aproape 2,5 tone. Scena are 540 mp2, iar zona din spatele său include o cameră de fizioterapie dedicată, catering, garderobă și birouri administrative. Echipamentele și tribunele ajung în România cu 30 de camioane, iar amenajările durează aproape o săptămână. Impresionanta garderobă Varekai conține astăzi peste 600 de costume, pantofi, peruci, pălării și accesorii. Pentru finalizarea costumelor originale, au fost necesare 33 000 ore de muncă minuțioasă. Costumele sunt realizate preponderant din lycra, la care se adaugă materiale speciale, precum tije de titan. Săptămânal, sunt necesare 250 de ore de curățătorie pentru le păstra impecabile în turneu.Toate costumele sunt fabricate la comandă, majoritatea fiind produse în atelierul propriu de la sediul central al Cirque du Soleil din Montreal, Canada. Singurul de acest gen din America de Nord, atelierul are peste 300 de angajați cu normă întreagă, specialiști în domenii precum încălțăminte, design textil, dantelărie, perucherie, imprimerie și pălării de damă. Cu atenția pentru detalii caracteristică, artizanii  modelează pălăriile exact pe capetele celor care le poartă. Ei fac mulaje de gips pentru fiecare acrobat care intră în echipa circului, lucru care le asigură o precizie milimetrică. În adânc de pădure, pe vârful unui vulcan, există o lume extraordinară, o lume în care orice altceva e posibil. O lume cu numele de Varekai. ”Varekai” înseamnă „oriunde” în limba rroma, limba hoinarilor universali. Regizată de Dominic Champagne, această producție aduce un omagiu sufletului nomad, spiritului și artei tradiționale a circului, precum și celor care-și caută mereu, cu o pasiune infinită, calea către Varekai.

Despre ce se întâmplă înainte de spectacol aici.

O prezentare cu imagini din abundență aici.

Coloana sonoră a reprezentației aici.

 

1

No Junk – Food Revolution Day, 20 mai

Bogdan avea 6 ani și-mi vorbea despre Andreea, ca despre sora lui mai mică. Îi spuneam uneori că această soră nu există, dar fără niciun folos. Ajunsesem să mă sperii: prieten imaginar nu are, dar are o soră imaginară care este foarte ascultătoare și face tot ce face el. După o lună de zile de la debutul fenomenului sora mea, Andreea, mă oprește o doamnă pe holul grădiniței:

  • Aș vrea să vă mulțumesc pentru Bogdan. Fără el nu știu cum m-aș fi descurcat cu Andreea. Ne vedem pe seară.

Am zâmbit stângaci (dar nu și fermecător, așa cum era tipul despre care cânta Angela Similea pe vremuri! 🙂 ) și m-am dus să-mi recuperez copilul.

  • Mami, în seara asta mergem pe țărm cu Andreea, m-a anunțat el când îl încălțam, amețită, printre bunicii și părinții grăbiți (uneori, îmi venea să propun ca fiecare să se ocupe de primul copil pe care-l întâlnește în cale, să nu mai stăm atât de mult fiecare după al lui, pentru că, la cât alergam după picioarele propriului copil, am fi putut încheia șireturile celui mai apropiat dintre copii și erau gata toți odată. 🙂 )
  • Cum e normal să meargă o soră cu fratele ei, m-am trezit zicând.
  • Și poate o luăm la noi acasă. Sau poate merg eu la ea, a adăugat în șoaptă, să nu mă supăr că mă lasă singură…

Ne plimbam pe nisip, pentru obișnuita întâlnire cu aerosolii, când doamna de la grădiniță ni s-a alăturat, iar o fetiță de doar 3 ani s-a dus la Bogdan și l-a luat de mână.

  • Ți-am spus eu, mami, că vine Andreea? m-a chestionat el, fericit,
  • Nu v-a povestit nimic despre Andreea? mi s-a adresat femeia, văzându-mă năucă.
  • Ba da, doar despre ea vorbește, dar nu mi-a dat detalii…
  • Este fetița mea mai mică, nu putea sta acasă, în timp ce sora ei era la grădiniță, sora ei e în grupă cu Bogdan, dar nu a vrut să se joace cu ea și în clasă. Nici nu se uita la ea după ce ajungea la grădiniță. Nu a vrut să o accepte, iar Andreea plângea îngrozitor. Bogdan a luat-o sub aripa lui ocrotitoare, s-a jucat cu ea și acum s-a obișnuit cu ideea că sora ei o ignoră și că poate să aibă alți prieteni.
  • Mă bucur pentru asta, am zis eu mândră că am crescut un copil prietenos.
  • Și mai mult decât atât, să știți că Bogdan mi-a rezolvat o problemă și mai mare. Fetele mele au crescut cu bunicii până acum câteva luni. Și bunicii le-au făcut toate poftele, ca să le închidă gura. Ca să nu plângă, le dădeau orice cereau. Așa au ajuns să mănânce toate prostiile și sărate și dulci.
  • Să nu-mi spuneți că…
  • Exact: pentru că Bogdan nu mănâncă chips, bomboane gumate, dropsuri și toate cele, Andreea s-a lăsat de ele. Pentru că Bogdan nu bea nimic acidulat, Andreea refuză să mai bea așa ceva. Sora ei mai mare s-a bucurat că are totul doar pentru ea. Până când m-am trezit eu la realitate: dacă una dintre ele renunță, pentru un străin, e cazul să intervin și eu ca mamă și să o educ pe cealaltă, nu? Și am căutat tot felul de argumente prin care să o determin să se hrănească sănătos, ca sora ei.
  • Ca Bogdan, am zis eu încrezută de-a binelea.
  • Exact, ca Bogdan.

Cu reușitele mele nu m-am lăudat niciodată. Dar cu faptul că l-am influențat pe copil să adopte un stil de viață sănătos mă laud mereu. Mi se pare că e cel mai mare cadou pe care i-l poți lăsa copilului tău: sănătatea. Și, după cum eu l-am ajutat, la rândul lui, i-a ajutat pe alții. Lucrul acesta este esențial de păstrat în minte dacă vrem să avem copii sănătoși – nu suntem numai noi în jurul lor, mai sunt și cei de vârsta lor, care le pot fi exemple.

Ce fel de exemple are în jur copilul tău? Sigur, eu vorbesc acum despre modelele de vârsta lui, dar mă voi întoarce la modelele adulte – mama și tata. Aceștia pot și trebuie să influențeze sănătatea copiilor lor. De aceea mi se pare excelent proiectul Food Revolution.

Din 2017, începem să trăim #NoJunk #FairMarketing. Food Revolution Day este un eveniment dedicat familiei. El va avea loc sâmbătă, 20 mai, între orele 10:30 -13:00, la Conacul Golescu-Grant. Specialiști în nutriție și bloggeri, alături de părinți și copiii lor, vor găti împreună. După primii trei ani Food Revolution, s-au făcut 290 de ateliere pentru gătit, în care au fost implicate 200 de școli. 9000 de părinți s-au declarat mai fericiți decât înainte, copiii lor au fost mai sănătoși, unii dintre ei au participat în cele 10 tabere organizate, iar mâncarea sănătoasă preparată a ajuns la… 5 tone. (sigur, nu într-o singură ocazie)

Participarea este gratuită, iar linkul de înscriere este aici.

Părinții activi se vor bucura de o oră de sport oferită de specialiștii de la Revvolution – Powered by Valentin Vasile.

Dați de știre tuturor celor interesați pentru că mai este puțin timp. Și poftă bună la tot ce e sănătos.

2

Adevăr sau provocare (1, 2) – Sara Shepard

Am fost un copil ciudat – mergeam la discotecă până la ora 3 (sau 4, depinde de cât de mult rezista cel care organiza, eu oricum aș fi rezistat 3 zile și 3 nopți!), apoi nu mă duceam acasă, ci la cimitir. Intram acolo și stăteam lângă crucea celei care ar fi trebuit să-mi fie mătușă, dacă nu ar fi murit după numai o lună de viață… Eram cea mai fericită pe ringul de dans, dar acolo, printre cruci mă întrebam ce e dincolo de moarte și așteptam un răspuns de la cineva care s-ar fi întors dintre morți. Ciudat, nu?

Dar, nu mă invidiați, nu, n-am avut parte de nicio revelație, nu mi-a apărut nicio fantomă, niciun strigoi…

În schimb, când se lumina de ziua, veneau femeile la tămâiat și-mi ziceau: *Măi, mamă, iar ai greșit crucea la care să plângi. Mamaie-ta era dincolo, la dreapta, nu aici, la stânga.* Nu aveam timp să le explic – nu mă interesa părerea unei femei care a murit la 50 de ani, ci a unui bebeluș; aș fi avut mai multă încredere în el. Mă ridicam, le salutam și plecam spre casă. *Ciudată rău, fata asta, suflau între ele, vine aici, nu nimerește mormântul și nici măcar lumânări nu aduce…*

🙂

Pentru una ca mine, care are experiențe stranii cu un cimitir gol, indiferent cât a cerut un semn cât mai evident, o carte ca Adevăr și provocare este un desert.

Dar nu neapărat pentru subiect: Emma, o orfană crescută de mai multe familii prin Asistență socială, descoperă că a avut o soră geamănă, Sutton, care a fost crescută de o familie bună. Îi scrie acesteia și este invitată cu prietenie pentru a se cunoaște, dar când ajunge acolo este luată drept sora ei pentru că, în vreme ce aceasta este moartă și cadavrul i-a dispărut, toți se raportează la Emma ca la Sutton. Normal! Nu știau despre existența ei și nici despre faptul că cineva o ura atât de mult pe Sutton încât să o ucidă. Da, era răutăcioasă, impertinentă, dar chiar să-i faci de petrecanie unei tinere de 18 ani? Ciudat și incitant, nu?

Ce s-a întâmplat cu Sutton și cum de-a dispărut exact în ziua în care trebuia să o întâlnească pe sora ei?

Cât de departe va merge Emma pentru a afla ce s-a întâmplat? Va avea succes sau va fi ea însăși distrusă: pentru că cine n-o suferea pe Sutton putea să răsfrângă acea ură și asupra gemenei ei…. ?

Pentru Emma cea liniștită este destul de greu să joace un rol de fată rea, cu atât mai dificil să se integreze între fetele acelea ce fac parte din Jocul Minciunii…

Eu cred că am zis destul despre cărți, nu are rost să mai adaug ceva cu privire la subiect. Dar trebuie să spun de ce mi s-au părut mie (care nu cred în vampiri, fantome și suflete după moarte!) interesante cele două volume… Pentru modul în care sunt scrise. Harul scriitoricesc este una și strădania de a da tiparului o carte e alta. Sara Shepard are un stil savuros al scrisului și al rețelelor de păianjen pe care le desfășoară sub ochii noștri… Nu am lăsat din mână cărțile, le citeam și pe trotuar, nu numai în autobuz 🙂 🙂 🙂 .

La finalul volumului 2 există și niște mulțumiri. Acestea te pun pe gânduri. *O echipă creativă și devotată*… Promovare pe internet, echipă editorială…

Răsufli ușurat – nu ești vinovat dacă nu-ți iese ceva, pentru că ești singur.

Nu un singur om a dus la capăt un astfel de proiect de amploare… Există o unitate care aduce împreună niște oameni care se bazează unii pe alții și se ajută. Există o colaborare pe care ar trebui să o descoperim și noi, indiferent în ce domeniu lucrăm. Atunci vor ieși din mâinile noastre lucruri de calitate, strălucitoare…

Doar atunci.

2

În spatele blocului – Mara Wagner

Sunt dintre copiii care au crescut în Epoca de aur. Dar nu sunt dintre copiii care stăteau în fața sau în spatele blocului, nu sunt dintre copiii care-și luau preșulețul și se duceau afară cu ceilalți, ca să se joace. Tocmai de aceea mi s-a părut interesant să citesc povestea fetei de clasa a VII-a, Maria, care-și petrecea timpul cu cei de-o seamă cu ea și-și trăia experiențele sentimentale împărtășindu-le prietenei ei, Ramona – chiar dacă nu pe cele mai adânci!

Despre lansarea de carte este scris pe larg aici. Ce pot eu să adaug este că, la întrebările excelent alese ale lui Eli Bădică, Laura Câlțea (redactor-șef la editura Nemi și blogger literar) a răspuns deschis, cu umor, fiind de folos nu numai pentru a înțelege cartea, ci și pentru a avea o imagine despre cum ar trebui scrisă o carte (exemple: i-a cerut Marei să adauge un capitol, să nu se termine cu episodul Crăciunului pentru ca romanul să nu fie considerat potrivit numai pentru acea perioadă a anului. A mai sugerat restrângerea unei scene despre care nu se mai amintește în carte, așa că era normal să nu i se acorde prea mult spațiu sau prea multă atenție.)

Pentru cei care știu cum era în perioada cu împliniri mărețe (de progres, cum menționează fata!), cartea este o resursă valoroasă: în caz că nu se pot aduna (sufletește) pentru a le povesti copiilor, le pot recomanda acestora să citească În spatele blocului. Pentru cei care au fost părinți în Epoca de Aur, cartea este o posibilă explicație a ceea ce au simțit cei ce copilăreau atunci – mă rog, dacă ar mai fi vreun bunic de acum interesat de gândirea odraslelor lui de atunci. (Acum bunicii ori sunt înnebuniți de dragul nepoților ori sunt înnebuniți din cauza lor – ce le mai pasă de sentimentele copiilor lor de acum 30 de ani?) Pentru cei care s-au născut după *89, cartea reprezintă un salt în trecut – că tot sunt ei interesați să colinde în spațiu și timp! – și aduce multe zâmbete. Păi, da, obiectele de atunci acum nu mai există, dificultățile de atunci – acum nu sunt lăsate pe seama copiilor, lucruri care acum sunt cunoscute de la 6 ani datorită reclamelor care te asigură că *poți purta alb și-n zilele dificile* – atunci erau mari necunoscute și la 13-14 ani.

Deși cartea este despre o fetiță și trăirile ei emoționale – în relația cu cel de care se simte atrasă, cu familia ei și cu *restul lumii* 🙂 – maturilor le este lectură obligatorie. Poate în felul acesta n-ar mai exista atât de multe dispute prin autobuze, în comunicarea profesor – elev ori pe scările blocurilor, între locatarii în vârstă și cei tineri.

Cât despre părinții care au copii de 8-9 ani… aceștia trebuie să o citească rapid. Pentru a ști cam care erau de atunci emoțiile adolescenților (pentru că ei le-au cam uitat intensitatea sau experiențele negative avute de-a lungul anilor care au venit după i-au făcut să le nege!!!) și pentru a putea accepta furtuna care va veni în viața copiilor lor.

Trecând peste lucrurile care țin de educația copiilor – excelent atinse în carte din punctul de vedere al unui copil!!! (voi reveni asupra acestora într-un articol viitor!) – aș vrea să amintesc niște momente amuzante, care să vă convingă că această carte merită citită.

  1. Maria are păduchi – cum scapă de ei?
  2. Ea primește un bilet de dragoste de la cel de care îi place – ce scrie în el?
  3. Mircea o simpatizează pe Maria – cum îi arată lucrul acesta?
  4. Pentru că pe vremea aceea nu existau parcuri de aventuri sau de distracții, care era ocupația preferată a unora dintre copiii care aveau mărunțiș în buzunar?
  5. Fratele ei, Dragoș, face baie în mașina de spălat – oare cum?
  6. Tot el plimbă o broască țestoasă în lesă, ca pe un câine – de unde a făcut rost de o țestoasă, de vreme ce nu are bani și nici nu plouase cu broaște?
  7. De ce este Maria recunoscătoare unui șoarece care se plimbă pe corzile pianului?

Acestea sunt culese doar din primele capitole – să vedeți ce mai urmează… 🙂 . Amintiri din copilărie la mulți ani de la Creangă, cu singura diferență că graiul Mariei îl înțelege toată lumea, pe când pe al lui Nică – doar anumite persoane.

Hm, adaug acest aspect: orice tată de fată ar trebui să citească această carte. Nu e destul să spui *fata tatii* și să nu ai habar de ceea ce e în inima ei! Și da, este prima dată când insist – tătici, citiți această carte, dacă doriți ca la nunta fetei/fetelor voastre să fiți la fel de fericiți ca și ele…

Zic și eu! 🙂

Mara Wagner, bună treabă ai făcut cu această carte. După cum spuneam (așa, ca să încheiem rotund! 🙂 ), eu am fost genul de copil care nu se arăta la față în spatele blocului pentru că:

a. scandalurile din casă erau atât de mari încât mi se părea că toți mă arată cu degetul,  (preferam să stau în pat și să citesc, decât să dau ochii cu cei de vârsta mea)

b. eram fugită de acasă, refugiată pe la vreo colegă, până când adormea Zmeul zmeilor!

Pe de altă parte, experiența de copil cu părinți *altceva decât muncitori*, n-am avut-o. Pachete din străinătate, n-am primit niciodată. Deși unele lucruri le știam de atunci, pe altele m-am bucurat să le cunosc, făcându-mi o idee și despre un alt tip de viață, despre o altfel de familie, dintr-o altă zonă decât cea în care am crescut eu.

Mulțumesc.

9

Să știi că-ți mulțumesc. Ție.

Ai cântat vreodată într-un cor? Ai ajuns vreodată la repetiție, cu sufletul la gură de alergat pentru a ajunge la timp? Te-ai așezat liniștit pe scaun, senin? Te-ai gândit că nu te poate acuza nimeni că din cauza ta va ajunge mai târziu acasă? Și apoi l-ai auzit pe dirijor cum 10 minute a mormăit despre cei care întârzie, pentru că (în vreme ce tu ai fugit vreo 2 stații, dacă tot nu a venit tramvaiul, dar ți-ai propus să fii acolo la fix!!!) totuși sunt vreo 5 care nu s-au prezentat la ora stabilită! După ce ați mai stat 10 minute, fiindcă nu se putea începe cu trei tăuni și două muște, când au intrat cele 5 musculițe de oțet, nimeni n-a mai zis nimic, de teamă că iar se pierde timpul și v-ați apucat de vocalize?

Nu-i așa că cei trei tăuni și cele două muște, cei cumsecade și gata de sacrificiul propriu pentru binele tuturor, încasează pliciul meritat de cele 5 musculițe de oțet care, grațioase, se strecoară pe lângă mustrare? Nu-i așa că uneori te-ai săturat să fii cumințenia pământului și-ai vrea să fii dintre cei care fac boacănele și totuși nu pierd distracția?

Am încercat acest simțământ și atunci când am cântat în cor, dar și atunci când, timp de doi ani, am fost, alături de partenerul meu, perechea centrală din ansamblul de dansuri clasice din liceul meu. Noi ajungeam primii, ceilalți veneau după o jumătate de oră, noi eram martorii furiei profesorului, ei nu prindeau niciun cuvânt plin de nervi, pentru că tot coșul de gunoi era aruncat în capul – sau inima! – noastră.

De curând mi-am adus aminte de situațiile acestea.

Se spune peste tot: tineretul nu mai e interesat de cărți, prea goale sunt bibliotecile, lumea citește prea puțin, nimeni nu mai cumpără o carte… S-a gândit cineva vreodată la cei care sunt interesați de cărți, la cei care merg constant la bibliotecă, la cei ce citesc (nu mult, dar o fac!!!)?

Azi mi-aș dori să spun mulțumesc celor puțini care mai trec pe la bibliotecă. Și celor care deschid cărțile în librărie, chiar dacă nu le cumpără. Le mulțumesc celor care cumpără cărți, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la ceva ce-și doresc (da, da, există un fel de martiraj la care se supun: nu mi-am cumpărat desert sau poate am sărit și peste felul doi timp de 2 săptămâni pentru a reuși să intru în posesia volumului preferat!). Le mulțumesc celor care povestesc într-o discuție oarecare ce anume i-a tulburat într-o carte. Le mulțumesc celor care împrumută prietenilor o carte pe care aceștia nu o pot găsi în altă parte. Le mulțumesc celor care fotografiază un fragment dintr-o carte și trimit imaginea într-un mesaj privat sau o distribuie pe net. Le mulțumesc celor care transcriu pe net poeziile care li s-au părut impresionante și celor care își dedică timpul căutând prin cărți vechi să scoată la lumină lucruri interesante, cu care se delectează ei, apoi îi bucură și pe ceilalți. Le mulțumesc tuturor celor care au o bibliotecă în casă, dar și celor care suferă pentru că nu au bani să-și cumpere cărțile dorite. Le mulțumesc celor care abia așteaptă să ajungă acasă pentru a termina cartea pe care au început-o cu o zi înainte. Le mulțumesc și celor care întârzie la o întâlnire pentru că au vrut neapărat să știe finalul capitolului. (Deși lipsa de punctualitate mi se pare cel mai urât obicei!)

Mulțumesc.