1

Camp NaNoWriMo iulie 2017 Pregătire

Da, cei care scriu și trăiesc doar din asta sunt puțini. Cei mai mulți suntem noi, cei cărora ne place să scriem, dar trebuie să ne câștigăm existența prin altceva decât prin plăcerea noastră profundă. Eu nu am găsit exprimată mai corect dorința pe care o am de a scrie (cu disperări din acelea că, dacă nu stau acum jos pentru a așterne ceva pe computer, îmi pierd *uzul rațiunii* – o prezint așa ca să-i dau o tentă de umor, dar cei care trec prin asta știu că nu e nimic amuzant în a te simți deodată dornic să părăsești compania celorlalți și să intri în transa scrisului!) ca în aceste cuvinte: *Râvna pentru Casa Ta mă mănâncă.* Sunt cuvinte profetice, redau chemarea și disperarea în cazul în care nu te poți ridica la înălțimea așteptărilor. Iar așteptările nu sunt de la noi, ci din altă parte. Cineva care scrie știe despre ce vorbesc: ai impresia că este o persoană căreia trebuie să-i dai socoteală. Da, dacă ar fi după tine, te-ai mai odihni sau ți-ai mai vizita un prieten, dar e după cel căruia îi ești dator. (Cei care nu aveți obsesia scrisului să știți că sunteți fericiți. Și, evident, cei mai nefericiți sunt cei care au această trăire, dar nu-și găsesc segmentul de scriere pe care să meargă, cei care vor să scrie, dar nu știu ce, cei care au cuvintele undeva între vârful limbii și buze, dar și de și-ar pune acolo stiloul tot nu ar putea să le dea jos precum o face simplu țăranul cu paiele lui, pe care le aruncă din pod, cu furca.)

Atunci când ai loc de muncă și vrei să și scrii e dificil să găsești timp, iar dacă ai timp sigur nu ai liniște și dacă ai și timp și liniște sigur nu ai ideea… De aceea, exercițiul principal între două activități care fac parte din munca zilnică ar trebui să fie căutarea de idei, căutarea de lucruri, sentimente, idei care te compleșesc atât de mult cu importanța lor încât ai vrea să le cunoști și mai bine și le-ai dedica un studiu mai atent… o viață…

Ce este dificil la viața noastră e că nu putem să mergem la lucru și să venim acasă, unde ne așezăm pe scaune și scriem. Venim acasă și trebuie să rezolvăm toate treburile casei, apoi pe ale oamenilor casei sau pe ale omuleților casei… 🙂 Uneori, ne luăm și în plus de la serviciu, pentru că nu am reușit în cele 10 ore de trudă.

Se spune că, dacă vrei să-ți faci un obicei din a scrie zilnic, trebuie să-ți iei 10 minute în care să scrii, fără încetare, fără să-ți pese că ai greșit cuvintele, fără să te intereseze logica frazelor. Nu ești în editare. Ești în elaborare. 10 minute zilnic, fără să citești timp de o lună ceea ce ai scris. Dar după cele 4 săptămâni s-ar putea să-ți fi format un obicei. Acum, dacă 10 minute ajung pentru un obicei, cum se poate numi faptul că există posibilitatea să lucrezi de trei ori pe an, implicat, dedicat, devotat, unei scrieri?

Din 4 în 2 luni, 🙂 ai posibilitatea să dedici 30 de zile, 31, scrisului, iar între aceste perioade de așternere pe hârtie sau ecran, ai ceva vreme să citești, meditezi, culegi informații. Noiembrie, aprilie, iulie – lunile de mobilizare, când tot ceea ce ai strâns poate deveni un monolit interesant.

Nu zice nimeni că trebuie să scrii trei cărți pe an. Nu se așteaptă nimeni să faci lucruri mărețe. Dar dacă ție îți place să scrii, să știi că este cel mai bun exercițiu pentru perseverență și mai ales rezultate.

Pentru acest Camp NaNo, m-am pregătit nu atât cu materiale scrise de mine, cât cu 30 de cărți scrise de alții și citite în goană, pentru a surprinde atmosfera, stilul, modul în care conduc acțiunea, personajele – cum apar, cum sunt descrise… Uneori, mai aveam ceva în plus față de idei – propoziții, pasaje. Acum nu numai că nu am scris nimic. Pur și simplu, mi-a fost frică să scriu ceva – pentru că mi se părea că e prea mare pentru mine ceea ce-mi propusesem.

Dar cum în NaNo îți dau și sugestii cu privire la cum se procedează, am găsit un mesaj în care se cerea pentru o mai bună organizare să împarți pe capitole, să știi cam ce ai vrea să conțină fiecare… Ezitând, am reușit să am o idee despre cele 40 de capitole. Aveam în jurul meu vreo 10 cărți: trebuie să recunosc, atunci când citesc, scot ideile principale din capitol, văd câte linii directoare sunt, unde duce fiecare, unde regăsesc amănuntul acela, care este momentul în care se rezolvă tensiunea declanșată la o anumită pagină… Sigur, asta acum, pentru pregătirea de NaNo. Când parcurg o carte de dragul de a citi și aceasta îmi aparține, scriu direct pe ea ceea ce-mi inspiră. Dar nu mă raportez chiar la toate amănuntele. Pe când, dacă am stabilit că acea carte îmi place ca structură, o disec fără milă și nici nu leșin, cum mi s-ar întâmpla dacă aș fi nevoită să disec un cadavru 🙂 .

Ultima zi înainte de NaNo. Ce dețin?

  • știu ce urmăresc
  • știu câteva personaje (cât de dificil a fost să ajung la ele, nu mai zic: s-au transformat pe măsură ce îmi schimbam părerea despre ceea ce vreau să scot în evidență. De la o clasă de elevi, deci 20 de copii, au rămas 3 copii și vreo 6 animale!)
  • știu ce anume îl caracterizează pe fiecare dintre personaje, i-am găsit ticurile verbale, stilul de adresare (dar, da, nu știu numele decât pentru personajul principal)
  • știu vreo 40 de încercări la care vreau să-i supun (de fapt, nu le știu, 🙂 numai le-am așternut pe laptop și când voi deschide un nou capitol am 3 rânduri cu schiță despre ce urmăresc.

Restul este truda zilelor de iulie, când vreau să termin NaNo cu 35.000 de cuvinte. Această lună este și a teatrului în stradă pe care vreau să-l urmăresc, dar și a renunțării la plastic – iar în cadrul evenimentelor am și eu ceva de realizat cu cei mici. Este luna în care se desfășoară #smforparents17 (puteți solicita o invitație aici ) , pe 19 și în care pe 20, noi, cele care vrem să meargă bine cu educația copiilor, ne întâlnim cu #ParentingPR pentru a afla mai multe despre SEO (dacă ești interesat de lucrul acesta, poți să li te adresezi, s-ar putea să te accepte să participi!)

P. S. Despre renunțarea la plastic au mai scris și

https://www.cristinaotel.ro/iulie-fara-plastic/

https://mamicaurbana.ro/iulie-fara-plastic/

Pe cât de mult îmi place să scriu, pe atât de mult îmi doresc să existe o planetă curată. Lucrăm pentru amândouă împreună?

 

Anunțuri
0

Strădaniile și minunatele amărăciuni ale Avei Lavander – Leslye Walton

Este un roman de debut, inspirat de o furtună puternică, în timpul căreia LW a stat și s-a gândit la logica iubirii, ori, mai degrabă, la lipsa acesteia…

Cred că de multe ori, dacă afli care a fost scânteia romanului pe care îl citești, ți se pare că deții un secret de stat. Și dacă romanul e cu totul altfel decât cele pe care le-ai citit, cu atât mai mult.

Interesant este că începutul mi-a adus aminte de La răsărit de Eden al lui Steinbeck. Mai bine zis de debutul cărții, pentru că apar descrise personajele, cu toată istoria lor. Doar că Steinbeck se potolește la un moment dat și nu mai înșiră genealogia, ci începe acțiunea. Ava Lavander, însă, până la pagina 160, tot vorbește despre rudele ei, dând detalii dintre cele mai interesante, dar în același timp trecând de la nord la sud în caracteristicile și întâmplările umane… 🙂 Pentru cei care vor să realizeze o autobiografie (memorii, da, sau un arbore genealogic!), această carte este un exemplu – până la capitolul 14 tot despre rude se dau detalii, pentru a putea înțelege ceea ce de fapt cred că oricare dintre noi am fi reușit să pricepem din prima – nu, nu avea nicio logică faptul că Ava s-a născut cu aripi de înger. Nimeni din familia ei nu mai avusese, pe nimeni n-am fi putut bănui că i-a transmis genetic să le poarte…

În carte se trece de la speranță la disperare, de la durere la eliberare. Dar cheia mesajului este în penultimul capitol: *Nu trebuie să duci singură tot greul.*

Și da, a avea aripi de înger într-o lume în care oamenii caută demoni, ori cei ce vor îngeri nu se pot consola cu ideea că aici se pot găsi cel mult îngeri umani… e ceva greu. Foarte greu.

*Este bine acum*? întreabă cineva și eroina nu răspunde, ci acționează.

Recomand această carte, ca lecție de scriitură.

0

Cyboria – Deșteptarea lui Galen (Pierdomenico Baccalario)

Tipul de carte pe care ar trebui să-l caute părinții care au copii înclinați spre mate și nu se omoară cu cititul. Există și această categorie de copii, care evită literatura pentru că li se pare prea fadă :-), în comparație cu miezoasele operații de înmulțire și împărțire. Și, da, este o carte pentru băieți: bucurați-vă, se gândește cineva și la stilul rațional al băieților. Desigur, tot un bărbat. Unul care a discutat, așa, amical și intelectual cu Jacopo Olivieri, desenator, scriitor și vizionar și cu Massimo Cracco, inginer, matematician și muzician.

Pe lângă faptul că se vorbește despre palindrom, icosaendru, futurism și nave scufundate sau nu, cartea aduce două elemente pe care eu chiar le-aș lua serios în discuție în educația băieților: relația cu cei în vârstă din familia lor (eroul era legat emoțional de bunicul lui, într-un mod pozitiv) și influența familiei asupra copilului (unii părinți și-ar conduce copiii spre ceea ce le place lor, părinților 🙂 și dacă ar trăi 394485 de vieți, nu numai în aceasta, efemeră, care ne e dată).

Manifestul Futurismului din Le Figaro (20 februarie, 1909) spunea: Noi vrem să cântăm dragostea de primejdie, obișnuința cu energia și cu temeritatea.

Și când te gândești că acesta este curentul despre care se discută pe tot parcursul cărții (care nu, nu vă speriați, pentru noi, cei care nu adorăm matematica, nu este totuși dificilă!).

Fraza cea mai interesantă din roman rămâne 🙂 prima. Mie mi-a plăcut din primul moment și se pare că aceasta a și fost intenția scriitorului de vreme ce este reluată și în final: *De fiecare dată când bunicul lui Otto voia să-l facă să se simtă deosebit, îi spunea să încerce să realizeze un lucru complicat, fiindcă pe cele ușoare, oricum, reușește toată lumea să le facă…*

Dar bunicul avea și alte idei geniale: *Iau eu sau iei tu. Pe tabla de șah a vieții nu-i egalitate. Și chiar dacă muți primul, până la urmă tot nu câștigi*.

Dacă vă întrebați care este subiectul celor peste 350 de pagini, nimic mai simplu:

  • Ai pus mâna pe comoara aia inexistentă?
  • Nu căutăm o comoară!
  • Atunci ce căutăm?
  • Căutăm o … cale, fiule. O cale ce ne-a fost arătată cu mult timp în urmă.

E o chestie și cu matematicienii aceștia care consideră literatura fadă, dar sunt înclinați spre filosofie… 🙂

0

E mare lucru să fii om

Sâmbătă, am revăzut după multă vreme un om față de care am un sentiment ciudat: pe cât de mult îl respect, pe atât de mult nu sunt de acord cu părerile lui. La despărțire, mi-a spus singura lui părere pe care o împărtășesc: E mare lucru să fii om. Unde vă poartă cu gândul aceste cuvinte? Datorită iubirii pe care am avut-o pentru muzică, orice cuvânt la mine devine cuvântul din melodia cutare… Chiar dacă am iubit mai mult literatura decât muzica, toate cuvintele importante sunt legate de melodii, nu de citate. Iar a spune atât de multe cuvinte: e mare lucru să fii om, pentru unii înseamnă cel mult a rememora un proverb sau a da din cap cu neîmplinire, pentru că-și aduc aminte cu disperare de cât de dezamăgiți sunt de cei din jur… În mine, însă, aceste cuvinte n-au născut nici amintirile negative, ale persoanelor pe care le-am ajutat și care m-au ignorat, nici imaginile groaznice ale personajelor din filmele de groază… Nu, nu…

Aceste cuvinte mi-au adus în inimă o melodie pe care n-am mai ascultat-o de multă vreme, ale cărei versuri sunt de o profunzime tulburătoare…

Poate că e ciudat că viața se duce și noi ne trecem, dar partea frumoasă a existenței este când apuci să trăiești mai multe experiențe în medii diferite, când chiar simți că te-ai implicat, că ai făcut parte dintr-un miez al lucrurilor. *Miezul* nu înseamnă că trebuie neapărat să fii la conducerea țărilor sau în buricul târgului: este destul că ai trecut prin anumite situații sau prin anumite întâmplări, care te-au format și te-au făcut să te bucuri că exiști. Că exiști efectiv, nu că ai de toate, că strângi, că ai să lași ceva în urma ta…

Sunt fericită că am cunoscut epoca de aur, dar și pentru perioada de acum (cu toate mizeriile lor!), sunt fericită pentru că am fost convinsă că nu există Dumnezeu și, deși am fost atât de pornită împotriva Lui, I-am mai dat o șansă 🙂 . Sunt fericită că am trecut prin fiecare etapă și că, oriunde am ajuns datorită evenimentelor, am reușit să văd frumusețea lui a trăi.

Nu țin cu dinții de viață, dar îmi ador fiecare zi și aproape că îmi vine să mângâi fiecare clipă pentru bucuria pe care mi-o aduce.

E mare lucru să fii om, zic și eu, odată cu cea care a fost lumina zilelor negre ale copilăriei mele.

0

Cum se scrie o carte pentru copii?

Dacă vă interesează cum se scrie o carte, găsiți pe Pinterest o sumedenie de indicații. Descoperiți pe net bloguri de scriitori foarte dornici să ajute fără bani, în vreme ce alții iau bani serioși – 300 euros sau fac reduceri 20 $. Dar să nu vă pună șarpele să căutați idei despre cum se scriu cărțile pentru copii. Să nu vă pună șarpele pentru că sigur săriți de doi metri: prețurile sunt piperate, iar autorii de cărți pentru copii nu dau nici măcar un indiciu sau o firimitură din ceea ce-i inspiră.

Dar ce-ar fi dacă aș reuși să mă ghidez singură cum se scrie pentru copii?

Pornesc de la cel de-al doilea volum care îl are ca protagonist pe Tom Inimă-Curată, aventurierul născut în urma celor 6 frați Jack ai săi. Ian Beck ne dă o lecție: în volumul întâi, personajul, care este ales special dintre cei mici și neputincioși, a avut nevoie de curaj. Acum are nevoie de curaj dublu pentru că, deși are 12 ani și e o minune că a reușit să înfrângă răul din Povești, acum este mult micșorat și trebuie să învingă locuitorii și conducerea Ținutului Poveștilor Întunecate.

Se ia deci cel mai neînsemnat personaj și se face cu el o vrajă cum s-a mai făcut și în alte ocazii (cum se numea eroul micșorat și mărit de i se părea că e pe insula uriașilor sau a liliputanilor? 🙂 ) . I se dă posibilitatea să călătorească, nu cu pașaport sau în buzunarul cuiva, ci pe o pasăre – cine a mai călătorit pe pasăre în așa fel încât i-a dat celei care l-a creat posibilitatea să câștige Nobelul pentru Literatură? 🙂 Și evident se pun tot felul de obstacole despre care s-a mai citit de-a lungul timpului, doar că nu erau trecute de Tom, ci de Harap Alb sau de prinți cu nume specifice țărilor în care s-au născut.

Capitolele trebuie să fie cât mai scurte, pentru ca cei care citesc să se bucure că au parcurs într-un timp scurt mult material (chiar dacă asta înseamnă 2 pagini sau 3 capitolul). La loc de cinste să stea dialogul – descrierile să fie minime și să redea doar chestii care țin de simțuri, în așa fel încât copilul să intre în poveste prin acestea, să se topească în întregime.

Căutați cele mai mari probleme ale copiilor, pe diferite vârste și clociți niște întâmplări care să aibă ca rezultat câștigarea experienței în acele domenii. Sau scrieți fără să vă propuneți să dezvoltați în copil ceva anume, doar pentru a-l amuza – în acest caz, faceți totul cât mai penibil, ori mai magic.

Cât de cât, ați înțeles ceva?

Ian Beck scrie folosindu-se de poveștile copilăriei și al doilea volum despre micul Tom Inimă-Curată, ceea ce nu e deloc rău. Oricum, un lucru e clar: când citești, ajungi să și vorbești fluent. Așa cum e scriitorul pe care-l citești, așa îți e și ție graiul. Deci dacă vă apucați de scris, să știți că cei care vor citi ce scrieți ajung exact ca voi: după chipul și asemănarea voastră.

 

0

Povestea secretă a lui Tom Inimă-Curată, băiatul aventurier – Ian Beck

Cum este când te naști ultimul într-o familie de frați Jack: toți șase de dinaintea ta au numele acesta, după al tatălui, iar pe tine te cheamă doar Tom. Tu abia vei împlini 12 ani când ei se vor întoarce din misiunile lor de salvare de prințese, după ce, de-a lungul timpului, au reușit să rezolve toate problemele din Ținutul Poveștilor.

Să vezi și să nu crezi: în vreme ce există un Maestru al Departamentului de Povești, există și un scriitor care nu vrea să se țină de planuri și de ideile centrale ale poveștilor clasice. Între cei doi izbucnește o supărare și scriitorul Ormestone decide să pună piedici împlinirii destinelor *ca la carte*. El vrea o altă turnură pentru lucruri. Așa că cei 6 cavaleri care plecaseră să salveze domnițe și să-și găsească iubirea se văd nevoiți să stea deoparte și să lupte pentru ei cine altul decât fratele mai mic…

Aceasta, mai mult ca sigur!, este o carte și pentru fete și pentru băieți. Prințesele cunoscute din basme leșină, se trezesc din somn, își caută și-și strigă prinții, aventurierii sunt gata să se sacrifice…

Cum anume reușește micul Tom ca, în loc să-și serbeze la focul sobei ziua de naștere, să facă fapte de vitejie, veți descoperi citind primul volum al seriei. Pentru că mai există și al doilea…

0

Cum i-am spart nasul lui Stalin – Eugene Yelchin

Am intrat în bibliotecă și după ce am parcurs cu privirea vreo 3 capitole din acestă carte, am lăsat-o în raftul ei. A doua zi am intrat cu fiul meu, care mi-a zis: *Pe asta o vreau*. Am fost tentată să-l opresc, să-i explic despre ce e vorba, pentru ca să nu-și mai piardă timpul cu ea. O carte scurtă despre un copil naiv care crede în puterea sistemului bolșevic. Acțiunea se desfășoară pe două zile, timp în care copilul trece de la demonstrarea și strigarea iubirii pentru Stalin la alte stări. *Banal*, voiam eu să strig.

M-am oprit și bine am făcut. Fiul meu și-a citit cartea și a fost impresionat de naivitatea lui Sașa Zaichik. Mi-a spus că așa ceva ar trebui citit de un băiat încă din clasa a treia, pentru ca să înțeleagă că nu e singurul naiv din Univers, dar și că trebuie să se schimbe. Să analizeze lucrurile în profunzime. *Știai tu de profunzime în clasa a III – a!* – am ripostat eu. *Nu știam cum îi zice, dar eram în stare să judec sănătos, doar că nu-mi imaginam că există atâta perversitate.*

O carte despre sistemul totalitar și sfințenia cu care este privit el, dacă are de-a face cu o inimă curată. Insist: oferiți-o băieților, nu le-o luați din mână, cum era să fac eu! Bine că știu să mă abțin! 🙂