2

Camp NaNoWriMo iulie 2017 Pregătire

Da, cei care scriu și trăiesc doar din asta sunt puțini. Cei mai mulți suntem noi, cei cărora ne place să scriem, dar trebuie să ne câștigăm existența prin altceva decât prin plăcerea noastră profundă. Eu nu am găsit exprimată mai corect dorința pe care o am de a scrie (cu disperări din acelea că, dacă nu stau acum jos pentru a așterne ceva pe computer, îmi pierd *uzul rațiunii* – o prezint așa ca să-i dau o tentă de umor, dar cei care trec prin asta știu că nu e nimic amuzant în a te simți deodată dornic să părăsești compania celorlalți și să intri în transa scrisului!) ca în aceste cuvinte: *Râvna pentru Casa Ta mă mănâncă.* Sunt cuvinte profetice, redau chemarea și disperarea în cazul în care nu te poți ridica la înălțimea așteptărilor. Iar așteptările nu sunt de la noi, ci din altă parte. Cineva care scrie știe despre ce vorbesc: ai impresia că este o persoană căreia trebuie să-i dai socoteală. Da, dacă ar fi după tine, te-ai mai odihni sau ți-ai mai vizita un prieten, dar e după cel căruia îi ești dator. (Cei care nu aveți obsesia scrisului să știți că sunteți fericiți. Și, evident, cei mai nefericiți sunt cei care au această trăire, dar nu-și găsesc segmentul de scriere pe care să meargă, cei care vor să scrie, dar nu știu ce, cei care au cuvintele undeva între vârful limbii și buze, dar și de și-ar pune acolo stiloul tot nu ar putea să le dea jos precum o face simplu țăranul cu paiele lui, pe care le aruncă din pod, cu furca.)

Atunci când ai loc de muncă și vrei să și scrii e dificil să găsești timp, iar dacă ai timp sigur nu ai liniște și dacă ai și timp și liniște sigur nu ai ideea… De aceea, exercițiul principal între două activități care fac parte din munca zilnică ar trebui să fie căutarea de idei, căutarea de lucruri, sentimente, idei care te compleșesc atât de mult cu importanța lor încât ai vrea să le cunoști și mai bine și le-ai dedica un studiu mai atent… o viață…

Ce este dificil la viața noastră e că nu putem să mergem la lucru și să venim acasă, unde ne așezăm pe scaune și scriem. Venim acasă și trebuie să rezolvăm toate treburile casei, apoi pe ale oamenilor casei sau pe ale omuleților casei… 🙂 Uneori, ne luăm și în plus de la serviciu, pentru că nu am reușit în cele 10 ore de trudă.

Se spune că, dacă vrei să-ți faci un obicei din a scrie zilnic, trebuie să-ți iei 10 minute în care să scrii, fără încetare, fără să-ți pese că ai greșit cuvintele, fără să te intereseze logica frazelor. Nu ești în editare. Ești în elaborare. 10 minute zilnic, fără să citești timp de o lună ceea ce ai scris. Dar după cele 4 săptămâni s-ar putea să-ți fi format un obicei. Acum, dacă 10 minute ajung pentru un obicei, cum se poate numi faptul că există posibilitatea să lucrezi de trei ori pe an, implicat, dedicat, devotat, unei scrieri?

Din 4 în 2 luni, 🙂 ai posibilitatea să dedici 30 de zile, 31, scrisului, iar între aceste perioade de așternere pe hârtie sau ecran, ai ceva vreme să citești, meditezi, culegi informații. Noiembrie, aprilie, iulie – lunile de mobilizare, când tot ceea ce ai strâns poate deveni un monolit interesant.

Nu zice nimeni că trebuie să scrii trei cărți pe an. Nu se așteaptă nimeni să faci lucruri mărețe. Dar dacă ție îți place să scrii, să știi că este cel mai bun exercițiu pentru perseverență și mai ales rezultate.

Pentru acest Camp NaNo, m-am pregătit nu atât cu materiale scrise de mine, cât cu 30 de cărți scrise de alții și citite în goană, pentru a surprinde atmosfera, stilul, modul în care conduc acțiunea, personajele – cum apar, cum sunt descrise… Uneori, mai aveam ceva în plus față de idei – propoziții, pasaje. Acum nu numai că nu am scris nimic. Pur și simplu, mi-a fost frică să scriu ceva – pentru că mi se părea că e prea mare pentru mine ceea ce-mi propusesem.

Dar cum în NaNo îți dau și sugestii cu privire la cum se procedează, am găsit un mesaj în care se cerea pentru o mai bună organizare să împarți pe capitole, să știi cam ce ai vrea să conțină fiecare… Ezitând, am reușit să am o idee despre cele 40 de capitole. Aveam în jurul meu vreo 10 cărți: trebuie să recunosc, atunci când citesc, scot ideile principale din capitol, văd câte linii directoare sunt, unde duce fiecare, unde regăsesc amănuntul acela, care este momentul în care se rezolvă tensiunea declanșată la o anumită pagină… Sigur, asta acum, pentru pregătirea de NaNo. Când parcurg o carte de dragul de a citi și aceasta îmi aparține, scriu direct pe ea ceea ce-mi inspiră. Dar nu mă raportez chiar la toate amănuntele. Pe când, dacă am stabilit că acea carte îmi place ca structură, o disec fără milă și nici nu leșin, cum mi s-ar întâmpla dacă aș fi nevoită să disec un cadavru 🙂 .

Ultima zi înainte de NaNo. Ce dețin?

  • știu ce urmăresc
  • știu câteva personaje (cât de dificil a fost să ajung la ele, nu mai zic: s-au transformat pe măsură ce îmi schimbam părerea despre ceea ce vreau să scot în evidență. De la o clasă de elevi, deci 20 de copii, au rămas 3 copii și vreo 6 animale!)
  • știu ce anume îl caracterizează pe fiecare dintre personaje, i-am găsit ticurile verbale, stilul de adresare (dar, da, nu știu numele decât pentru personajul principal)
  • știu vreo 40 de încercări la care vreau să-i supun (de fapt, nu le știu, 🙂 numai le-am așternut pe laptop și când voi deschide un nou capitol am 3 rânduri cu schiță despre ce urmăresc.

Restul este truda zilelor de iulie, când vreau să termin NaNo cu 35.000 de cuvinte. Această lună este și a teatrului în stradă pe care vreau să-l urmăresc, dar și a renunțării la plastic – iar în cadrul evenimentelor am și eu ceva de realizat cu cei mici. Este luna în care se desfășoară #smforparents17 (puteți solicita o invitație aici ) , pe 19 și în care pe 20, noi, cele care vrem să meargă bine cu educația copiilor, ne întâlnim cu #ParentingPR pentru a afla mai multe despre SEO (dacă ești interesat de lucrul acesta, poți să li te adresezi, s-ar putea să te accepte să participi!)

P. S. Despre renunțarea la plastic au mai scris și

https://www.cristinaotel.ro/iulie-fara-plastic/

https://mamicaurbana.ro/iulie-fara-plastic/

Pe cât de mult îmi place să scriu, pe atât de mult îmi doresc să existe o planetă curată. Lucrăm pentru amândouă împreună?

 

0

Strădaniile și minunatele amărăciuni ale Avei Lavander – Leslye Walton

Este un roman de debut, inspirat de o furtună puternică, în timpul căreia LW a stat și s-a gândit la logica iubirii, ori, mai degrabă, la lipsa acesteia…

Cred că de multe ori, dacă afli care a fost scânteia romanului pe care îl citești, ți se pare că deții un secret de stat. Și dacă romanul e cu totul altfel decât cele pe care le-ai citit, cu atât mai mult.

Interesant este că începutul mi-a adus aminte de La răsărit de Eden al lui Steinbeck. Mai bine zis de debutul cărții, pentru că apar descrise personajele, cu toată istoria lor. Doar că Steinbeck se potolește la un moment dat și nu mai înșiră genealogia, ci începe acțiunea. Ava Lavander, însă, până la pagina 160, tot vorbește despre rudele ei, dând detalii dintre cele mai interesante, dar în același timp trecând de la nord la sud în caracteristicile și întâmplările umane… 🙂 Pentru cei care vor să realizeze o autobiografie (memorii, da, sau un arbore genealogic!), această carte este un exemplu – până la capitolul 14 tot despre rude se dau detalii, pentru a putea înțelege ceea ce de fapt cred că oricare dintre noi am fi reușit să pricepem din prima – nu, nu avea nicio logică faptul că Ava s-a născut cu aripi de înger. Nimeni din familia ei nu mai avusese, pe nimeni n-am fi putut bănui că i-a transmis genetic să le poarte…

În carte se trece de la speranță la disperare, de la durere la eliberare. Dar cheia mesajului este în penultimul capitol: *Nu trebuie să duci singură tot greul.*

Și da, a avea aripi de înger într-o lume în care oamenii caută demoni, ori cei ce vor îngeri nu se pot consola cu ideea că aici se pot găsi cel mult îngeri umani… e ceva greu. Foarte greu.

*Este bine acum*? întreabă cineva și eroina nu răspunde, ci acționează.

Recomand această carte, ca lecție de scriitură.

0

Cyboria – Deșteptarea lui Galen (Pierdomenico Baccalario)

Tipul de carte pe care ar trebui să-l caute părinții care au copii înclinați spre mate și nu se omoară cu cititul. Există și această categorie de copii, care evită literatura pentru că li se pare prea fadă :-), în comparație cu miezoasele operații de înmulțire și împărțire. Și, da, este o carte pentru băieți: bucurați-vă, se gândește cineva și la stilul rațional al băieților. Desigur, tot un bărbat. Unul care a discutat, așa, amical și intelectual cu Jacopo Olivieri, desenator, scriitor și vizionar și cu Massimo Cracco, inginer, matematician și muzician.

Pe lângă faptul că se vorbește despre palindrom, icosaendru, futurism și nave scufundate sau nu, cartea aduce două elemente pe care eu chiar le-aș lua serios în discuție în educația băieților: relația cu cei în vârstă din familia lor (eroul era legat emoțional de bunicul lui, într-un mod pozitiv) și influența familiei asupra copilului (unii părinți și-ar conduce copiii spre ceea ce le place lor, părinților 🙂 și dacă ar trăi 394485 de vieți, nu numai în aceasta, efemeră, care ne e dată).

Manifestul Futurismului din Le Figaro (20 februarie, 1909) spunea: Noi vrem să cântăm dragostea de primejdie, obișnuința cu energia și cu temeritatea.

Și când te gândești că acesta este curentul despre care se discută pe tot parcursul cărții (care nu, nu vă speriați, pentru noi, cei care nu adorăm matematica, nu este totuși dificilă!).

Fraza cea mai interesantă din roman rămâne 🙂 prima. Mie mi-a plăcut din primul moment și se pare că aceasta a și fost intenția scriitorului de vreme ce este reluată și în final: *De fiecare dată când bunicul lui Otto voia să-l facă să se simtă deosebit, îi spunea să încerce să realizeze un lucru complicat, fiindcă pe cele ușoare, oricum, reușește toată lumea să le facă…*

Dar bunicul avea și alte idei geniale: *Iau eu sau iei tu. Pe tabla de șah a vieții nu-i egalitate. Și chiar dacă muți primul, până la urmă tot nu câștigi*.

Dacă vă întrebați care este subiectul celor peste 350 de pagini, nimic mai simplu:

  • Ai pus mâna pe comoara aia inexistentă?
  • Nu căutăm o comoară!
  • Atunci ce căutăm?
  • Căutăm o … cale, fiule. O cale ce ne-a fost arătată cu mult timp în urmă.

E o chestie și cu matematicienii aceștia care consideră literatura fadă, dar sunt înclinați spre filosofie… 🙂

0

E mare lucru să fii om

Sâmbătă, am revăzut după multă vreme un om față de care am un sentiment ciudat: pe cât de mult îl respect, pe atât de mult nu sunt de acord cu părerile lui. La despărțire, mi-a spus singura lui părere pe care o împărtășesc: E mare lucru să fii om. Unde vă poartă cu gândul aceste cuvinte? Datorită iubirii pe care am avut-o pentru muzică, orice cuvânt la mine devine cuvântul din melodia cutare… Chiar dacă am iubit mai mult literatura decât muzica, toate cuvintele importante sunt legate de melodii, nu de citate. Iar a spune atât de multe cuvinte: e mare lucru să fii om, pentru unii înseamnă cel mult a rememora un proverb sau a da din cap cu neîmplinire, pentru că-și aduc aminte cu disperare de cât de dezamăgiți sunt de cei din jur… În mine, însă, aceste cuvinte n-au născut nici amintirile negative, ale persoanelor pe care le-am ajutat și care m-au ignorat, nici imaginile groaznice ale personajelor din filmele de groază… Nu, nu…

Aceste cuvinte mi-au adus în inimă o melodie pe care n-am mai ascultat-o de multă vreme, ale cărei versuri sunt de o profunzime tulburătoare…

Poate că e ciudat că viața se duce și noi ne trecem, dar partea frumoasă a existenței este când apuci să trăiești mai multe experiențe în medii diferite, când chiar simți că te-ai implicat, că ai făcut parte dintr-un miez al lucrurilor. *Miezul* nu înseamnă că trebuie neapărat să fii la conducerea țărilor sau în buricul târgului: este destul că ai trecut prin anumite situații sau prin anumite întâmplări, care te-au format și te-au făcut să te bucuri că exiști. Că exiști efectiv, nu că ai de toate, că strângi, că ai să lași ceva în urma ta…

Sunt fericită că am cunoscut epoca de aur, dar și pentru perioada de acum (cu toate mizeriile lor!), sunt fericită pentru că am fost convinsă că nu există Dumnezeu și, deși am fost atât de pornită împotriva Lui, I-am mai dat o șansă 🙂 . Sunt fericită că am trecut prin fiecare etapă și că, oriunde am ajuns datorită evenimentelor, am reușit să văd frumusețea lui a trăi.

Nu țin cu dinții de viață, dar îmi ador fiecare zi și aproape că îmi vine să mângâi fiecare clipă pentru bucuria pe care mi-o aduce.

E mare lucru să fii om, zic și eu, odată cu cea care a fost lumina zilelor negre ale copilăriei mele.

0

Cum se scrie o carte pentru copii?

Dacă vă interesează cum se scrie o carte, găsiți pe Pinterest o sumedenie de indicații. Descoperiți pe net bloguri de scriitori foarte dornici să ajute fără bani, în vreme ce alții iau bani serioși – 300 euros sau fac reduceri 20 $. Dar să nu vă pună șarpele să căutați idei despre cum se scriu cărțile pentru copii. Să nu vă pună șarpele pentru că sigur săriți de doi metri: prețurile sunt piperate, iar autorii de cărți pentru copii nu dau nici măcar un indiciu sau o firimitură din ceea ce-i inspiră.

Dar ce-ar fi dacă aș reuși să mă ghidez singură cum se scrie pentru copii?

Pornesc de la cel de-al doilea volum care îl are ca protagonist pe Tom Inimă-Curată, aventurierul născut în urma celor 6 frați Jack ai săi. Ian Beck ne dă o lecție: în volumul întâi, personajul, care este ales special dintre cei mici și neputincioși, a avut nevoie de curaj. Acum are nevoie de curaj dublu pentru că, deși are 12 ani și e o minune că a reușit să înfrângă răul din Povești, acum este mult micșorat și trebuie să învingă locuitorii și conducerea Ținutului Poveștilor Întunecate.

Se ia deci cel mai neînsemnat personaj și se face cu el o vrajă cum s-a mai făcut și în alte ocazii (cum se numea eroul micșorat și mărit de i se părea că e pe insula uriașilor sau a liliputanilor? 🙂 ) . I se dă posibilitatea să călătorească, nu cu pașaport sau în buzunarul cuiva, ci pe o pasăre – cine a mai călătorit pe pasăre în așa fel încât i-a dat celei care l-a creat posibilitatea să câștige Nobelul pentru Literatură? 🙂 Și evident se pun tot felul de obstacole despre care s-a mai citit de-a lungul timpului, doar că nu erau trecute de Tom, ci de Harap Alb sau de prinți cu nume specifice țărilor în care s-au născut.

Capitolele trebuie să fie cât mai scurte, pentru ca cei care citesc să se bucure că au parcurs într-un timp scurt mult material (chiar dacă asta înseamnă 2 pagini sau 3 capitolul). La loc de cinste să stea dialogul – descrierile să fie minime și să redea doar chestii care țin de simțuri, în așa fel încât copilul să intre în poveste prin acestea, să se topească în întregime.

Căutați cele mai mari probleme ale copiilor, pe diferite vârste și clociți niște întâmplări care să aibă ca rezultat câștigarea experienței în acele domenii. Sau scrieți fără să vă propuneți să dezvoltați în copil ceva anume, doar pentru a-l amuza – în acest caz, faceți totul cât mai penibil, ori mai magic.

Cât de cât, ați înțeles ceva?

Ian Beck scrie folosindu-se de poveștile copilăriei și al doilea volum despre micul Tom Inimă-Curată, ceea ce nu e deloc rău. Oricum, un lucru e clar: când citești, ajungi să și vorbești fluent. Așa cum e scriitorul pe care-l citești, așa îți e și ție graiul. Deci dacă vă apucați de scris, să știți că cei care vor citi ce scrieți ajung exact ca voi: după chipul și asemănarea voastră.

 

0

Povestea secretă a lui Tom Inimă-Curată, băiatul aventurier – Ian Beck

Cum este când te naști ultimul într-o familie de frați Jack: toți șase de dinaintea ta au numele acesta, după al tatălui, iar pe tine te cheamă doar Tom. Tu abia vei împlini 12 ani când ei se vor întoarce din misiunile lor de salvare de prințese, după ce, de-a lungul timpului, au reușit să rezolve toate problemele din Ținutul Poveștilor.

Să vezi și să nu crezi: în vreme ce există un Maestru al Departamentului de Povești, există și un scriitor care nu vrea să se țină de planuri și de ideile centrale ale poveștilor clasice. Între cei doi izbucnește o supărare și scriitorul Ormestone decide să pună piedici împlinirii destinelor *ca la carte*. El vrea o altă turnură pentru lucruri. Așa că cei 6 cavaleri care plecaseră să salveze domnițe și să-și găsească iubirea se văd nevoiți să stea deoparte și să lupte pentru ei cine altul decât fratele mai mic…

Aceasta, mai mult ca sigur!, este o carte și pentru fete și pentru băieți. Prințesele cunoscute din basme leșină, se trezesc din somn, își caută și-și strigă prinții, aventurierii sunt gata să se sacrifice…

Cum anume reușește micul Tom ca, în loc să-și serbeze la focul sobei ziua de naștere, să facă fapte de vitejie, veți descoperi citind primul volum al seriei. Pentru că mai există și al doilea…

0

Cum i-am spart nasul lui Stalin – Eugene Yelchin

Am intrat în bibliotecă și după ce am parcurs cu privirea vreo 3 capitole din acestă carte, am lăsat-o în raftul ei. A doua zi am intrat cu fiul meu, care mi-a zis: *Pe asta o vreau*. Am fost tentată să-l opresc, să-i explic despre ce e vorba, pentru ca să nu-și mai piardă timpul cu ea. O carte scurtă despre un copil naiv care crede în puterea sistemului bolșevic. Acțiunea se desfășoară pe două zile, timp în care copilul trece de la demonstrarea și strigarea iubirii pentru Stalin la alte stări. *Banal*, voiam eu să strig.

M-am oprit și bine am făcut. Fiul meu și-a citit cartea și a fost impresionat de naivitatea lui Sașa Zaichik. Mi-a spus că așa ceva ar trebui citit de un băiat încă din clasa a treia, pentru ca să înțeleagă că nu e singurul naiv din Univers, dar și că trebuie să se schimbe. Să analizeze lucrurile în profunzime. *Știai tu de profunzime în clasa a III – a!* – am ripostat eu. *Nu știam cum îi zice, dar eram în stare să judec sănătos, doar că nu-mi imaginam că există atâta perversitate.*

O carte despre sistemul totalitar și sfințenia cu care este privit el, dacă are de-a face cu o inimă curată. Insist: oferiți-o băieților, nu le-o luați din mână, cum era să fac eu! Bine că știu să mă abțin! 🙂

0

Prințesa lupilor – Cathryn Constable

Coperta mi-a atras atenția: o fetiță cu o pelerină roșie între un castel și un lup care urlă la lună. Și multă zăpadă. Am luat-o de la bibliotecă, alături de alte 20 de cărți. Da, avem voie să luăm 12 cărți de persoană pentru că suntem cititori premiați. 🙂

Când am început să o citesc, i-am pus ștampila: carte pentru fete de la 9 ani în sus. Și, deși ne-am obișnuit cu ideea că animalele gen lup au ceva spiritist în ele, cartea nu are nimic de felul acesta.

În schimb are ceva persuasiv… Iubirea personajului principal pentru Rusia a reușit să creeze în mine două lucruri: primul, să cad pe gânduri cu privire la locul destinat fiecăruia în această viață (voi reveni asupra lui), al doilea, să intru în magazinul slav bine reprezentat în București, dar pe care l-am ocolit cu încăpățînare de ani de zile (are mai multă băutură decât în mod normal, iar experiența copilăriei mele de copil agresat într-o familie cu un alcoolic se cunoaște. Nu mai e nevoie să adaug de unde repulsia).

Din magazinul slav am ieșit cu niște specialități – pentru că dragostea fetei pentru Rusia m-a determinat și pe mine să am curiozități culinare. Revenind acum la locul destinat fiecăruia în viață… 🙂

Mi-o aduc aminte pe sora mea care învăța engleza din cântece și spunea că va sta în SUA, în plină epocă de aur, în care se învățau doar rusa și franceza, cel mult germana… Cum de ea, copil de muncitor, a nimerit în clasa copiilor de securiști, nu am explicații. Cum de acolo s-a predat engleza, îmi dau răspunsul: comuniștii erau după sloganul *să nu faci ce face popa, ci să faci ce zice popa*.

Da, a venit Revoluția și sora mea serbează aproape 20 de ani de SUA, cu mici inserții de Suedia. 🙂

Dar ideea cu atracția unui loc nu este dată doar de opțiune, ci și de un instinct. E ceva mai presus de rațiune, e ceva ce nu se poate explica în exterior, dar este atât de clar în interiorul celui ce-l trăiește. Sophie, eroina romanului Prințesa lupilor, a adus cu ea, în mintea și inima mea, nu numai bucuria că se mai scriu și lucruri care nu au de-a face cu magia, ci și satisfacția că, cel puțin pentru unii, chemarea își urmează cursul și cele două unități devin una.

Deci, mamelor de fete, să nu mai spuneți că nu există cărți speciale pentru odraslele voastre. Pe de altă parte, băieții cărora nu le repugnă eroinele feminine, vor fi plăcut impresionați să descopere un Dmitri care merită să fie model pentru cei de azi.

Lectură plăcută!

0

Diferența dintre carte și film

După ce am citit Tiger Lily m-am întrebat ce știu eu despre Peter Pan. Mda, ceva ce am prins din desenele animate! Un băiețel care nu vrea să crească și o fetiță care ar vrea să-l îngrijească. Peste toate, Clopoțica, zâna pe care o iubesc eu cel mai mult. Uf, desenele astea! Dacă atunci când citești ceva reții doar ceea ce vrei tu să reții, când te uiți la desene (film), reușește să ți se imprime ceea ce dorește compania care le realizează.

Imediat, ca să fie sincronicitatea din povești, am descoperit un scurt articol despre sindromul Peter Pan.

Așa că mi-am propus să citesc această carte, chiar dacă e infantilă (cum ar categorisi-o unii!). Ce să zic?

J.M. Barrie, cel care a scris cartea, ar putea aniversa 100 de ani de la scrierea ei! (evident, dacă ar trăi!). Sir James Matthew Barrie (1860 – 1937) simțea că există în el o parte care nu a crescut niciodată și, într-un mod copilăresc, își dorea dragoste fără să fie capabil să răspundă la ea. (să nu îndrăzniți să ziceți *ca orice bărbat*, pentru că veți fi contraziși *sunt și femei care trec prin asta* 🙂 )

Dragul de el declara: *Nimic din ceea ce ni se întâmplă după doisprezece ani nu mai contează prea mult.*

Spre deosebire de Peter Pan, care venea în fiecare an și avea pretenția ca Wendy să meargă cu el pentru curățenia de primăvară, iar dinții îi erau încă de lapte 🙂 , Wendy era mamă, o mamă chiar geloasă pe fiica ei pentru că doar ea mai putea pleca acum cu Peter. Și nu-l refuza. Pentru că, da, băiatul copilărea, în vreme ce femeia se ofilise.

Zic și eu așa, inocentă ca o floare: dacă vreți să știți cum e să arunci cu o carte de pământ sau să dai cu ea de tavan (chit că o vei primi apoi în cap!), luați la mână cartea (nu desenele animate și nici filmele) despre Peter Pan.

S-ar putea să vă ajute să vă înțelegeți copiii, dar mai ales s-ar putea să vă ajute să înțelegeți diferențele dintre bărbați și femei. Mda, o carte pentru copii cuprinde mai multă psihologie decât multe dintre tratatele de specialitate pe care le-am parcurs și oferă mai multă înțelepciune decât multe dintre cărțile de cultură generală din bibliotecile cu renume.

 

 

3

Tiger Lily – Jodie Lynn Anderson

Unele cărți sunt speciale. Una dintre acestea este Tiger Lily. Este o carte pe care mi-o doresc în bibliotecă, pentru că vorbește despre toate emoțiile pe care le poți încerca atunci când ai o inimă sălbatică. Cartea este pentru adolescenți, dar și pentru adolescenții ieșiți din adolescență și ajunși spre maturitate și chiar bătrânețe. Este un fel de ghid al puterilor într-o relație de iubire. Și, dacă vreți să primiți răspuns la întrebarea, de ce uneori câștigă cine nu trebuie, urmați firul poveștii și veți descoperi că răspunsul e simplu.

…….

Tiger Lily este prietenă cu Sevă de Pin, căruia mama îi zice mereu: *Ești greșeala vieții mele* și *Zici că ești fată.*

Dornic de iubirea mamei, el urmărește cum o pasăre are grijă de puișorii ei culegându-le viermișori. Tiger Lily dă să spună ceva, dar se frământă câteva clipe înainte să o facă:

  • Nu ești o greșeală.
  • Mulțumesc, știu, numai că… trebuie să am răbdare cu ea. Nu prea știu ce altceva aș putea să fac. Cred că toți oamenii au motivele lor să fie așa cum sunt.

……….

Lily către Sevă de Pin

  • Câtă răbdare ai, zise ea, dar tonul vocii o dădu de gol.
  • O zici de parc-ar fi ceva rău!
  • Nu, zise ea, dar se vedea că minte. Numai că… nu simți niciodată că te apucă neastâmpărul?  (Sevă de Pin păru vexat și înghiți în sec.)
  • Ba da, dar merită. Pentru că la sfârșit ai ce să arăți.
  • Da, zise Tiger Lily nu prea convinsă. (El păru să-i ghicească dezaprobarea pentru că se întoarse la munca lui, iar zâmbetul i se ofili.)

…..

Tic Tac, tatăl adoptiv, i se adresează lui Lily:

  • Te porti urât cu Sevă de Pin.
  • Nu mă lasă nici să respir.
  • Încearcă să fie ceea ce-ți trebuie ție.
  • Da, tot timpul, zise fata.
  • Să ai pe cineva căruia-i pasă tot timpul de tine nu-i chiar așa de rău. De fapt, e un lucru rar.

…..

Sevă de Pin: *Mi-ar plăcea să reușesc și eu timp de-o zi întreagă să nu mă fac de râs.*

…..

În mlaștină erau niște crocodili cărora unul dintre gemeni le-a aruncat un șoarece și a trebuit să intervină Peter.

*Pentru că nu-i cinstit față de șoarece. În viață trebuie să ai măcar o șansă să te aperi, altfel nu-i luptă cinstită.*

…..

Tic Tac, spre Lily:

  • De ce-ai avut grijă de omul ăsta?
  • Nu voiam să fie singur.

….

Tic tac (despre englez): Asigură-te că are parte de alinare. A pierdut tot.

Lily: El spune că vine o corabie să-l ia.

Tic Tac: Pentru binele lui sper că are dreptate, pentru al nostru, sper că nu.

……

Ce bizar se formează și se spulberă credințele unui sat. Curiozitatea îi făcu pe săteni să se întrebe dacă voiau într-adevăr să creadă în boala asta a îmbătrânirii. În anumite cercuri se șoptea că teama de molipsire era o superstiție, iar cei dintâi convertiți la acest nou mod de gândire reușiră să-și adune suficient curaj cât să vină să tragă cu ochiul pe fereastra lui Phillip. Satul era atât de mic, iar oamenii atât de legați unii de alții încât o dată sădită sămânța unei idei, ea încolțea în mintile tuturor. Ceea ce însemna că uneori era mai ușor să-i convingi de ceva pe toți deodată decât pe fiecare în parte.

……

Lily și Peter

Stăteau departe unul de altul, dar ai fi zis că degetele le erau legate cu o sfoară între ele pentru că li se părea că se țin de mână chiar dacă aveau grijă să nu se atingă. Stiu asta pentru că aproape că vedeam sfoara aceea invizibilă și mai, mai că puteam să mă dau huța pe ea. Și cu cât tânjea mai mult Tiger Lily să-l atingă cu atât, își ținea mâinile mai aproape de trup și mai departe de el. Cât timp parcurseră primii km, Peter o întrebă întruna dacă nu voia să meargă mai încet. Dar ea nu mai fusese în viața ei atât de odihnită. Se simțea mai sprintenă ca oricând.

Peter: *Ai ceva care mă face să simt că ție pot să-ți spun chestiile astea. Ești atât de calmă, de parcă, orice ți-aș spune, tu ai asculta, pur și simplu, încercă el să explice zâmbind. În majoritatea timpului nici măcar eu nu pot să-mi ascult gândurile, zise el încruntându-se. Creierul meu e tare gălăgios.

O rivalitate nerostită se strecura în relația lor. Tiger Lily credea că, dacă putea ține pasul cu el, aveau să devină și mai apropiați. Nu-i trecuse prin minte că Peter ar fi putut dori ca ea să dea greș măcar din când în când. Uneori ea era prea iute și prea independentă, până și pentru Peter, și nu părea să aibă atâta nevoie de el pe cât i-ar fi plăcut lui.

Tiger Lily simțea căldura brațului lui Peter pe ceafă; i se părea că Peter era doar o prelungire a ei și că, dacă ei doi aveau suflete, acestea erau și ele cuibărite comod între trupurile lor. Poate că ciudățeniile ei, blestemul care plana asupra sa, senzația că e o străină existaseră numai ca să poată simți acum că locul ei e alături de Peter.

În noaptea aceea, pe când se ducea acasă, tremura în fața imensității dragostei. Nu înțelegeam de ce era atât de fericită și în același timp atât de tristă. Iubirea nu era așa cum se așteptase ea. Era ca și cum ai fi căzut de la înălțime și te-ai fi sfărâmat în o mie de bucăți și o singură persoană din lume ar fi știut cum să te repare la loc. Începu să se gândească la un plan ca să renunțe la el. Încerca să găsească o metodă prin care să renunțe la Peter fără să i se frângă inima de tot.

*Uneori, când sunt cu tine viața mea de acasă parcă nici n-ar fi existat vreodată. Uneori, când sunt cu tine mă pierd pe mine însămi. Nu te mai văd decât pe tine.*

….

Sirena: *Fii atentă la băiatul ăla. În multe privințe ești mai puternică decât el, dar asta nu înseamnă că nu te poate frânge.*

8

De ce zâmbesc?

Există o carte care mi-a dat un sens în viață. Cred că fiecare dintre noi are o astfel de carte. Pentru mine, descoperirea ei a însemnat să înțeleg Universul într-o altă dimensiune decât până atunci și … am devenit un om fericit, un om care știe de ce trăiește. După ce am citit-o, acum 22 de ani, am cumpărat alte 10, pentru a le oferi prietenilor mei intelectuali – aplecați spre istorie, pentru că titlul ei este Dumnezeu în istorie (Arthur Maxwell).

După toți acești ani, ce credeți că mi s-a întâmplat ieri, când am căutat-o pentru a o împrumuta cuiva? N-am mai găsit-o nici pe a mea – cu atât mai puțin dintre cele care erau de dat în dar. Am tresărit, speriată. Era ca și când nu aș fi avut cu mine îngerul păzitor. Era ca și când aș fi rămas goală într-o mulțime, ca și când nu mai pot fi găsită de nimeni într-un pustiu, ca și când nu aș avea rădăcină.

Am căutat pe multe forumuri, să văd dacă o mai are cineva. Mulți dintre prietenii mei o aveau, dar știți unde, nu? În pod… Și nu intenționau să ia prea curând cărțile acelea la mână pentru că *ce e acolo și după război ar fi arătat mai bine*.

Nu știu cum v-ar fi dacă ați descoperi că v-ați pierdut ceea ce vă încântă, vă delectează, dar eu nu mă las cu una, cu două, așa că am încercat și pe net, la vânzări. Dimineața nu era nimic. Pe la prânz, a apărut cartea. Interesant. În vreme ce eu îmi căutam *îngerul păzitor*, poate cineva renunța la al lui. Poate că avea alt înger păzitor pentru că nu însemna pentru el nimic informația din această carte. Am discutat rapid cu persoana, la telefon. Acum deja am cartea. Este a mea. Sunt din nou în siguranță! 🙂 🙂 🙂

Interesant este că această întâmplare vine după ce am citit rapid – pentru că se dă gata într-o singură zi – Să nu vinzi înger păzitor de Jutta Richter.

Editată de Humanitas, cartea este pentru copiii care au avut parte de violență în cămin sau pentru cei care vor să-i înțeleagă pe aceștia. Un fel de basm, despre copiii nefericiți (ai zilelor noastre, de data aceasta). Și, dacă v-ați întrebat vreodată cum de ajung unii pe drumuri și nu ați avut curaj să îi chestionați, ar fi interesant să aflați istoria unuia dintre ei…

Este o carte pentru orice copil care a împlinit 9 ani. Dacă părinții au timp, le-o pot citi și celor de 8 ani, seară de seară, câte trei, patru pagini… De fapt, ar putea face lucrul acesta pentru a sta de vorbă despre multe lucruri care sunt atinse pe paginile puțintele ale romanului – despre relația părinte-copil, despre relațiile rupte din familie, despre părinții vitregi, despre violență, despre brutalitate, despre necinste, despre existența sau nu a lui Dumnezeu…

Foarte încântată că există această carte, Să nu vinzi înger păzitor, foarte încântată că mi-am recuperat cartea mea de suflet, Dumnzeu în istorie, cum aș putea să nu zâmbesc?

0

Istoria lui Răzvan – Horia Corcheș

Toată lumea vorbește despre Jurnalul unui puști, nimeni nu spune nimic despre Răzvan. Poate pentru că ne plac mai mult străinii decât ai noștri? Poate pentru că preferăm superficialitatea unei cărți care ne invită la o călătorie fascinantă prin istoria românilor?

Auci, istorie? Nu, nu mă interesează. Oare de ce? Pentru că în această carte ai și umor, ai și sentimente, ai și inocență. Da, dar cine a auzit de ea? Ridicați mâna sus. A, prea puțini. Păcat. Merită citită.

Mie mi-a plăcut ideea autorului de a scrie o carte prin mesaje *docx* de la Răzvan către Sergiu și înapoi (el avertizează chiar de pe copertă *după o idee de Dragan Ibrahimovici, dar nu pot fi sigură că se referă la stilul scriiturii sau la prezentarea istoriei printr-o poveste amuzantă). M-a amuzat prof. Grămătescu, un cult și rasat urmăritor al gafelor din scrisorile copilului, care vânează tot ce e oralitate sau incorectitudine gramaticală la copil (e dulce de tot pentru că apare în note de subsol, familiarizând și copilul cu explicațiile științifice care apar în cărți în acest fel, dar dându-i și posibilitatea să facă o pauză în citit pentru a se mai hlizi pe seama nemulțumirilor profului.) Și m-a încântat Acad. Dexolescu, evident, un alt adult care e nemulțumit de stilul în care integrează copilul informațiile sau de modul în care le transmite mai departe. Tot note de subsol indignate. (Pe de o parte sunt delicioase chestiile astea, dar când realizezi că îi încurajezi pe copii să-i privească la fel pe toți profesorii care le atrag atenția asupra unor lucruri… s-ar putea să fie cu dublu tăiș! După cum cu dublu tăiș e faptul că, dacă toți profesorii sunt așa acri, săracii copii nu vor reuși niciodată să se apropie de o materie: pentru că nu toți sunt Răzvan, să se apuce de colindat prin timp…)

Poate că există vreun bunic drăgălaș care ar putea lua cartea și ar citi-o nepoților, dacă ei nu au Caietul bunicului, care apare în roman. Poate. Eu știu că ceea ce pot face bunicii, părinții nu pot face; știu pentru faptul că sunt multe lacune pe care le am și mereu le pun pe lipsa bunicilor. Fără să exagerez! Bunicii sunt importanți.

Și cărțile. Și istoria. Mai ales cea spusă pe un ton în care poate fi asimilată pentru că, nu-i așa?, tonul face muzica…

 

 

0

Piticuț, zis și Cinabru – E.T.Hoffmann

Ideea cărți este încântătoare: se naște un copil monstruos, pe care nici părinții lui nu-l suportă, așa că cineva cu o inimă mare îl mângâie și din acel moment se schimbă complet soarta lui. Tot ce fac alții minunat, se pune în seama lui; deci drumul lui este cât se poate de luminos. Cântă unul, e felicitat Cinabru; intepretează unul, este adorat Cinabru, se iau decizii de stat, se consideră că-i aparțin lui Cinabru. Înaintează Piticuț de mai mare dragul.

Pare o carte amuzantă. Problema e că … nu e! Pentru că, dacă Cinabru ar fi un drăgălaș, care să se bucure de această posibilitate, dar să-i respecte pe oameni, totul s-ar rezolva frumos, însă el este răutăcios, nesuferit și-i rănește pe toți, bucurându-se să profite de ochii închiși sau prost deschiși ai oamenilor.

Subiectul nu este unul pe care-l agreez eu. Nu-mi place să urmăresc personaje care ajung departe fiind nimeni. Nu-mi plac oamenii, și nici piticii, care se folosesc de imaginea altora pentru a deveni cineva. În plus, cartea mi se pare scrisă în mod fad.

Poate pentru alții este dragostea vieții lor, dar pe mine nu m-a cucerit. Da, am citit-o ca să-i înțeleg punctul de vedere, am descoperit umorul în ea, ascuns bine, parcă doar pentru cei hâtri. Un lucru e clar: am fost foarte fericită când s-a terminat, e o cărțulie de 150 de pagini, nu e cine știe ce, însă și finalul m-a dus spre isterie…

Cu cine să semene sărmanul copil profitor, dacă însăși mama lui, după ce-l vede mort, îl cere *pentru a-l împăia și arăta oamenilor, doar-doar o mai scoate și ea un ban pe el*… Stilul acesta de subiect, despre oameni haini, fără niciun pic de bun simț, mă dezgustă.

Altora poate le place. Să știți, deci, ce găsiți în carte aceasta.

P.S. Cartea este considerată una dintre cele mai importante cărți ale copilăriei. Comicul de situație poate să o recomande, pentru copiii care au ceva semințe de moralitate însămânțate de părinți sau școală. Dar pentru cei care sunt deja pe panta alunecării spre răutate și cinism… n-aș recomanda-o.

 

16

Am ajuns să blestem

De multe ori mi se pare că cei din exteriorul unei întâmplări se apucă să o povestească de parcă ei au fost cei afectați, fără să se gândească niciun pic la cei care chiar au fost eroii situației. Nu vreau să spun cum am trăit eu această scenă. O las pe ea să vorbească și apoi concluziile mele vor da, poate, pe alocuri, idei despre poziționarea mea față de ceea ce s-a petrecut.

Eram într-un 301 aglomerat, undeva în spate, pe un scaun. După 10 ore de muncă intensă, recunosc, nici măcar nu mai aveam senzația că sunt înconjurată de oameni – toți mi se păreau manechine și orice spuneau, pentru că vorbeau tare, se îmbrânceau, se înjurau, trecea pe lângă mine… Un singur zgomot m-a pisat continuu, dar oricum nu era lângă mine, nici măcar nu vedeam copilul care-l face – nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot…

Nu știu ce nu mai poate copilul ăsta, mi-am zis, undeva pe la jumătatea dintre Ambasada Chinei și stația Aviatorilor, dar cert e că și mie îmi vine să mă comport ca Titi al lui Călinescu, să mă pun pe marginea unui pat și să mă legăn, așa, în neștire… Am oprit de 20 de ori între cele două stații, fiecare semafor însemnând să înaintezi nu mai mult de 3 metri.

În rond, când toți se retrăgeau spre ușă, pentru a coborî, începe să strige un bărbat înalt, căruia i-am văzut pentru prima dată capul, pentru că abia atunci am ridicat ochii din carte.

  • Nu pot să cred. De 30 de minute un copil spune că-l dor picioarele și niciunul dintre voi nu se ridică să-i dea locul. Nu pot să cred că sunteți atât de indolenți și de nepăsători.

Femei din jurul meu, trecute de 55 de ani, puse pe harță încep scandalul:

  • Educă-l să aibă bun simț și să nu mai chirăie.
  • Venim de la muncă, suntem toți obosiți.
  • După ce că-l suportăm când chiuie, mai vrei să-i dăm și loc?
  • Dacă vrei să nu obosească, ia-i un taxi.
  • Uite cu cine seamănă copilul de se smiorcăie, cu ta-su.
  • Da* mă-sa unde e, mă, unde e? Te lăsă de prost în loc să-și facă treaba de mamă?
  • De-aia sunt copiii așa de impertienți că nu-i educați să stea în picioare, să reziste…

Omul, consternat, zice:

  • Are 6 ani, vin cu ea de la spital, astălalată nu a scos un sunet, nu aveți niciun pic de inimă, stați toți cu ochii în telefoane și nu vă gândiți niciun pic la ce se întâmplă în jur.
  • Știi ceva, zice unul, ia scutește-ne de predici, ia-ți plozii și coboară din mașină și nu uita să-ți cumperi mașină data viitoare când pleci de acasă.

Când omul a coborât, am observat că avea, într-adevăr, două fete. Îmbrăcate în roz, cu părul lung, blond, amândouă pur și simplu emoționate de ceea ce s-a întâmplat, s-au aruncat în brațele mamei care le aștepta la coborâre.

  • Ia te uită unde e curva de mă-sa. Prostu*-i plimbă plozii și ea stă ca parul aci.
  • Și ce aranjată și coafată e.
  • Și machiată.

M-am întrebat de ce omul nu a folosit disperarea de la sfârșit pe vremea când era numai un sentiment de frustrare, să le spună celor câțiva tineri de pe lângă el: Vă rog, nu aș fi îndrăznit, dar copiii…

M-am întrebat de ce omul nu a bătut în geam să-i explice șoferului că îl roagă să deschidă ușa între stații, chiar dacă nu e permis, pentru că are doi copiii care nu mai pot merge în mașină. Dacă pornea pe jos cu ei, în 10 minute era la metrou, iar ceea ce părea un chin în mizeria mașinii devenea o distracție pe trotuarul tivit cu lalele.

M-am întrebat de ce nicio femeie dintre cele care au urlat la el nu a avut milă de el, pentru că mie mi se înmuiase inima – mi-am amintit cum urcam eu cu fiul meu în tramvaie pline și nimeni nu ne dădea locul, iar el era cu ghiozdanul în spate, mic și pricăjit, eu cu două bagaje… Cine să mai ajute, pe cine?

M-am întrebat de ce bărbații erau așa de batjocoritori la adresa lui pentru simplul fapt că-și lua în serios statutul de tată.

M-am întrebat de ce erau așa de invidioase femeile care stăteau pe scaun și ar fi ținut de el cu dinții pe mama gemenelor, care era aranjată și arătoasă.

Nu știu cum au simțit fetele această întâmplare, dar știu cum aș fi procedat eu, dacă eram lângă ele și vedeam că niște simpatice ca ele încep să se agite. În primul rând, intram în vorbă cu ele, ca să aflu dacă e vreuna dintre ele mai obosită și o rugam să vină și să stea la mine în brațe. Asta pentru că, trebuie să recunosc, nu îmi venea să mă ridic după scaun, după o astfel de zi grea. Apoi, le propuneam să stea când una, când alta, câte 3 minute fiecare și în timp ce stăteau în picioare să spună o poveste, în vreme ce stau jos să asculte povestea celeilalte. Sau le spuneam eu, dacă se lăsau greu, dacă nu aveau imaginație atunci. Cred că în cele din urmă m-aș fi ridicat chiar și le-aș fi lăsat pe ele două să stea jos, una lângă alta.

Dar eu nu eram în față. Eu eram undeva departe; chiar dacă respiram același aer, nefiind Păsări Lăți Lungilă, nu puteam ajunge cu privirea dincolo de oamenii care erau zid între mine și acest trio nefericit.

Oricum, reacția lui dură nu mi-a plăcut. Dar a celorlalți, chiar mi-a provocat silă. Vă doresc, doamnelor și domnilor care oricum nu vă gândiți să vă ridicați de pe scaun pentru așa ceva, să se întâmple același lucru cu nepoții voștri și să treceți prin ce au trecut toți părinții care și-ar dori să nu se manifeste aiurea copiii lor, dar nu pot lupta cu oboseala acestora.

E un fel de blestem, dar chiar îl meritați.

0

Camp NaNoWriMo 6 iulie 2017

Scriitori mai înceți pot scrie 800 de cuvinte pe oră, cei care au viteză la împușcarea tastaturii reușesc 1600 de cuvinte pe oră. Concluzia este că în 55 de ore se pot realiza 50.000 de cuvinte. Vă dați seama că, dacă cineva ar putea scrie 8 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, într-o săptămână și-ar termina porția de 50.000 de cuvinte, norma de la NaNoWriMo – pentru că, în cadrul campurilor, fiecare în parte îți stabilește ținta, care poate consta în cuvinte, dar și în paragrafe, fraze, pagini etc… Nu există nicio îngrădire. Fiecare cum se cunoaște. Iulie este deci posibilitatea cuiva de a-și antrena mâna, pentru a se pregăti de NaNo din noiembrie. Despre Nano am mai scris și aici, despre experiențele mele din noiembrie și aprilie.
Limita de 50.000 de cuvinte reprezintă scheletul unei cărți. Dacă se mai adaugă 20.000-30.000, se obține un roman, în concepție americană.
Acum, trebuie să fim realiști: scrii 8 ore pe zi dacă ești secretară și ți se dictează sau găsești un manuscris și-l transcrii. Dar ca să compui la comandă 8 ore este puțin probabil. Dacă ar fi așa de ușor, fiecare dintre noi și-ar lua o săptămână de vacanță, poate cei mai ambițioși nu și-ar mai păstra locul de muncă și la lună ar scoate 4 cărți. Dar cărțile nu se scriu numai cu tastare, ci și cu ideile pe care le tastezi.
Cu alte cuvinte, mai trebuie și imaginația pe care s-o iei ca pe Clopoțica pe umărul drept și să-ți șoptească ce anume să așterni pe foaia goală.
Evident, acest aspect este cel care îi determină pe mulți să nu se înscrie sau să abandoneze proiectul de a aduna cuvinte pentru un roman: lipsă materie pentru conținut. Dar când ai găsit acest lucru din care poți să scoți ceva la lumină, este clar că te poți înhăma la NaNo. Sigur că este nevoie de o anumită tactică pentru fiecare.
…….
În ce privește romanul meu:
îmtâmplător, mi-s picat în mână o carte care seamănă bine cu ceea ce aveam eu de gând să scriu în această lună. Se mai întâmplă astfel de lucruri, bine că la mine a apărut la începutul lunii și nu pe 29, când nu se mai putea face nimic. Ce anume voi face, încă nu știu: dacă renunț de tot la poveste sau dacă voi păstra ideile principale, schimbând puțin încercările la care sunt supuși participanții.
Se întâmplă oricui, se întâmplă și la case mai mari, de ce să mă supăr eu acum pentru că am idei la fel de strălucitoare ca ale unui mare scriitor din zilele noastre?
Ei, mai e o zi și mâine.
Somn ușor – și nu uitați de joi… 13 iulie, la Biblioteca Emil Gârleanu.